Asediul este un film din 1998, regizat și produs de Edward Zwick, care a scris scenariul împreună cu Lawrence Wright și Menno Meyjes, după o poveste de Wright, avându-i în rolurile principale pe Denzel Washington, Annette Bening, Tony Shalhoub și Bruce Willis. Am putea descrie filmul ca o poveste care urmărește celule teroriste care comit mai multe atacuri în New York și încercările poliției de a le opri. Însă, dacă reușim să trecem peste aspectul de „film de acțiune” găsim câteva aspecte importante despre statalitate, drepturi și libertăți civile, dar mai ales despre cât suntem dispuși să acceptăm pentru securitatea noastră. Filmul anticipează aproape perfect: Patriot Act (după 2001), apariția centrelor de detenție tip Guantanamo, dar mai ales supravegherea extinsă.
Cartea de care leg filmul este Starea de excepție. Practic filmul devine aproape o ilustrare cinematografică a teoriei sale despre starea de excepție. Agamben, în lucrarea sa centrală Starea de excepție (Stato di eccezione), spune că puterea modernă nu funcționează doar prin lege, ci prin capacitatea de a suspenda legea. Starea de excepție este acel moment paradoxal în care legea rămâne formal în vigoare, dar este suspendată în practică. Nu avem absența legii, ci o zonă gri în care legea și non-legea coexistă. În film, dar și în unele situații existente din ultimii ani, statul nu spune „nu mai există lege”. Din contră, acțiunile sunt justificate în numele legii și a securității. Însă, în mod evident, apar detenții fără a fi trecute prin filtrul jurisdicțional, profilare etnică (în film) sau particularizarea unui grup social și, ceea ce este mai rău, militarizarea polisului (orașului). Asta este definiția agambeniană a stării de excepție: legea se aplică tocmai prin suspendarea ei.
Avem o poveste care pare despre terorism, dar în realitate este despre cum reacționează puterea când se simte amenințată. Filmul l-am revăzut de curând și l-am văzut cu alți ochi. M-am întrebat dacă în decizia de acceptare a cetățeanului (văzut ca un grup social) educația, apartenența religioasă sau nivelul de trai au vreun rol în acceptarea unui asemenea abuz. Am găsit parțial răspunsul la Sheldon Solomon. Acesta afirmă că psihologic, oamenii prioritizează siguranța în fața libertății atunci când percep o amenințare iminentă. El a dezvoltat această teorie a managementului terorii, în care arată că atunci când suntem confruntați cu ideea de moarte sau pericol, devenim mai conformiști și mai dispuși să acceptăm autoritatea. Nu este o decizie rațională rece, ci una profund emoțională.
Cred că scenaristul era un cunoscător al experimentelor lui Solomon Asch. Acestea au fost făcute în anii 50 și au arătat că oamenii tind să adopte opinia majorității chiar și atunci când aceasta este evident greșită. În context de criză, dacă majoritatea acceptă restricțiile, individul le va accepta și el, pentru a nu ieși din grup. Profesorii de la Universitatea Babeș-Bolyai consideră că sunt studii fundamentale în psihologia socială care au demonstrat puterea presiunii grupului asupra conformismului individual. Aceste experimente au arătat cum indivizii își pot schimba opiniile sau comportamentele pentru a se potrivi cu majoritatea, chiar și atunci când majoritatea greșește evident. Asch a constatat că opiniile a trei persoane sunt suficiente pentru a influența semnificativ un individ; creșterea numărului de complici peste trei nu a dus la o creștere semnificativă a conformismului, iar prezența unui singur complice care oferea răspunsul corect reducea semnificativ impactul presiunii grupului, scăzând rata de conformism.
Personajul lui Denzel Washington spune esențialul: „dacă renunți la drepturi, ai pierdut deja”. Consider că filmul nu neagă necesitatea securității, dar avertizează în sensul că abuzul de putere vine să distrugă exact ceea ce încearcă să protejeze. Să nu uităm că teoria managementului terorii a fost formulată în anii 1980 de Jeff Greenberg, Tom Pyszczynski și Sheldon Solomon, inspirându-se din ideile lui Ernest Becker, în special din cartea sa The Denial of Death din 1973. Becker susținea că o mare parte din comportamentul uman poate fi înțeleasă ca o încercare de a face față conștientizării propriei mortalități, iar teoria a transpus aceste idei într-un cadru testabil empiric. Ipoteza este dată de lucrările în care se descriu niveluri de conștiință și conștiență de sine care merg de la frică și rușine până la curaj, acceptare și, mai sus, iubire și iluminare. În contextul filmului, majoritatea populației funcționează la niveluri dominate de frică. Sentimentul de frică schimbă complet percepția realității? Când ești în starea de frică, nu mai vezi libertatea ca valoare fundamentală, ea devine un risc?
Și dacă în analiza de astăzi venim și cu lentila lui Froom, avem o altă perspectivă care este complementară. Fromm spune ceva contraintuitiv. În cartea Fuga de libertate spune, în rezumat, că libertatea nu este doar un dar, este și o povară. Când omul devine liber, pierde structurile care îi spuneau cine este și ce are de făcut. Apare anxietatea. Nu mai ai pe cine da vina, nu mai ai reguli clare, nu mai ai certitudini. În astfel de momente, libertatea produce nesiguranță, iar nesiguranța produce dorința de a scăpa de ea. De aceea, întrebarea „de ce aș fugi de libertate?” are un răspuns simplu și incomod. Fugi de libertate atunci când nu ai suficientă stabilitate interioară ca să o susții. Libertatea cere responsabilitate, claritate și toleranță la incertitudine. Când acestea lipsesc, libertatea devine anxietate.
Dacă Agamben duce accentul pe mecanismul sistemului, este important să analizăm și personajele din film într-o cheie de acest tip. În scenă intră perspectiva doamnei Hannah Arendt. Cred că personajele din film pot fi analizate prin lentila acesteia. Pentru ea, problema nu este în primul rând mecanismul, ci oamenii care participă la el. În Eichmann în Jerusalem, ea introduce ideea de „banalitate a răului”. Răul nu apare doar din intenții malefice, ci din lipsa gândirii critice, din conformism și din incapacitatea de a reflecta asupra propriilor acțiuni.
Dacă revenim la film, avem o diferență de perspectivă, dar pe care o putem interpreta plecând de la caracterizarea personajelor. Avem perspectiva lui Agamben care spune că sistemul creează condițiile pentru abuz, iar Arendt vine și afirmă că abuzul devine posibil pentru că oamenii din sistem acceptă să-l execute fără să-l pună sub semnul întrebării. Consider că este o perspectivă profundă, care nu mai depersonalizează răspunderea și autorii, pentru că nu spune că puterea este inevitabil opresivă, ci că există întotdeauna un spațiu de responsabilitate individuală. Personajul interpretat de Denzel Washington se încadrează foarte bine în această tipologie, devine chiar arhetipal. El nu refuză statul, nu respinge legea, dar refuză să participe la suspendarea ei. El gândește, pune limite, rezistă. Ironic, vremurile pe care le trăim… Să nu uităm că statul nu este ceva impersonal și biserica a fost prima „persoană juridică” din istorie.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
