Începutul.
“Fiecare sa sa se prezinte si sa spuna in citeva cuvinte de ce vrea sa urmeze cursurile de actorie oferite de the NewSchool,” ne-a spus Andy fixindu-se pe rind incet cu ochii lui albastri dar inteligenti.
S-a asezat pe scaunul de la catedra lui minuscula si a asteptat sa-i executam ordinul.
Studioul de actorie era modest, de 12mx8m. Andy tinea acolo doua sedinte de actorie de peste trei ore fiecare martea si joia pentru incepatori si doua sedinte miercurea si vinerea pentru avansati.
Ne-am vazut in iunie si iulie 1994 de cite doua ori pe saptamina, si o data, intr-o miercuri, pe 3 august. De atunci mi-au ramas aceste povesti.
Venisem toti cu ginduri mari, venisem ca sa jucam pe Broadway, ca numele noastre sa se aprinda si sa se stinga in beculete pe fatadele cladirilor din the Times Square. Vroiam sa fim cei care impart fericirea. Magic. Eretic. Viril. Toti ne visam facatori de uitare, datatori din nectarul tineretii vesnice fara probleme, impartitori ai fericirii. Gresala a venit cu ignoranta–fericirea nu poate fi data decit daca este un medicament, ia-l cu apa rece de trei ori pe zi si-ti trece durerea de cap ori ia-l cind vrei sa dormi cu o jumatate de ora inainte de a merge in pat. Ca gresam am inteles pe masura ce raspundeam indemnului de a ne cunoaste intre noi.
Nicodata nu putusem sa vorbesc despre dorinta de a pune capat unei preocupari profesionale inepte si de a infrunta frica-mi extraordinara de moarte. Magic. Dar acum, la 24 de ani ma hotarisem: e timpul sa o fac.
Andy mi-a povestit cum el este confruntat cu neputinta de a refuza o cumnata muribunda care vrea sa-l vada neaparat.
Trisat?
Cind mi-a vorbit despre fratele lui casatorit cu o femeie care asteapta sa moara, imediat m-am gindit ca moartea, vazuta ca boala, i-a fost ascunsa sotului in cauza, gindind ca cei doi de-abia se casatorisera.
Viata?
Andy calm mi-a spus ca cei doi se cunosteau de mult mai mult timp decit ar aparea dupa data din actul de probat veritatea mariajului. Se cunosteau de mici.
Absurd?
“Cum, fratele tau s-a casatorit cu o femeie care asteapta sa moara?” m-am auzit intrebind.
Ineptie?
Toti asteptam sa murim dar unii mult mai acut decit ceilalti, pentru ca au si o data fixa apropiata zilei in care au vorbit la telefon, s-au uitat la televizor, au incercat sa manince si au renuntat la sex.
Corectare?
Ea stie ca moare si vrea sa-l vada pe Andy, pentru ca… Gind pervers. Oare l-a iubit tot timpul pe ascuns pe fratele sotului?
Elucidare?
Sint oameni care se respecta si se iubesc fara nici un fel de sexualitate, iubesc cum s-ar intelege prin iubire platonica. Despre ea nu stiam ce cult practica, dar atita lucru am inteles ca iubirea in cauza nu avea nimic nici religios nici sexual, era un sentiment ca de la fiinta umana la fiinta umana. Pervers poate fi tocmai pentru ca nu este de inteles imediat fara sa ai o fire deschisa –nu candid– adunat mental cu informatii si plin de sentimente.
Intrebare directa.
“Si te vei duce sa o vezi?” am intrebat si am asteptat.
Incertitudine.
“Nu o cunosc, practic, am intilnit-o prima si ultima data la nunta lor.” Andy mi-a raspuns.
Nedumerire.
“Si te duci sa o vezi.” Am comentat mai mult pentru mine.
Cavalerism?
“De dus trebuie sa ma duc, asta se numara printre ultimile ei dorinte.”
Confuzie.
“Atunci care e problema?” am intrebat. L-am privit si am inteles “Ti-e frica sa mergi.”
Moartea.
Niciodata mai devreme nu am avut curajul sa spun celor din jur cit imi este de frica sa fac ceva pentru ca rezultatul poate fi nu doar final dar si ratat. Niciodata mai devreme nu am avut intuitia ca limba materna poate sa nu fie idealul conceptualizarii unei nelinisti, dupa cum este fireasca in exprimarea celor mai intime sentimente intr-o comunitate de alta ginta.
Se poate ca nu as fi putut confrunta moartea fara ajutorul limbii engleze. Poate in romaneste moartea e atit de prezenta ca nu o poti parasi.
Amanti neimpliniti dar care nu se decid sa faca altceva.
Poate Andy se traduce in romaneste Ingerul.
Asezati pe jos sau in pozitii comode pe scaune, il priveam adorator pe Andy care conducea clasa noastra de incepatori de la catedra lui aproape invisibila.
Clasa era structurata in segmente. Acum era timpul sa invatam sa ne exprimam sentimente.
“Dar nu m-am indragostit inca!” a ripostat o studenta.
“Fiecare am iubit sau iubim ceva.” A raspuns Andy. “Trebuie sa fii avut o papusa cind erai copil, sau un ciine, sau etc.”
“O papusa,” a raspuns ea si a inceput sa plinga.
Pe jos asezati turceste ceilalti asteptam cu teroare sa ne vina rindul. Doi cite doi, unul in fata celuilalt, ne vom exprima, incercind sa proiectam pe fata partenerului imaginea unei persoane pe care o iubim sau o urim in viata de fiecare zi si astfel sa ne exprimam prin gesturi si vorbe, cu singura restrictie–sa nu ne lovim, sa nu ne producem injuries unul altuia—sentimentele puternice de dragoste si ura.
Majoritatea studentilor vorbeau engleza ca limba materna. Eram doar doi in clasa: o frantuzoaica, Cecile, de o frumusete incontestabila atit in Europa, Rusia, cit si aici, in Greenwich Village si eu, o romanca unde originile si frumusetile sint usor contestate.
Ea a folosit cuvinte je t’aime/je te hais sa se exprime. Eu nu am putut spune nimic. Am plins pentru ca uram doar moartea, si nu am spus te iubesc, pentru ca nu reprezenta nimic. Ich liebe dich ar fi fost mai potrivit. Am plins pentru toti cei 24 de ani de singuratate pierduta.
Fiecare dintre studenti a reusit sa-si exprime mult mai profund ura decit dragostea, poate ca gesturile de ura sint mult mai persuasive, poate ca vorbitul printre dinti sau cu ton ridicat este mult standardizat, mai bun chiar decit sistemul metric, fiind acceptat in toate civilizatiile ca semnul sigur al unui distress sentimental.
Poate simpla manifestare de sentimente ne-a unit pe unii. Pe altii i-a facut sa abandoneze, si unii au abandonat dupa prima ora, fara sa-si retraga banii platiti, altii au facut-o pe parcurs, altii spre sfirsit.
De ce?
De teama, de frica, din nesiguranta succesului.
In fiecare zi ceva devenea mult mai clar. Cu cit munceai mai mult cu cit iti descopereai limitele interioare cu aceeasi masura se indeparta succesul.
Dar am stat impreuna pina la sfirsit. Si unii dintre noi ne-am dus sa vedem si sectia de avansati.
In ordinea aparitiei pe scena si in fluxul memoriei cei din clasa de avansati au devenit pentru mine: Buldozerul, Ofelia, Falstaff, Castor si Polux, si El.
Miercuri 3 august 1994, ei n-au creat nici un thriller si nici vreun alt raport conflictual de pacificat prin rationamente. In fata mea intr-o clipa au atins climax-ul vietii lor. Si poate si-au dat seama, poate au inteles ca apoi totul va fi o copie. Sau nu au putut crede ca un moment de repetitie mimata intr-o clasa de actorie va marca urcusul si coborisul lor existential. Iar implinirea le-a venit ca sa plece imediat fara sa-i lase caesari si fara sa-i schimbe, ei raminind ce-au fost mereu–umbre care-l sustin moral pe un Atlas, pe un Sisif.
Memoria acelei sedinte de miercuri seara, unde am sosit la 7 si am plecat pe la 10 noaptea (ceilalti erau acolo de la 6 1/2, eu am venit mai tirziu, intrucit avusesem ora jumatate de canto in sediul The New School din 12 street, between 5 and 6 avenue) n-are cuvintul la inceput, porneste pe saltele de gimnastica, cu exercitii de relaxare, de curatare a memoriei de orice dorinta de a rezista, de orice obsesie de a duce mai departe ceea ce crestinii ortodoxi din orice familie numesc c r u c e a–starea de a fi hiperconstient de propria moarte de a nu te bucura de viata, de clipa, ci de plearea sigura prin ceea ce se spera cu abstinenta a fi o moarte buna.
Andy era maestrul de ceremonie si iata cum totul s-a desfasurat.
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la Columbia Law School, din New York, profesor adjunct la Barnard College – Columbia University, dar și dâmbovițeană de Ialomița…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul 14 al romanului foileton scris de Ionuț CRISTACHE…
Alte lame de cuțit, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, în rubrica sa LA BORTA RECE…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, desigur…
Dana NEACȘU, din New York și AMERICA LA NOI ACASĂ…
RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Domnul Ioan VIȘTEA și rubrica sa TERAPII ÎNGÂNDURATE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Marius Alexandru DINCĂ…
Alt JUNIOR DE CARABELLA, Daria Stemate…
Domnul profesor Alexandru IACOB și rubrica lui REFLECȚII MINORE…
Doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA URBANĂ…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și marele actor Puiu JIPA…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu sociologul Teodor Constantin BÂRSAN…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Domnișoara Ioana PIOARU și LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
CULTURA GLOBALĂ, cu domnul Radu GEORGESCU…
CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie, profesorul Daniel TACHE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
