Săptămâna trecută am citit pe Juridice.ro un text foarte reușit scris de profesorul Radu Rizoiu, de la Facultate de Drept a Universității București. Textul reprezină o structură a gândurilor mele din ultimii 2 ani, gânduri pe care nu am reușit să le materializez într-un mod atât de elocvent. Și pentru că unii doar știu să scrie comentarii, mă văd nevoit doar să adaug câte ceva la ideile domnului profesor sau să fac unele aprecieri.
De menționat că sunt în perioada în care încerc să înțeleg „docta ignoratia” și „coincidenta opositorum”, în contextual textului ce face obiectul tabletei de astăzi. De la început vă spun că erudiția discretă a autorului îl ajută să jongleze cu teologia, cu dreptul, cu istoria, cu filosofia politică, dar și cu elementele de cultură pop aparent accesibile cititorului, fără să deranjeze, ci doar să incite.
Structura scrierii este formată din câteva fragmente, fiecărui fragment corespunzându-i un motto sub forma unor versuri din melodii consacrate ale epocii contemporane. Notele de subsol sunt bine alese, nu sufocă textul, ci vin să-l ancoreze solid, ba chiar mai mult ai senzația că devin didascalii. Cheia în care trebuie citit textul este un alineat din Codul civil al României care sună cam așa: „Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al științei” (art.62 alin. 2). Acest articol în sine este o afirmație filosofică. În esență, vine și ne spune că ființa umană nu poate fi „instrumentalizată”, nici de stat, nici de știință, nici de majoritate. Niciun „bine comun” nu poate anula totalitatea drepturilor unui individ, invocând argumentul că binele comun nu poate fi construit prin anularea persoanei care este purtătoarea binelui.
Valorile date de 2000 de ani de creștinism, chiar în varianta lui secularizată, definesc matricea profundă a Europei. Acestea structurează modul în care înțelegem persoana văzut ca mister, dar și prin raportare la demnitate individului. Tot creștinismul, chiar și cel instituționalizat ne dă modul în care gândim instituțiile, iar exemplul ales este Biserica ca prototip al persoanei juridice și al statului. Iubirea de aproape și comportamentul asumat ca cetățean sunt moduri în care formulăm drepturile omului. O Europă care ar renunța la acest filon de valori ar risca să-și piardă identitatea și coerența normativă, fie prin pseudo-creștinisme violente, fie prin secularizări golite de conținut. Soluția este o Europă creștină în sensul valorilor și anume: demnitate, libertate, alteritate, iertare și acceptare. Nici eu, nici autorul textului nu credem în posibilitatea instaurării unei hegemonii confesionale – religioase.
Textul este construit pe 4 idei principale care se dezvoltă natural fiecare. Prima idee este despre mister și persoana fizică. Autorul abordează drumul de la misterele eleusine, de la „prosopon” la persona, până la conceptul de persoană juridică și persoană fizică. Sintetizează conceptul juridic de demnitate a persoanei și egalitatea capacității, folosindu-se de palamism, Lossky și conceptul de theosis. Însă talentul scriitoricesc este dat de modul în care arată formarea demnității juridice, ca derivate din mitul care spune că fiecare individ este un mister cu scânteie divină. A doua idee are la bază o realitate și anume aceea că structura persoanei juridice moderne este rafinată în laboratorul Bisericii. A treia leagă morala creștină de drepturile omului. Drepturile omului, în formularea lor modernă de după 1948, sunt adesea prezentate ca neutre religios și universal valabile. Totuși, genealogia lor intelectuală arată că ele provin, în parte semnificativă, din filonul iudeo-creștin, care a articulat pentru prima dată, în mod coerent, două idei revoluționare: valoarea absolută a fiecărei persoane și obligația pozitivă de a-ți iubi aproapele, inclusiv străinul.
Introducerea ideilor lui Hannah Arendt nu este întâmplătoare. El vorbește despre destrămarea tradiției iudeo-creștine și nașterea totalitarismului. Arendt, în Originile Totalitarismului (apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ion Dur și Mircea Ivanescu) și în eseul What Is Authority?, arată că odată ce acei trei piloni ai civilizației europene, și anume filosofia greacă, dreptul roman și religia iudeo-creștină, au fost slăbiți, spațiul s-a umplut cu ideologii totalitare, ceea ce conduce la dispariția noțiunii de persoană cu demnitate inalienabilă, care a permis apariția lagărelor de concentrare, a holocaustului și a reducției omului la „material biologic”. Cea de-a patra idee este despre ce poate fi Europa și cum putem deveni la fel de „închegați” ca SUA. Lansează discuția despre Europa creștină ca identitate de valori, nu de confesiune militantă, despre problema toleranței care nu trebuie să devină sinucigașă și despre distincția între credință și construcție instituțională.
Dar cel mai mult mi-a plăcut cum a reușit să sublinieze frumusețea ideii de bine și de adevăr, prin evidențierea contrastului dintre „Europa individualistă”, pe o parte și ”Asia colectivistă și Africa naturalistă”, pe de altă parte. Concluzia este că dreptul civil român (și european) poartă în ADN-ul său o teologie deja „tradusă” în instituții: persoana, persoana juridică, drepturile personalității, care nu sunt „neutre”, ci rezultatul unei lungi distilări a credinței creștine în limbaj juridic.
Eu am încercat doar să vă trezesc interesul, pentru că textul domnului profesor este complex și explică firul conceptual și istoric al unor concepte juridice moderne, dar și justificarea unor politici la nivel de stat sau suprastat.
Aici găsiți tot textul: „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină”… Despre creștinism în Europa de azi – ESSENTIALS
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
