TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Ben Hur

Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe mulţi filosofi: a gândi că, într-o bună zi,  toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfîrşit!  INSUPORTABILA UŞURĂTATE A FIINŢEI…- Milan Kundera

 

 

Ben Hur a văzut lumina tiparului la la 12 noiembrie 1880 și în prima perioadă nu a avut succes în vânzări sau de critică, însă ușor pe măsură ce lumea citea romanul a devenit cea mai cunoscută carte din perioadă Gilded Age (Vârsta de Aur). Lew Wallace este autorul.

 

Ben Hur a fost inspirat de o discuție cu un agnostic îndârjit și scris de un autor care nu a fost niciodată un membru al vreunei biserici. Este un roman istoric ce urmărește două vieți ce se desfășoară paralel, întâlnindu-se la finalul apoteotic. Una este viața prințului Iuda Ben Hur și cealaltă este a Domnului Iisus. Wallace povestește călătoria cu trenul care i-a schimbat viața și despre discuția purtată cu colonelul Robert G. Ingersoll. Acesta din urmă este un cunoscut lider politic American cunoscut pentru poziția de apărător al agnosticismului. În acea cușeta de tren cei doi, parcă personajele lui Kiplingdin Omul care voia să fie rege, discută despre  religii, iar Wallace relizează cât de puțin știa despre creștinism. Sau cel puțin așa mi-am închipuit eu.

 

Firul epic construiește o poveste despre răzbunare și iertare, care înglobează principiile bunăvoinței lui Dumnezeu și a mântuirii creștine. Am văzut legea talionului transformată, admirabil, în iertarea creștină. Nu povestesc romanul, însă două scene le-am găsit relevante și cu o  simetrie a destinului. Ben Hur condamnat la galere, în drumul spre port, îl întâlnește pe Iisus care îi dă să bea apa, încurajându-l în fața noii încercări. După ani Ben Hur este martor al botezului lui Iisus și apoi la patimile urmate de crucificare. Prințul îl întâlnește pe Mesia în momentele cheie ale vieții și toate evenimentele îl construiesc sufletește pentru a deveni un creștin.

 

Odată devenit creștin renunță la răzbunare și cu averea sa sprijină biserica creștină din Antiohia. Ben Hur și prietenii săi construiesc o biserică subterană la Roma, în perioada persecuțiilor creștine ale împăratului Nero, biserica,  în care martirii creștini să fie înmormântați va supraviețui până în zilele noastre, fiind cunoscută astăzi sub numele de Catacomba Sfântului Calixt.

 

Filmul a fost produs în 1959 și în 1960 a luat unsprezece premii Oscar, performanță egalată abia după 43 de ani de Stăpânul Inelelor-Întoarcerea Regelui. Este un film puternic, în care componenta de aventură se împletește bine cu cea religioasă. Rolul principal este jucat de Charlton Heston care ia și premiul Oscar pentru această interpretare. Firul epic respectă scenele din carte cu mici modificări de dragul artei dramatice și nu sunt multe de scris pentru că aș dezvălui prea multe devenind un spoiler.

 

Am văzut un documentar despre Charlie Chaplin în care se descria multe dintre inovațiile pe care le-a adus în lumea cinematografiei. Fiind o perioadă a filmului mut, a trebuit să găsească o modalitate prin care să redea dramatismul scenei tramvaiului scapat de sub control. Tehnica de filmare prin concentrarea asupra roților în viteză, una lângă alta și alternare cu expresivitatea fizionomiei este modul clasic inventat de Chaplin. În scena curselor de care această tehnică cinematografică devine artă în filmul din 1959. Asta poate și pentru că muzica vine și potențează trăirea.

 

Miklós Rózsa este compozitorul muzicii din film și a câștigat 3 premiii Oscar: pentru Spellbound (1945), A Double Life (1947) și pentru Ben Hur (1959), având la active 17 nominalizări pentru acest premiu. Nu puteam să trec peste acest compozitor care realizează o coloană sonoră considerată de critici capodopera vieții sale. Documentându-mă despre film am descoperit 6 variante. Trei produse înainte de 1959, filmul asupra căruia m-am oprit și două variante apărute după 2000. Însă niciul nu se ridică la nivelul filmului cu Charlton Heston.

 

Am văzut filmul înainte de 1989 la Cinescop „Independența”, împreună cu gașca din cartier. A rulat o săptămână și l-am văzut de 5 ori. De două ori am plătit și de trei ori am intrat prin spate, când ieșeau spectatorii, așteptând, după o draperie, o nouă proiecție.

 

Acum la maturitate, după ce am mai citit una… alta și am văzut, zic eu, multe filme, pot spune că în acea cupă simplă cu apă pe care Iisus o oferă am găsit chintesența predicilor din Evanghelii. Am văzut acolo, acum, cu ochii lui Umberto Eco, Rudolf Steiner, Alexandru Dragomir, Dostoievski, Papini, René Guénon, Mircea Eliade sau Platon, întrebarea rezumată de Milan Kundera:  Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită și uşurătatea frumoasă?