De curând am terminat de citit cartea Orice lucru își are vremea lui, scrisă de Karl Ove Knausgard. Cartea a fost pusă în dezbatere de „gașca” de la Seara de carte. La acel moment nu reușisem să o termin, dar i-am ascultat pe colegii mei care o citiseră. Părerile lor m-au incitat să termin cartea.
Cartea este excelentă. De mult timp nu am mai citit una atât de reușită și care să vină la mine într-un context aproape perfect. Contextul este dat de căutarea mea din ultima vreme legată de îngeri și poveștile lor. Karl Ove Knausgard este un autor norvegian, născut în 1968. A devenit cunoscut în întreaga lume pentru șase romane autobiografice, intitulate Lupta mea (Min Kamp). Fără legătură cu…
Romanul are intriga într-un peisaj liniștit italian în 1562, unde un băiat, Antinous Bellori, își pierde drumul în pădure și găsește o pereche de îngeri căzuți devorând un pește crud. Romanul este animat nu numai de ancheta teologică a lui Bellori, care a a urmat, ci și de dezvăluirea treptată a trecutului plin de vinovăție al naratorului misterios. Reușește, cu talent, să lanseze în lumea literară ideea că și divinitatea este în mișcare și transformare. Și dacă nu este atunci, noi suntem cei care descoperim valențe noi, imagini inedite sau trăiri mistice încă nedescrise. Nuanțează povești biblice cunoscute publicului larg, chiar dacă nu este vorba de credincioși. Însuflețește povestea fraților Cain și Abel sau a potopului. Ne prezintă un altfel de Noe, ca un personaj supraomenesc. Îi încadrează într-un peisaj cu viață normală, cu familie și treburi gospodărești. Le auzi gândurile, temerile și trăirile care le conduc destinul pe drumul cunoscut.
Una dintre întrebările pe care mi le-a ridicat în mod direct acest autor este legată de diversele teorii și credințe ce ni se pare diametral opuse și incompatibile. Pot ele să coexiste? Ba, chiar mai mult, au coexistat, dar nu am avut puterea de a înțelege? Trebuie să citiți romanul, pentru că are o perspectivă ceva mai puțin cunoscută asupra vieții și muncii marilor oameni de știință și filosofilor ori teologilor. Ne amintește de un Newton alchimist și de un Pascal, Galilei sau chiar de Toma d Aquino, care nici ei nu erau străini de această știință.
Concluzia este mai mult decât incitantă: calviniștii, luteranii, arienii, anglicanii, iezuiții, dominicanii, franciscanii, indiferent dacă au fost influențați de Platon sau de Aristotel, Democrit, Hermes Trismegistus, umanitarism sau kabbala evreiască – cu toții au fost orbi la adevărata natură a divinității. Și ceea ce i-a orbit a fost Scriptura. Pentru că toți recunoșteau autoritatea Scripturii, care pare incontestabilă, chiar și pentru cele mai deviante și mai neobișnuite secte, și tot ce a făcut Newton și cei asemenea lui a fost ca pur și simplu să înlocuiască autoritatea unei scriituri cu alta.
Cartea este foarte bine documentată. Calitatea de cărturar a lui Knausgard l-a ajutat să fie invitat ca traducător și consultant la noua traducere norvegiană a Bibliei, iar din ceea ce am citit în ultimii ani, nu este ușor să facă parte din acest grup. Calitățile de cărturar le regăsiți citind acest fragment: „Când creștinismul a început brusc să se răspândească în lume în primele secole de după Hristos, îngerii erau complet nepregătiți. Suflet după suflet, țară după țară au cunoscut mântuirea. Și toată lumea îi preamărea pe îngeri. S-au scris poezii despre ei, s-au pictat tablouri, s-au elaborat teorii, s-au povestit întâmplări. Când am ajuns în Evul Mediu, îngerii erau deja în conștiința tuturor. Provocau stări asemănătoare isteriei când se arătau, deoarece prin prezența lor îi numeau pe cei care fuseseră aleși de Dumnezeu să-i îndeplinească voia, indiferent dacă asta însemna să-și dea averea și să-și dedice viața săracilor, cum a fost cazul Sfântului Francisc de Assisi, ori să conducă armata franceză în lupta împotriva englezilor, precum Ioana d’Arc, ori să se biciuiască până la sânge, așa cum făceau cei mai mulți flagelatori. Corpurile erau chinuite în convulsii, cădeau în transe adânci, vorbeau în limbi neînțelese, erau expuse unor răni din senin. Chiar și îngerii stăteau la distanță de această monstruoasă întruchipare a cuvintelor lui Dumnezeu, dar trebuie să fi fost fascinați de modul în care simpla lor prezență putea să provoace un fenomen care le era într-atât de străin. Luminoși, frumoși, puri, cum erau, trebuie să fi simțit o euforie crescândă în fața adorării de care se bucurau. Au început, în orice caz, să apară din ce în ce mai des, devenind ulterior obiectul unei alte adorări, nu mai puțin intense, datorită mulțimii de scrieri științifice și de teze despre îngeri concepute în Evul Mediu, când toate formele lor de manifestare au fost cartografiate, sistematizate și clasificate într-un fel de taxonomie a îngerilor, completă, cu rase, specii și subspecii. Lönnroth, teologul suedez din Uppsala, a deosebit, spre exemplu, între îngeri materializați și imateriali, vizibili și invizibili, neschimbați și pasibili de schimbare, cu sau fără liber-arbitru; în Despre ierarhia cerească, Dionisie Areopagitul susține că erau nouă clase de îngeri, în timp ce Grigorie Palama consideră că erau șapte, în conformitate cu cele șapte planete, unde cei buni se aflau deasupra Lunii, iar cei răi, dedesubt. Sfântul Ioan Damaschinul a adus în discuție întrebarea dacă îngerii au sau nu memorie sau dacă conștiința lor se află într-un prezent etern. Sunt oare forme pure (creatura rationalis et spiritualis)? Sau sunt, asemenea oamenilor, atât formă, cât și materie (creatura corporalis et rationalis)? Jean Bodin și David Crusius au afirmat, în Universae naturae theatrum și, respectiv, în Hermetica philosophia, că sunt întru totul și pe deplin corporali. Bodin era chiar de părere, oricât de ciudat ar părea, că îngerii trebuie să fie rotunzi ca mingile, din moment ce aceasta e cea mai pură formă dintre toate, în vreme ce Bochard a mers mai departe, susținând că sunt de asemenea muritori, se hrănesc și au scaun.”
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
