Motto: Homo nihil scit sine phantasmate – Summa Theologica, Toma de Aquino
Ce ați reciti? Ce ați revedea? 5 cărți! 5 filme! Și un joc! Dacă ați avea timp ce ați reciti? Care sunt cărțile care v-au rămas la suflet? Dacă ar fi să alegeți cinci scrieri și cinci filme pe care să le recitiți sau să le revedeți care ar fi acelea? Întotdeauna m-am gândit cu plăcere la anumite cărți. Și am avut o deosebită plăcere să revăd anumite filme sau seriale. În mod regulat, recitesc cele trei cărți ale lui Umberto Eco, în această ordine, Numele trandafirului. Cimitirul din Praga și Pendulul lui Foucault. Cumva se simte prezența lui Umberto Eco în paginile acestor trei cărți și asta dă o continuitate a enigmelor și a simbolurilor pe care încearcă să le scoată la suprafață prin personaje savuroase, personaje cu un intelect superior și cu un bagaj de cunoștințe academice deosebit. Le „urăsc” cu poftă pentru faptul că au cunoștințe de limbi vechi și fiecare este deosebit de bun pe segmentului de activitate. Am adorat întotdeauna ideea de poveste în poveste și modul în care Umberto Eco trage o concluzie finală după ce ne-a purtat prin alte câteva cărți și alte câteva locuri pitorești, mănăstiri, cârciumi sau epoci politice .
Alte cărți care fac obiectul revenirii mele la lectură sunt cele ale lui Mika Waltari, pentru că are o rețetă specială prin care construiește o poveste plecând de la trei personaje: un musculos. mare războinic mare cunoscător al tehnicilor de luptă; un mistic sau un inițiat, în sensul de om înțelept; al treilea este personajul principal care are unele însușiri ce îl fac să iasă din tiparul normal, om o putere ascunsă. Acesta este un martor tăcut al istoriei. Cărțile lui Waltari sunt legate de aceeași întrebare esențială: cum poate omul să trăiască demn, să caute adevărul și iubirea, într-o lume condusă de cruzime, fanatism și destin inevitabil? Deși scrise cu documentare istorică riguroasă și stil epic, ele rămân în primul rând romane despre condiția umană – o combinație de tragedie, înțelepciune și frumusețe. Waltari scrie istoria ca oglindă a destinului, în sensul că folosește epoci de criză (Egiptul lui Akhenaton, Constantinopolul cucerit, Renașterea, lumea etruscă) pentru a vorbi despre fragilitatea individului în fața marilor forțe. Dintre toate cel mai mult îmi place Etruscul, chiar dacă s-a apreciat că romanul Egipteanul este capodopera sa absolută, o carte care trebuie citită cel puțin o dată în viață. Pentru cei care îl descoperă, oferă o experiență literară completă: educativă, captivantă și profund emoționantă. Mika Waltari este un autor a cărui operă depășește cu mult eticheta de „roman istoric”. El este un moralist, un filosoful istoriei și un psiholog profund.
Recitesc cu plăcere seria Dune, dar cele scrise de Frank Herbert. Cele scrise de fiul său și de editor nu se ridică la nivelul originalului. Îmi place Dune pentru că abordează probleme deosebite ale umanității: ecologia și relația om-natură, puterea și corupția, resursele și dependența, evoluția umanității și controlul genetic. Abordarea este făcut prin utilizarea la nivel profund filosofic a unor corelații ce au la bază marile întrebări ale umanității. Astfel, devoalează cum religia este folosită ca instrument politic – se creează mituri religioase pentru a manipula masele sau revine la ideea că religia e atât forță spirituală autentică, cât și unealtă de control. În dorința de a găsi echilibrul între ordine și haos, Herbert devine mereu la ciclicitatea imperiilor – nicio putere nu rezistă veșnic, iar supraviețuirea vine din adaptare. Dar cel mai frumos este modul în care reușește să potențeze omul. Ideea Omului ca ființă de frontieră, în contextul unui destin, omul confruntat cu întrebări despre liberul arbitru și conceptul de presciență creează un cadru unic în literatura S.F.
Când sunt trist, recitesc cărțile trilogiei lui Ioan Dan: Ordinul Cavalerilor Basarab, Taina Cavalerilor, Cavalerii. Sunt trei romane care alcătuiesc o epopee a cavalerismului românesc, unde istoria, umorul, misterul și aventura se împletesc. Ioan Dan reușește să construiască o legendă literară românească ce stă alături, prin farmec și energie, de capodoperele literaturii de aventuri universale. Mereu încep cu romanul Curierul secret pentru că cei patru temerari Cae Indru, Chirilă Zece Cuțite, Ducu cel Iute și Costache Caravană mă binedispun, atât prin scenele savuroase, dar și prin faptul că îmi creează un sentiment de mândrie de român.
Shogun-ul îl recitesc destul de des. Cartea, în sine, este o călătorie. Este o evadare într-o lume străină și fascinantă, dar și o oglindă în care ne vedem propriile noastre culturi și prejudecăți. Este o poveste despre transformare – atât a personajului principal, cât și a cititorului, care învață și se adaptează alături de Blackthorne. Este o operă magistrală care combină acțiune, istorie, romance, politică și filosofie într-un tot coerent și absolut captivant. Nu este doar un roman pe care îl citești; este unul pe care îl trăiești, iar personajele și dilemele lor îți rămân în minte mult după ce îți închizi cartea. Romanul te transportă în Japonia feudală din anul 1600 cu o autenticitate uluitoare. Clavell petrece sute de pagini construind lumea, de la codurile samurailor și ritualurile ceaiului până la complexitățile politice ale curții shogunului. În ciuda volumului imens și a subiectului complex, Clavell scrie într-un stil extrem de accesibil și captivant.
Am scris tablete despre toate aceste cărți. Tabletele le găsiți pe Gazeta Dambovitei.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
