TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Babylon

Acest film m-a făcut să mi aduc aminte motivul pentru care iubesc filmele. Este o călătorie în perioada filmului mut și incapacitatea de adaptare la filmul cu sonor. Filmul în sine este o istorie a acelor vremuri în care nu existau toți „tâmpiții” cu telefoane dotate cu camere video, oameni care uită să trăiască și sintetizează totul prin intermediul unei lentile, lentilă la capul căreia nu este decât neputința. Este un film care ne face să ne reamintim de alt film și anume de The Artist, însă îi lipsește melancolia și naivitatea acelei povești.

   Babylon este, în esență, o comedie neagră cu puternice accente tragice. Coloana sonoră în sine este un personaj. Combinația de quick step și slow fox este genială și vine să completeze gesturile și chiar limbajul nonverbal al personajelor. Coloana sonoră, ca personaj, este un laitmotiv în filmografia acestui regizor.

   Damien Chazelle, regizorul, ne duce la granița dintre filmul mut și cel vorbit, după ce Tarantino evoca Hollywoodul anilor 60 în Once upon a time in Hollywood. Apusul unei epoci cu gesturi teatrale… Amurgul zeilor! Căci asta erau actorii acelei epoci. Epoca în care totul le era permis, o epoca a luxului și a decadenței. Între „inadaptați” o avem pe Lady Fay Zhu, care scria replicile în timpul filmului mut, pe Jack Conrad care, în ciuda faptului că are o voce pretabilă noilor vremuri, nu mai este pe placul spectatorilor, fiind ridicol cu replicile prea teatrale și devine și prea scump, pe Nellie LaRoy, pentru care promiscuitatea, drogurile și jocurile de noroc sunt un mod de viață. Martor la toate și câteodată arbitru este un mexican care caută cu tot dinadinsul să pară un american autentic. Margot Robbie nu m-a impresionat nici în filmul lui Tarantino, nici în acesta. De menționat că Pitt și Robbie apar în ambele filme. Margot a înlocuit-o aici pe Emma Stone care fusese inițial distribuită pentru rolul principal feminin.

   Inspirația unor scene este din Petrecerea sau The Party, o comedie cu Peter Sellers care joacă rolul unui actoraș indian de mâna a doua, invitat accidental la o mega-petrecere de la Hollywood. Absurdul ideii de a aduce un elefant la o petrecere, cu atât mai mult cu cât se desfășoară într-un spațiu închis, este genială și o regăsim în ambele pelicule. Aș putea să afirm că personajele sunt arhetipale și rupte din Babilonul biblic. Personajul lui Margot Robbie este „desfrânata Babilonului” din Biblie, care strânge toate atributele depravării, dar nu e sinistră, are o latură umană cât se poate de sensibilă și care, ca orice ispită a răului, e atrăgătoare și, în cele mai dure scene, reușește să atragă compasiunea. Iar atunci când dispare la un moment dat în noapte, poate că se întoarce din întunericul de unde a venit, așa cum profețește la începutul poveștii.

   Personajul lui Brad Pitt este actorul care a cunoscut celebritatea și succesul pe măsură ce lumea a descoperit cinematograful, ca pe un mijloc de distracție ieftin și facil, care aduce bucurie maselor (și bani mulți în buzunarele celor din industria filmului), așa cum el însuși se confesează. Și, totuși, cu durere, este martorul propriei decăderi, odată ce publicul nu îl mai agreează.

   Personajul lui Diego Calva reușește să aducă un omagiu minorităților și să fie „political correct” prin personajul cel mai echilibrat, imigrantul mexican care prin calități autentice, plus o doză bună de șansă, atinge visul american. Hollywood-ul, prin personificările lui, ar trebui să îl ducă la distrugere. De la care se salvează și va renaște în alta parte.

   Și, cum spuneam, lecturile vin la tine atunci când ai nevoie de ele, în contextul în care am văzut filmul pe un canal de streming, am citit în cartea Abraxas scrisă de Bogdan Alexandru Stănescu despre Teatrul cruzimii. Este o carte scrisă de Antonin Artaud despre teatru și hermeneutică, despre altă formă de cruzime decât cea pe care o găsim în dicționare. Este o carte despre filosofia teatrului și despre, să zicem, niște tehnici mai neortodoxe de punere în scenă a unei povești. Abraxas mi-a pus mintea la contribuție, e o carte contradictorie, genială și care ne deschide porțile palatului de oglinzi deformate ale realității iluzorii ale unei existențe privite individual.

   Și, așa cum scria o doamnă într-un articol, „teatrul este o artă a colectivității, dar care nu poate fi desăvârșită decât în măsura în care există și sunt cultivate singularitățile, ca existențe  unice. O piesă de teatru prinde viață la scenă cu condiția ca regizorul să-și manifeste cruzimea sub forma unui produs artistic bine articulat în jurul unei idei sau a unui personaj.”

 

 

Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…