TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Călăuza

   „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)

   Realitatea este ca toți avem nevoie de o călăuză. Oricum ai lua-o viața este o călătorie și pentru noi este nevoie de un „ceva” de care să ne agățăm sau, după caz, pe care să dăm vina. Atât romanul de astăzi, cât și filmul, sunt rusești și au apărut într-o perioada în care nevoia de dizidență era destul de bine accentuată printre intelectualii acelor vremuri. Părerea mea e că reușeau să găsească dizidența și unde nu era. Sau unde nu era doar dizidență… Am fost și suntem ortodocși și noi și rușii. Și asta ne-a influențat profund destinele.

   La noi, călăuză este popa din biserică și, de cele mai multe ori, reușește să construiască o comunitate închegată în jurul lui, pe care să o „păstorească”. Cam așa este și în roman și în film. Trebuie precizat de la început că ambele opere, căci sunt niște veritabile opere de cultură, au amprenta autorilor, chiar dacă Tarkovsky s-a inspirat de la Frații Arkadi. Scriu rar despre autorii ruși, pentru că am o problemă cu numele personajelor. Le dau porecle sau țin cont de ce meserii au… etc. Ideea unei zone izolate în care se poate găsi un secret salvator nu este originală, dar…

   Frații Strugațki sunt probabil cei mai cunoscuți scriitori ruși evrei de literatură științifico-fantastică care au publicat mai multe lucrări împreună, având fani numeroși. Munca lor timpurie a fost influențată de Ivan Efremov. Cel mai celebru roman al lor este Picnic la marginea drumului după care Andrei Tarkovsky a realizat filmul Călăuza.

   Se mai impune o precizare: Ivan Efremov a fost un paleontolog sovietic, filosof și autor de literatură științifico-fantastică și este cunoscut nouă, celor care ne-am născut în anii „șaptezeci”, pentru nuvele publicate în Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice. Povestea începe la zece ani după ce, într-o perioadă scurtă de timp, aproximativ 12-24 de ore, niște entități considerate extraterestre au aterizat în șase locații diferite în jurul Pământului, botezate Zone de Vizitare sau, pur și simplu, Zone de către oamenii de știință. Nicio ființă extraterestră n-a fost văzută vreodată, dar oamenii care locuiau în acele zone au observat explozii și zgomote puternice care au orbit o parte din oameni și a cauzat altora o boală mortală. Mai târziu, unele Zonele au fost etichetate de către oamenii de știință în funcție de efectele pe care Vizita le-a avut asupra populației. Cele șase teritorii, unele aflate în orașe populate, au devenit infestate cu un fenomen mortal și erau pline cu obiecte misterioase, cu proprietăți diferite, al căror scop inițial era de neînțeles oamenilor, și atât de avansate încât păreau supranaturale.

   Mi-a plăcut metefora prin care se justifică titlul romanului. Unul dintre savanți compară prezența extraterestră cu „un picnic. Imaginează-ți o pădure, un drum de țară, o poieniță. Mașinile merg pe un drum de țară și ajung în poieniță, un grup de tineri ies afară cu sticle, coșuri cu mâncare, radiouri și aparate foto. Ei aprind focul, întind corturile, ascultă muzică. Dimineața, a doua zi, pleacă. Animalele, pasările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din ascunzătorile lor. Și ce văd? Ulei scurs pe pământ, benzină vărsată, vechi bujii și filtre de ulei stricate aruncate în jurul lor… Cârpe, becuri arse și un breloc în formă de maimuță lăsat în urmă… Și, bineînțeles, mizerie ca de obicei – cotoare de mere, ambalaje de bomboane, rămășițele focului de tabăra, cutii, sticle, batista cuiva, briceagul cuiva, ziare rupte, monede, flori veștejite din alte poienițe…”.

   Filmul este lung. Are 163 min. Sub aspectul imaginii trebuie să știți că filmul are secvențe sepia. Titlul originar al scenariului este Mașina dorințelor. Coloana sonoră are muzică de Eduard Artemiev, Maurice Ravel și Ludwig van Beethoven. Filmul este deosebit față de carte. Protagoniştii sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi, într-o „zonă” imensă şi stranie, a apărut o „cameră” ciudată. Oricine intra în acea cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu intra nimeni să ceară ceva. Acum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea “cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor.

   Stalker este călăuza care-i duce pe oameni în acest spaţiu misterios numit Zona. Cele două denumiri sunt singurele detalii pe care regizorul le-a păstrat când a folosit ca sursă de inspiraţie romanul fantastic a fraţilor Strugatsky, Picnic la marginea drumului. Este evident că a fi călăuză dă sens vieţii lui, este o cauză pentru care se abandonează. Deşi obosit după atâtea încercări şi avertizat de soţie să nu mai ducă oameni în Zonă, nu o ascultă. Pentru el este important să aprindă scânteia credinţei în inimile celor care şi-au pierdut ultima fărâmă de speranţă. Trebuie să fii cam inocent din punct de vedere intelectual pentru a spera că dincolo de pereţii unei camere ţi se pot împlini visele. Cu toate acestea, Scriitorul şi Profesorul aleg acest drum primejdios al necunoscutului. Fiecare cu intenţiile lui, mai mult sau mai puţin curate.

   Filmul nu are scene de acţiune sau suspans. De altfel, cadrele în care nimic parcă nu se întâmplă pot plictisi pe cei care urmăresc intens un fir epic, o intrigă, însă asta este o cerinţă a rabdării de care privitorul trebuie să dea dovadă pentru a afla misterul. Regizorul a fost atent la detalii încât a ales ca muzica şi imaginile să comunice când dialogurile lipsesc. Tranziţia urban-rural se face prin cadre de lumină conjugate armonios: de la sepia la verdele proaspăt al pajiştilor luminoase. Te întrebi dacă pistolul de pe fundul râului, ziarul rupt, monezile aruncate, seringile şi câinele negru apar întâmplător sau semnifică ceva. Dintre actori se evidenţiază Solonițîn. Acesta este cunoscut pentru rolurile sale din filmele lui Andrei Tarkovski, printre care se numără dr. Sartorius în Solaris (1972), scriitorul din Călăuza (1979), trecătorul din Oglinda (1975) și rolul principal din Andrei Rublev (1966). Tarkovski l-a descoperit, considerându-l „actorul său preferat” în cartea Sculptând în timp. Conform acesteia, el dorea să-l distribuie în rolul principal din filmele Nostalgia (1983) și Sacrificiul (1986), dar actorul a murit înainte ca filmările să aibă loc.

   În loc de concluzie… Fără credinţă, fără rădăcini spirituale, omul este ca un orb. Asta afirma Andrei Tarkovsky în interviul din 1980 acordat lui Aldo Tassone referindu-se la filmul său, Stalker. Indiferent că eşti filosof, artist sau om de ştiinţă, cunoaşterea pe care o dobândeşti de-a lungul vieţii este incompletă şi nu aduce satisfacţie. Dar dacă ai şti că există un loc unde cele mai sincere dorinţe, născute din suferinţă, se pot împlini, ai merge într-acolo?

 

MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…