Absolventul (în engleză The Graduate) este un film din 1967, regizat de Mike Nichols și inspirat de romanul lui Charles Webb. The Graduate este unul dintre primele romane pe care acesta le-a scris, la puțin timp de la absolvirea Colegiului Williams. Eu am cumpărat-o de la o librărie din Târgoviște prin 2012. Nu a fost tradus în limba română, dar este accesibilă și în engleză.
Scenariul a fost scris de Calder Willingham și Buck Henry, care are și un cameo în film. Filmul este povestea lui Benjamin Braddock, un proaspăt absolvent de colegiu care este indecis în legătură cu viitorul său. El este sedus de o femeie mai în vârstă, D-na Robinson, însă până la urmă se îndrăgostește de fiica acesteia Elaine. David Sterritt scria în 1001 de filme de văzut într-o viață că: „Oricât de incredibilă ar suna astăzi o asemenea afirmaţie, „Absolventul” a fost pentru mulţi un film îndrăzneţ, ba chiar un pic scandalos, în 1967, an în care mult lăudata revoluţie-sexuală a deceniului se străduia încă să-şi ia avânt. Niciodată până atunci un film hollywoodian cu pretenţii nu aruncase o privire atât de candidă asupra relaţiilor sexuale din suburbiile Americii şi nici nu avusese în centru un trio atât de puţin romantic: un absolvent de colegiu, care dispune de prea mult timp liber, o gospodină alcoolică, hotărâtă să-l aducă în patul ei, şi tipica adolescenţă drăguţă, care habar nu are că principala sa rivală în materie de sex este însăşi mama ei. „Absolventul” a schimbat definitiv reprezentarea cinematografică a raportului mamă-fiică. Nici maternitatea, nici spiritul provincial, nici atmosfera sufocantă a moravurilor clasei de mijloc postbelice nu vor mai fi aceleaşi după el.”
Filmul a lansat multe cariere și faptul că realizatorii erau tineri, se transpune în spiritul filmului. Mike Nichols făcuse deja o impresie foarte bună cu pelicula sa anterioară, ecranizarea piesei lui Edward Albee Cui i-e frica de Virginia Wolf (1966). Absolventul îi oferea o ocazie şi mai bună de a combina perspectiva sarcastică şi ochiul pentru detalii cu dialoguri spirituale şi ironice pe care şi-o antrenase alături de Elaine May în comedia originală care îi făcuse exponenţii spiritului excentric al tineretului urban.
O idee demnă de menționat a fost să adauge la coloana sonoră cele câteva cântecele noi compuse de Simon & Garfunkel, dintre care cel mai popular a rămas „Mrs.Robinson”, melodii mai vechi ale formației ca „The Sound of Silence”, „Scaraborough Fair/Canticle”. Aceste cântece făcuseră deja carieră și erau iubite de public.
https://www.youtube.com/watch?v=_63YGQpzfag&list=RD_63YGQpzfag&start_radio=1
Același David Sterritt aprecia că: „Nichols s-a folosit de popularitatea trupei pentru a-şi vinde mai bine marfa şi, tot atât de important, pentru a semnala faptul că filmul acesta va răspunde sensibilităţii culturale a tineretului vremii mai direct şi mai complet decât oricare altul. Stratagema a mers foarte bine, atât estetic, cât şi comercial, influenţând modul în care va fi folosită muzica în nenumărate filme hollywoodiene care au urmat.”
Dustin Hoffman a cucerit publicul în rolul lui Benjamin Braddok, proaspătul absolvent întors în oraş, răscolit de o teamă ciudată în faţa mercantilismului părinţilor. Se spune că Nichols l-a sfătuit pe Hoffman să interpreteze rolul fără să „joace” şi stângăcia firească a lui Ben este unul din motivele principale pentru care filmul îşi păstrează prospeţimea emoţională.
Într-o ecranizare din care multe scene au ajuns consacrate, cea care a pătruns poate cel mai durabil în cultura populară americană este secvenţa în care Ben aude recomandarea laconică a unui prieten de familie despre cum se obţine fericirea bănească şi profesională –„Plastice”- şi reacţionează la ea cu un amestec de groază, dezgust şi perplexitate, pe cât de stăpânit, pe atât de irepresibil.
În roluri secundare, inteligent distribuite, le găsim pe Anne Bancroft în rolul doamnei Robinson, pe Katharine Ross, mai puţin reuşită în rolul fiicei ei, pe Norman Fell, pe Richard Dreyfuss (necitat pe generic) în rolul proprietarului paralizat de frică în faţa celor pe care conservatorii anilor 1960 îi numeau „agitatori din afară” şi pe Buck Henry ca angajatul unui hotel.
În 1996, Absolventul a fost selectat în Registrul Național de Film al Statelor Unite ca fiind „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric și estetic”. De asemenea, a fost clasat pe locul șapte în topul celor mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor realizat de Institutul American de Film și este pe poziția a 18-a în lista filmelor cu cele mai mari încasări în Statele Unite și Canada.
Filmul a câștigat premiul Oscar pentru regie. Regizorul a lansat multe filme, dar cele mai cunoscute sunt: Cui i-e frică de Virginia Woolf? (1966), Aliniatul 22 (1970), Biloxi Blues (1988), O femeie face carieră – Working Girl (1988), Salutări de la Hollywood (1990), Viața lui Henry (1991), Cabaret în familie (1996), Cum să ajungi președinte (1998), mini-seria Îngeri în America (2003), Ispita (2004) și Războiul lui Charlie Wilson (2007)
Un film reușit pe care vi-l recomand cu căldură și vă invit să încercați să-l priviți cu „ochii” celor care trăiau în 1968.
P. S.David Sterritt este critic de film și autor de cărți de specialitate. El s-a remarcat pentru munca sa referitoare la filmografia lui Alfred Hitchcock și Jean-Luc Godard. Mulți ani a publicat pentru The Christian Science Monitor până la pensionarea sa, în 2005. În prezent, este profesor la Facultatea de Studii Cinematografice a Universității Columbia (Columbia University) și la Colegiul de Artă al Institutului Maryland, în Departamentul de Limbă, Literatură și Cultură și în Departamentul de Istoria Artei .
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
