Nu am să scriu un manifest să vă conving să vizionați în maraton cinci sezoane de S.F.. Scriu despre ultimul sezon din serial care mi-a lăsat o impresie plăcută. Mi-a dat de gândit și m-a stimulat să îmi pun unele întrebări despre Creație, Creator, scopul acestora și locul divinității față de creație.
Al cincilea și ultimul sezon al serialului Star Trek: Discovery urmărește echipajul navei spațiale Discovery în secolul XXXII, la mai bine de 900 de ani după Star Trek: Seria Originală, într-o aventură galactică pentru a descoperi o putere misterioasă care a rămas ascunsă de secole și pe care alte grupuri periculoase o caută de asemenea. Această putere este puterea creației. Acest sezon reia și dezvoltă povestea din Star Trek: The Next Generation. Pentru cei neavizați vă spun că este varianta care a fost cea mai difuzată în România. Este serialul care îl are ca protagonist pe Jean-Luc Picard, interpretat magistral de Patrick Stewart.
Personajele care m-au făcut să scriu tableta în această formă sunt progenitorii. Introduși pentru prima dată în Star Trek: The Next Generation sezonul 6, episodul 20, „The Chase”, progenitorii sunt responsabili pentru crearea tuturor speciilor umanoide din Star Trek, în toate formele sale diverse. Mai concret actrița Salome Jens a interpretat acest personaj, Progenitorul original (creditat ca „Umanoid Antic”). Povestea îi aduce pe căpitanul Jean-Luc Picard și echipajul USS Enterprise în fața unui puzzle și, folosind diferite probe de ADN, apare o proiecție holografică care înfățișează un umanoid antic. Deși acești umanoizi nu au fost numiți inițial, Star Trek: Discovery i-a numit progenitorii. Această progenitoare dezvăluie că poporul ei a semănat planete din întreaga galaxie cu ADN-ul lor, deoarece nu existau alte specii umanoide în galaxie la acea vreme.
Am revăzut episodul cu pricina după ce am terminat sezonul 5 din Star Trek: Discovery și am găsit că rasa progenitorilor din trecut se vădește a fi „părinții” tuturor umanoizilor (Klingoni, Cardassieni, Romulani, Umani) într‑o viziune utopică romanțată. Funcția lor este mai degrabă filosofică și „didactică”.
La finalul episodului „The Chase” din Star Trek: The Next Generation, căpitanul Picard discută mesajul progenitorilor cu un comandant romulan surprinzător de deschis la minte. Mesajul a avut un efect asupra romulanului, care îi spune lui Picard că speră ca într-o zi să fie alături de umanitate, ca prieteni. Star Trek: Discovery dezvăluie că unul dintre membrii echipei de oameni de știință era romulan, Dr. Vellek, iar acesta a continuat să cerceteze progenitorii și în cele din urmă a descoperit unde era ascunsă tehnologia lor antică. Totuși, Vellek era foarte conștient că o astfel de tehnologie putea fi la fel de mortală pe cât este de profundă și a mers la extremități extraordinare pentru a-și ascunde descoperirile.
Serialul din 2024 creează un progenitor mai depărtat de simbolul de frăție universală și este conturat ca „forță demiurgicală” pasivă/retroactivă, care cedează responsabilitatea morală unei simple muritoare: e o figură de tip demiurg, dar subordonată contextual narativ al seriei de a lăsa „umanul” (Burnham) să decidă ce urmează. Mitul Creației nu este singular în cinematografie. Un film care are acest subiect și cu care putem compara este Prometheus. Comparația dintre progenitorii din Star Trek: Discovery și engineerii din Prometheus este revelatoare pentru felul în care cultura contemporană imaginează originea vieții. În Discovery, progenitorii sunt legați de ideea unei tehnologii capabile să creeze sau să reprogrameze viața la scară cosmică. Ei rămân însă mai degrabă o enigmă morală și un test pentru civilizațiile actuale. În Prometheus, engineerii sunt mult mai ambigui și mai amenințători. Ei par creatori ai omenirii, dar sunt totodată potențiali distrugători ai propriei creații. Dacă în Star Trek există încă un substrat umanist, chiar și atunci când miza devine controlul tehnologic, în Prometheus domină ideea indiferenței cosmice. Engineerii nu explică, nu consolează și nu transmit un mesaj etic; ei sunt mai degrabă expresia unei genealogii violente a vieții. Diferența esențială este tonalitatea. Star Trek păstrează speranța responsabilității, în timp ce Prometheus accentuează fragilitatea și lipsa sensului în raport cu creatorii noștri.
Privite prin paralela cu mitul gnostic al Demiurgului, aceste figuri capătă o adâncime suplimentară. Demiurgul, în tradițiile gnostice, este artizanul lumii materiale, o ființă care creează universul, dar nu este Dumnezeul suprem al luminii. El poate fi ignorant, limitat sau chiar abuziv, iar creația sa este imperfectă. Engineerii din Prometheus seamănă mult cu un astfel de Demiurg: creează viața, dar nu o protejează, iar relația lor cu omenirea este rece și lipsită de compasiune. Progenitorii din Discovery sunt mai puțin ostili, dar introduc aceeași temă a unei puteri demiurgice intermediare, situate între simpla evoluție naturală și transcendență. Ei nu sunt Dumnezeu, dar nici simple accidente biologice. Sunt arhitecți ai materiei vii, ceea ce îi plasează într-o zonă mitologică apropiată de demiurgul gnostic, adică un creator tehnic, nu unul spiritual. În ambele universuri, întrebarea implicită este dacă a crea viață înseamnă automat și a-i conferi sens.
Prima parte a ultimului episod din seria a 5-a Discovery m-a făcut să îmi amintesc de munca de Sisif pe care o duc să citesc Coincidentia Oppositorum a lui Cusanus. Pentru Cusanus, Dumnezeu este coincidentia oppositorum – coincidența contrariilor. Infinitul în care toate opozițiile (finit-infinit, început-sfârșit, cauză-efect) se reunesc. În acest cadru, întrebarea „este creația încheiată?” devine aproape improprie. Pentru infinit, nu există un „înainte” și un „după” în sens uman. Creația nu este un eveniment punctual, ci o relație permanentă de dependență a finitului față de infinit. El este cel care folosește adesea metafora cercului infinit al cărui centru este pretutindeni și circumferința nicăieri. Universul este finit, dar deschis către infinit. Dacă universul produce ființe care întreabă despre Arhitect, asta nu ar fi pentru el dovada unei creații neterminate, ci expresia faptului că finitului îi este propriu să tindă spre infinit. Întrebarea este mișcarea naturală a minții către ceea ce nu poate cuprinde. Asta pentru că realizatorii construiesc o poveste în care personajul principal, o muritoare decide asupra unei puteri sau tehnologii care creează viață.
Mi-a plăcut mult ideea acestui sezon cu o căutare de comori, în cadrul căreia după găsirea unei bucăți din hartă, apare o morală profunda care modelează personajele, dar și un nou indiciu care conduce la cunoașterea finală a coordonatelor. Am scris pentru mi-am amintit că ideea unei ființe creatoare intermediare, nici complet divină, nici complet umană, apare recurent în mituri diferite, epoci diferite și culturi diferite: Demiurgul gnostic, titanii, zeii meșteșugari, ființele cerești care „formează” omul din lut. Jung ar spune că aceste imagini reapar în science-fiction nu pentru că autorii le copiază direct, ci pentru că ele provin dintr-o structură arhetipală adâncă a psihicului uman. Science-fiction-ul devine astfel mitologie modernă.
Ce am apreciat cel mai mult este modul în care creatorii au ales să puncteze aspecte esențiale ale umanității și care ne-ar califica să existăm în continuare ca specie. Trebuie să recunosc că îi dau dreptate lui Erich von Däniken. Popularitatea lui von Däniken spune ceva despre psihicul colectiv. Jung ar spune că mitul zeilor coborâți din cer nu poate dispărea; el se traduce în limbaj tehnologic. În loc de îngeri avem nave. În loc de heruvimi, astronauți.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
