TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Abraxas

Acesta este un Dumnezeu de care voi n-ați știut,

căci oamenii l-au uitat.

Îi spunem pe numele lui de Abraxas.

El este și mai nedefinit decât Dumnezeu și diavolul.

El este probabilitatea improbabilă,

ceea ce are efect nereal.  –  C. G. Jung, „Septem Sermones ad Mortuos„

   Pentru mine cărțile vin mereu ca provocare, cât și ca o plăcere. Iar această carte, mai mult ca oricare din ultimii ani, mi-a adus o mulțime de întrebări, începând cu titlul. Trebuie să recunosc că titlul m-a făcut să mă gândesc că trebuie să o citesc Am citit mult despre Abraxas și am încercat să găsesc cât mai multe date despre ceea ce a însemnat mitologia acestui zeu. Nu am ascultat primul impuls și să caut pe net, ci am deschis Dicționarul de mitologie al lui Victor Kernbach, pentru că de obicei acolo îmi găsesc toate datele de care am nevoie pentru zei mai puțin cunoscuți sau nume de zei pe care le folosim, dar nu știm toată povestea lor.

   Abraxas este un zeu din Asia mică; el stăpânea cele 365 de spirite atribuite fiecărei zi a anului. Unii spun că „abracadabra” vine de la cuvântul original „AvrahKadabra”, care înseamnă „creez din nimic”. Dacă vă întrebați de ce astăzi o să scriu mai mult despre o carte decât despre comparația obișnuită între carte și film, am să vă spun că mă justific în felul următor: stilul de scris al lui Bogdan‑Alexandru Stănescu este unul cinematografic sau cel puțin teatral, plin de didascalii și de personaje cu care nu avea cum să fie contemporan, iar povestea este încadrată într-un context istoric real, dar imaginată. Autorul este absolvent de filologie, astfel că personajele pe care le aduce în atenție, altele decât familia sa, sunt personaje care au existat și care au scris câte ceva în specialitatea lor. Avem poeți revoltați și mai puțin cunoscuți sau mistici ciudați cu povești ce îți „contorsionează” simțurile.

   Romanul are ca decor un București completat cu povești adevărate sau inventate. Autorul îl numește „un Macondo al meu”. Spre reamintire, Macando este un sat columbian fictiv din „Un veac de singurătate”. cea mai bună carte a lui García Márquez. Romanul m-a făcut să caut câteva personaje și să citesc despre ele și, din nou, să caut, să cumpăr și să le așez în ordine pentru citit (pe unele le-am răsfoit deja, așa, măcar 15-20 de pagini…). Am căutat să aflu cine au fost: Ilarie Voronca, Iacov Levi Moreno și Delmore Schwartz. Am căutat și am cumpărat: „Teatrul cruzimii” de Antonin Artaud (despre teatru și hermeneutică), „Șapte predici către morți”  (Septem Sermones ad Mortuos) de Carl Gustav Jung, „Aflarea şi respingerea falsei cunoaşteri sau Contra ereziilor Irenaeus” (Adversus Haereses) de Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, „Șarpele genezei” de Stanislasde Guaita, „Journal du symbolisme” de Robert L. Delevoy (deocamdată inaccesibil ca bani…) și „Catilinarele”.

   Abraxas e povestea unei epoci, care începe în 1980 și se termină după 2010. Este povestea unei generații care a încercat să trăiască, să cunoască, să construiască ceva, sub spectrul apăsător al ratării și inadecvării. „Cu eterna nesiguranță și nestatornicie emoțională a celor care au trăit (și au fost nevoiți să închidă) – într-o copilărie și-o tinerețe derulate pe repede înainte – imensa prăpastie între cravata de pionier și lumea lui iPhone 14, între stilourile Flaro și reel-urile de pe Instagram”. Este povestea generației mele spusă de Michi Lucescu. Nu am găsit în Ralu figura maternă care se prefigura la începutul romanului. Descrierea făcută de Michi este mai aproape de „Emmanuelle”, personaj de film erotic, iar comportamentul vulcanic combinat cu arta o face Frida Kahlo. Sergiu este un alt personaj ce merită menționat. Toți am avut un personaj ca acesta în anturaj (am vrut să scriu ca „acesta”, dar nostalgia…). Toți am avut un „Jidan” care se descurca.

   Am aflat că a existat Odilon Redon, un pictor francez și am căutat pe net despre el și să văd lucrările, să înțeleg contextul în care autorul a pus povestea. Și l-am găsit pus în cuvinte de Andrei Pleșu: „Odilon știa, ca și Goethe, ca și înțelepții din vechime, că misterele cele mari nu stau neapărat dincolo de vedere, ci se află mai curând în chiar lumina ei, acolo unde nimeni nu se gândește să le caute.” Asta în contextul gnostic al Abraxasului…

   Omul scrie mult despre filme și multe dintre scene se petrec în săli de cinema sau în imediata vecinătate. A reușit să mă „treacă” din nou prin filmele la care mă duceam în perioada liceului, la cinema Independența, cu gașca (am și eu câteva povești…). Cred că de la Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco nu am mai aplicat ce scrie autorul în carte în viața reală. De data aceasta am ascultat muzica, îngăduită în acei ani, sau muzica de pe casete pirat, culminând cu Sonata Kreutzer.

   „Abraxas este un roman al distrugerii realității, al trecerii dincolo de realitate. Personajele ies din realitate, dar este o ieșire din lume asumată. Ieșirea din realitate nu se face prin plonjeu oniric, ci prin autodistrugere, atât de insuportabilă, de ratată, este realitatea construită de un zeu incompetent.” (Radu Vancu, 24 februarie 2022, Live online Editura Polirom, Facebook)

P.S. 1. Cartea mi-a amintit de un personaj real din perioada primilor ani de facultate, Tancred. Un băiat solid care era mereu prezent în Club „A”… Îmi amintesc un scandal în care s-a uitat la mine și m-a întrebat: „De ce sar toți pe mine?”  I-am răspuns: „ Stai în ușă!”

2. Am citit una dintre cele mai bine scrise scene de amor! A pus suflet nu joacă! Așa, ca pentru căutarea lui Abraxasas!

Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…