TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Faust

Tot ce este vremelnic e numai simbol,

Ce este chip îndoielnic aici s-a împlinit,

Nespusul deplinul izbândei,

Etern femininul ne înalţă în tărie.

-Faust-

   De curând am ascultat un interviu cu Lucian Blaga despre traducerile de calitate. Contextul în care dădea interviul este acela în care el era în postura de traducător și se minuna de complexitatea limbajului marelui Goethe. Traducerea despre care vorbim vizează poemul dramatic Faust. Prima apariție tipărită a lucrării a purtat titlul Faust, un Fragment și este publicat în 1790. Goethe a finalizat o versiune preliminară a ceea ce este acum cunoscut sub numele de Faust-Prima parte în 1806. Publicarea sa în 1808 a fost urmată de ediția revizuită din 1828–1829, ultima pentru a fi editat de însuși Goethe. Goethe a terminat de scris Faust, Partea a Doua în 1831, dar nu a văzut cum arătă tipărită, pentru că moare la 22 martie 1832, iar volumul  a fost publicat postum.

   Traducerea făcută de Lucian Blaga apare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă în 1955. Cu toate că este un tiraj foarte mare (25 000 de exemplare) pentru zilele noastre, se epuizează în trei zile la București și în câteva ore la Cluj.

   Un rezumat frumos îi face Tudor Vianu în prefața traducerii lui Lucian Blaga. El scrie că „Faust este drama unui învăţat din epoca reformei lui Luther, căruia ştiinţa vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei şi încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legându-se cu preţul sufletului său pentru a obţine fericirea ca voluptate, ştiinţă şi putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente. Tema este străveche şi trebuie urmărită, pentru a o înţelege în întruparea dată de Goethe, de-a lungul întregului trecut al omenirii.”

   Ioan Petru Culianu scria în cartea sa Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie despre modul în care „mitul faustian s-a transformat culegând de-a lungul secolelor o muțime de interpretări, în principal mesaje evanghelice care să transmită vulgului o serie de credințe oficiale ale momentului. Mesajele transmise se stratifică repetat peste motivul antic de la care mitul a evoluat și formează un complex de imagini unde Faust și Mefistofel sunt niște simboluri ale tendinței de schimbare acolo unde felul de a fi al lucrurilor este mereu unul și același prin dat divin. Tot Culianu face trimitere la ”discuția doctrinară a secolului XIV în care Faust e implicat,” balanța fiind pusă ”între valorile lutherane, unde faptele lui Faust nu contează, el fiind damnat ori iertat de către divinitate prin așa numita predestinare, și viziunea catolică în care omul poate să aleagă binele sau răul, diavolul având rolul de a perturba această libertate.”

   Contextul este acela al omului care a ajuns într-o poziție în care nu se mai înțelege pe sine și este într-o teribilă disonanță cu ceea cel înconjoară. Ideea de putere, și în poveste este despre puterea dobândită prin cunoaștere se ridică la rang de mit, de mit general recunoscut.

   „Puterea Absolută Corupe Absolut”. Originea acestei celebre propoziții este atribuită Lordului Acton. Se afirmă că John Edward Acton, primul baron, și-a exprimat această opinie în scrisoarea sa scrisă episcopului Mandell. Scrisoarea a fost scrisă în 1887. Declarațiile originale merg astfel; „puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna oameni răi.”

   O perspectivă în cheia dată de psihologie și psihanaliză ne-o dă Edward E. Edinger în cartea Ego și arhetip. Individuarea și funcția religioasă a psihicului. El ne descrie imaginea dată de „Abisul cunoașterii” care „seduce spiritul și, împreună cu setea crescândă de puterea, poate creea iluzia unei forțe copleșitoare în fața căreia nimic nu i se poate opune. Lupta care se dă în fiecare om și care poate da o trăsătură de caracter dominantă în desfășurarea vieții este lupta dintre sediul identității obiective și cel al identității subiective, adică între Sine și ego. Sinele este latura instinctuală profundă, insondabilă conștient, o reminiscență a trecutului nonuman și egoul, centrul personalității conștiente, aspectul cognitiv al minții umane.”

   Sunt multe de scris despre mitul lui Faust și povestea lui Mefistotel. Mitul faustian a mai inspirat multe minți sau suflete creatoare din multe domenii. Robert Schumann compune Oratoriul secular intitulat Scene din Faust lui Goethe (1844–1853), Hector Berlioz compune Legende dramatique, Franz Liszt în 1857 Charles Gounod în 1859 și Ferruccio Busoni în 1916 compun simfonii cu numele Faust, iar Mahler în1906 în Simfonia nr. 8 se inspiră din textul scenei finale a părții a II-a a Faustului lui Goethe.

   În cinematografie am găsit primul film de această inspirație în 1926 și este creația lui FW Murnau Faust și se bazează pe versiuni mai vechi ale legendei, precum și pe versiunea lui Goethe. În filmul din 1960, Peter Gorski l-a regizat pe Gustaf Gründgens în rolul lui Mephistopheles – „Mephisto”. Acest rol este cel mai reușit din cariera lui Gustaf Gründgens. Filmul este inspirat de romanul scriitorului Klaus Mann. Interesant este că în perioada interbelică Gustaf Gründgens și Klaus Mann au avut o aventură romantică.

   O altă perspectivă este în filmul lui Alexander Sokurov. Acesta a conceput și a filmat o tetralogie care a explorat efectele corupte ale puterii. Primele trei părți au fost dedicate conducătorilor de seamă ai secolului al XX-lea: Moloch (1999), despre Hitler, Taurus (2001), despre Lenin și Soare (2005) despre Hirohito. În 2011, Sokurov a filmat ultima parte a seriei, Faust, o repovestire a tragediei lui Goethe. Filmul a câștigat Leul de Aur, cel mai prestigios premiu al Festivalului de la Veneția. Producătorul Andrey Sigle într-un interviu acordat revistei Variety a spus despre Faust că „filmul nu are o relevanță deosebită pentru evenimentele contemporane din lume – este stabilit la începutul secolului al XIX-lea -, dar reflectă încercările de durată ale lui Sokurov de a înțelege omul și forțele sale interioare”.

   Dar cel mai reușit mi s-a părut ecranizarea maghiaro-austro-germană din 1981 cu titlul Mefisto (titlu original Mephisto). Și acest film s-a bazat pe romanul cu același titlu scris de Klaus Mann. A fost regizat de István Szabó, produs de Manfred Durniok, după un scenariu de Péter Dobai și Szabó. Mefisto a fost lansat la 29 aprilie 1981 în Germania și la 8 octombrie 1981 în Ungaria. Filmul a avut recenzii în general pozitive și a fost primul film maghiar care a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

   Mitul lui Faust și al lui Mefisto este unul complex, iar lucrarea lui Goethe este o operă la care a lucrat toată viața și care este considerată o chintesență a literaturii germane.

MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…