- Poem de septembrie…
Mica lecție de clarviziune
sub parașuta albastră a cerului
bîldîbîc aud în amonte înotătorul
nu străpunge bine apa cea repede
și îl văd deja înecat mai în aval…
așa cînd avionul se ridică spre cer
trenul pleacă încet dintr-o gară
vaporul părăsește în ceață portul
așa cînd iese bomba de pe bandă…
femei încă nasc copiii acestei lumi
luntrea Călăuzei domnește peste ape…
14 Septembrie 2025, în Iași
- Prima pagină
Am ajuns la vîrsta la care nu trece o săptămînă fără să aud că a mai plecat din această lume unul din marii artiști – scriitori, muzicieni, regizori, actori etc. – care mi-au marcat formarea culturală și artistică. E deprimant, dar măcar rămîn urmele talentului, uneori geniului, și muncii lor. Tocmai aflu că ne-a părăsit și Robert Redford, unul dintre marii mei preferați dintre actori. Nu i-am văzut toate filmele, dar le-am văzut pe toate cele la care am reușit să am acces. Și mi-a plăcut mereu, chiar și în cîteva filme ce pot fi socotite mai superficiale, dar în care el și jucat cu har rolurile. M-a influențat pînă și în unele aspecte superficiale. Cînd am văzut Marele Gatsby, acum o viață, eram student, m-au impresionat ținutele personajului. După aproape 20 de ani, aveam să-mi iau de la primul magazin Iulius din Iași un sacou violet, pe care îl am și acum, deși l-am purtat numai de vreo trei ori, la un concert de jazz cu Johny Răducanu și la două cockteiluri! Sigur, asta e o influență superficială, dar vor fi existat și unele mai de substanță, astfel nu i-aș fi căutat obsesiv filmele… Mulțumesc lui Mihai Dascălu pentru link, e cel mai bun articol din cele consultate, conține și o adevărată retrospectivă. RIP Robert Redford!
Robert Redford – Scurtă retrospectivă
Am primit de la poetul și traducătorul Adrian Vasiliu o scurtă retrospectivă a carierei marelui cineast – actor, regizor, producător – Robert Redford. Mi-a sosit ca document atașat și mi-a plăcut atît de mult încît l-am întrebat dacă nu-l poate trimite ca link, să-l pot oferi și celorlalți, și a găsit soluția! Retrospectiva merge dinspre prezent spre începuturi… Vizionare plăcută!
- De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Da, e iarăși duminică și e Emil Belu! Voi amîna două mici fragmente pentru episodul următor pentru că vreau să public separat acest portret-interviu pe care i-l face lui Victor Zilberman, un boxer care mi-a plăcut mult pe vremuri. Pe la jumătatea liceului, am făcut un an de box și m-am retras neînvins în carieră! E adevărat că cele numai două victorii, m-au vînăt tot și abia mă mișcam. Dar am urmărit boxul în copilărie, adolescență, uneori și după aceea. Mi-au rămas în minte nume și chipuri de boxeri, dar pe VZ mi-l amintesc foarte bine, pentru că îmi plăcuse alura: raportul înălțimii cu constituția fizică, mișcarea elegantă în ring, seriile de lovituri etc. Mi-a făcut plăcere să-l regăsesc în acest portret-interviu. Lectură plăcută!
■ Un nume: Victor Zilberman
Prima zi în Canada. Cum orașul Montréal este la vreo 50 km de Aeroportul Internațional „Mirabel”, îmi las bagajele în camera de hotel și plec cu un autobuz într-o primă incursiune cu scop precis: găsirea unui apartament de închiriat. Pe strada Sainte-Catherine, intru într-o cafenea, mai mult împins de gerul de afară, decît aspirat de aroma îmbietoare. La masa vecină, văd un client singur care sorbea rar din ceașca de cafea și, surpriză! citea o revistă a diasporei române. Intrăm în vorbă, timid la început, prin cîteva interogații banale și nelipsitele amabilități de circumstanță. Mă invită la masa lui, unde discuția se poartă, mai ales, pe teme sportive. Apoi, generos, îmi plătește cafeaua și mă conduce la stația de metrou din apropiere (McGill), unde îmi oferă și două bilete de călătorie, însoțite de o carte de vizită. Abia perceptibil, prin zgomotul garniturii unui metrou, înregistrez îndemnul amical: „Dacă ai probleme, nu ezita, caută-mă!”. Era Victor Zilberman, o glorie a boxului amator românesc, de a cărui prietenie mă bucur și acum. Sîntem adesea prezenți la „Centre Bell”, unde au loc marile festine ale boxului de aici, înfocați suporteri ai celebrilor noștri compatrioți, cei care au așezat Montréalul pe harta boxului profesionist mondial. În prag aniversar, la o vîrstă rotundă, i-am pus cîteva întrebări.
– Cum ai ajuns in sala de box?
– Eram un copil hiperactiv, într-o agitație continuă, cu neputință de a-mi găsi locul. Oscilam între fotbal, sportul preferat al copiilor din cartierul bucureștean unde locuiam, și box. Am ales boxul, nu dintr-o pasiune aparte, ci mai mult din dorința de a deveni lider peste bătăușii mahalalei. În 1963, m-am prezentat la clubul „Viitorul”, unde am fost admis în urma unui test ce nu punea mari probleme.
– Aveai o dotare specială pentru box?
– Nu aveam niciuna. Din contră, eram destul de firav, un mînz costeliv în acea herghelie de cai de rasă. Pentru prima dată am boxat la semimuscă. Apoi, cîștigînd în greutate, am trecut prin cîteva categorii succesive. În 1966, am luat titlul național la juniori, iar la prima participare la campionatul național al seniorilor am boxat la ușoară, terminînd pe locul trei. Abia în 1968 aveam să cîștig primul titlu național, la semimijlocie.
– Care a fost prima confruntare internațională?
– „Mănușa litoralului”, în 1968, dacă îmi amintesc bine. Am cîștigat, învingîndu-i, printre alții, pe un danez și pe un olandez. A fost o experiență inedită pentru mine. Am participat la multe turnee peste hotare, iar la campionatele europene am luat de două ori medalia de argint.
– La cîte Olimpiade ai participat?
– La trei, cele trei „M”, cum îmi place să le numesc: Mexico (1968), München (1972), Montréal (1976). La prima, în Mexic, din păcate, am părăsit competiția destul de repede. În anul următor, la europene, la București, mi-am luat o revanșă de orgoliu, învingîndu-l pe campionul olimpic din Mexic. La a doua, în Germania, mi-am fracturat mîna in meciul cu un portorican, am făcut tot ce am putut, dar decizia i-a fost favorabilă. La a treia, în Canada, am reușit să urc pentru prima dată pe podiumul olimpic, luînd medalia de bronz. Îmi amintesc cu emoție cum am părăsit „Satul Olimpic”, lăsînd medalia în camera pe care o împărțeam cu Costică Dafinoiu. Nu a fost nimic premeditat, a fost o decizie de moment, decizie pe care nu am regretat-o niciodată. Bineînțeles că mi-a fost retrasă cetățenia română, iar familia mea a trebuit să suporte consecințele. Țara de adopție mi-a întins o mînă. Mulțumesc, Canada!
– Ai avut și decepții?
– Cine n-a avut? Anul 1973 a fost un an negru pentru mine. Tăciune stins! În loc să mă bucur de succesele acumulate, atîtea cîte erau, m-am pomenit într-o fundătura din care nu știam cum să mai ies.
– Ce s-a întîmplat?
– Mi-a venit iubita la hotelul sportivilor din incinta „Centrului 23 August”, unde era cantonat lotul de box al României în acel an. Cavaler, am invitat-o la mine în cameră (rîde!), iar portarul m-a pîrît și consecința a fost drastică: excluderea din lotul național! Cu musca pe căciulă, rătăcit într-un labirint al indeciziei, hotărăsc, totuși, să părăsesc clubul „Steaua”, unde boxam de ani buni. Ceva scîrția! Suspendat, decepționat, fără antrenor, am trecut la clubul „Rapid” unde m-am pus din nou pe treabă. Singur, nespus de singur – eu, mare iubitor de anturaj – , am luat-o de la capăt. Luni de zile am boxat numai la sac, nu de puține ori cu propria-mi umbră. Izolat, fără speranțe într-un reviriment, eram des vizitat de gîndul renunțării la box dar, cum altceva nu știam să fac, am perseverat, nu aveam altă cale.
– Cum te-ai descurcat în acele triste vremuri?
– În general, am dus o viață modestă. Nu am avut probleme materiale deosebite, deoarece locuiam cu părinții mei. Eram destul de strîmtorat, dar nu-mi refuzam o ieșire cu prietenii la o bere, la restaurantele „Berlin” sau „Athénée Palace”. Ba chiar destule party-uri cu grupul meu de amici, mulți dintre ei sportivi consacrați. Apropo de premii: la cîștigarea unui titlu de campion național, nu mai rețin anul, am primit trei metri de stofă pentru un costum de haine. L-am scos cu greu de la croitor – cunoscutul atelier de croitorie de pe Calea Victoriei, de lîngă Miliția Capitalei – , din lipsa banilor. Asta da recompensă pentru un campion!
– Care era atmosfera în echipele din care ai făcut parte?
– În general, bună. Mai erau mici răbufniri de orgoliu care se aplanau repede. În ce mă privește, eram conștient de o ușoară inadaptabilitate – mahalaua, bat-o! – , un spirit nonconformist, nu de puține ori agresiv verbal dar, prin umor, de care nu duceam lipsă, încercam să evit posibile conflicte. Cu timpul, m-am dezbărat de multe dintre aceste „neajunsuri”, iar inserția în social s-a produs firesc, fără turbulențe. Mergeam la spectacole, filme, iubeam femeile frumoase (oh, vremuri!), participam la ceaiuri dansante – cîteva dintre puținele libertăți permise în cenușiul acelor vremuri.
– După „bronzul” de la Montréal (aveai 28 de ani) nu te-a interesat continuarea activității pugilistice, ca profesionist activ sau ca antrenor la un club canadian?
– Departe de mine ispita revenirii în ring. Mă gîndeam, totuși, să trec la antrenorat. În acest sens am discutat cu prietenul Adrian Teodorescu, un fost boxeur român, care avea un club privat de box în Toronto. Am părăsit cu inima îndoită Montréalul, de care mă atașasem, stabilindu-mă pentru o scurtă perioadă de timp în provincia Ontario, la Toronto. Adrian era la o cotă profesională ridicată în Canada, la acea vreme ocupîndu-se de pregătirea lui Lennox Lewis, care va deveni campion olimpic la Seul (1988). Am rămas puțin timp alături de Adrian. Ceva n-a mers!
– Bănuiesc că o reorientare profesională devenise o urgență pentru tine.
– A fost una dintre primele probleme pe care mi le-am pus la rămînerea în Canada: din ce voi trăi? Cum resursele financiare erau minime, am optat pentru o meserie (tehnician optometrist) îndrumat de un bun prieten român, meseriaș în această breaslă, ajuns aici cu mult înaintea mea. Am practicat-o pînă am ieșit la pensie.
– De aici, din Montréal, urmărești starea boxului românesc?
– Bineînțeles! Urmăresc totul și mă bucură succesele pugiliștilor români, indiferent de cluburile unde sînt legitimați, din țară sau din străinătate. Păstrez strînse legături cu foștii mei colegi: Alec Năstac (My best friend!), Costică Dafinoiu, Simion Cuțov, Mircea Șimon și mulți alții. Din păcate, în ultimul timp, veștile proaste s-au înmulțit, câțiva dintre ei ne-au părăsit. După Revoluție, mi-am redobîndit cetățenia română. De altfel, am revenit de cîteva ori in țară, dupa 1990, cu dese vizite la un cimitir bucureștean, într-o pioasă reculegere la mormîntul mamei mele. De fiecare dată, mi-am revăzut cu bucurie prietenii, locurile pe unde am copilărit și, de ce nu, fostele iubite.
– Privind retrospectiv, ești mulțumit de cariera ta în box?
– Las pe alții să-mi evalueze rezultatele. Am fost de opt ori campion national, de două ori vicecampion european și participant la cele trei Olimpiade menționate mai sus. Destinul mi-a dat destule uppercut-uri, bine că nu m-a făcut knockout! În general, sînt mulțumit. Este lungul și anevoiosul drum al unui copil sărac, dintr-o mahala bucureșteană, pînă pe podiumul olimpic pe care am urcat la Montréal. E mult, e puțin, atît am putut!
4.Semnalări amicale
A apărut „un efect perfect defect” de Monica Rohan
Monica Rohan a debutat în 1983, cu un volum de poezii la „Facla” din Timișoara, și a publicat între timp încă 11 volume, o antologie și două cărți pentru copii. Am făcut cunoștință cu poezia ei destul de tîrziu, mai precis în plină pandemie, cu prilejul apariției volumului Halta Terra, aici la Iași, la „Cartea Românească Educațional”, volum care m-a cucerit, cum m-a cucerit poezia sa în general, ceea ce m-a provocat să semnalez toate aparițiile editoriale de pînă acum și să-i găzduiesc de mai multe ori poeme la această rubrică. Ultimele, dacă mă ajută memoria, au fost publicate spre sfîrșitul anului trecut și fac parte din cartea foarte recent apărută. Cred că a doua formație artistică a poetei, cea de artist plastic, își spune cuvîntul în condițiile grafice și tipografice ale noii apariții editorial. Este vorba în fapt de un album liric, datorat, după cum scrie pe pagina de gardă următoarei echipe: „UN EFECT PERFECT DEFECT este un volum/album apărut la Editura Brumar, 2025. Poeziile din această carte: Monica Rohan. Prezentarea grafică a volumului: Ioan Șandru. Coperta: Ioan Șandru. Ilustrația copertei: Daniel Ursache. Editor: Loredana Tîrzioru.” O carte pe care o citești cu plăcere, o ții în mîini cu plăcere, o privești cu plăcere. Îmi pare rău că condițiile tehnice nu-mi permit să preiau și cîteva ilustrații, unele combinații text-imagine, așa că va trebui să căutați cartea. Vă puteți face o idee după coperta volumului-album.
Palma întinsă
Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
sub jegul celor ce
au atins-o
(– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.
Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!
- Rîdem din răsputeri…
Grupajul de bancuri cu scoțieni de data trecută a avut ecouri – am mai primit două, ba chiar m-a făcut și pe mine să compun unul! Și o glumă grafică de profil de la vărul Liviu Scutaru. Enjoy!
Ciocanul (Mircea Gheorghe)…
John-senior vrea sa atârne un tablou pe perete și-l cheamă pe John-junior:
-Du-te la vecinul Smith și roagă-l să ne împrumute ciocanul că am de bătut un cui.
John-junior se duce și vine înapoi peste câteva minute, fără ciocan:
-A zis că nu ne dă, a zis că se strică și că el a dat bani mulți să-l cumpere.
-Al dracului zgârcit! Du-te-n garaj și adu-l pe-al nostru!
Ochelarii (Ioan Costea)…
John către nevastă-sa:
-Merry, cînd nu citești, dă jos ochelarii să nu se uzeze!
Nume (LA)…
-De ce scoțienii dau fiilor și fiicelor prenumele pe care le poartă ei înșiși?
-Pentru că detestă risipa!
Un banc haiducit din revista aceea de enigmistică găsită în cutia mea poștală în ultimele două luni și o glumă grafică, în alt registru de la prietenul Radu Mârza. Enjoy!
O discuție cu subtext! Doi tineri – mă scuzați, o fată și un băiat -, prieteni de puțină vreme, se află singuri în camera ei.
-Dacă te ating, ce faci?
-Îl strig pe bunicul meu!
-Dar dacă te sărut, ce faci?
-Îl strig pe bunicul meu!
-Și dacă te dezbrac?
-Îl strig pe bunicul meu!
-Dar de ce tocmai pe bunicul tău?
-Pentru că e surd…
Sosite de la puțin furnizori, doi temeinici!, care tocmai din acest motiv vor fi divulgați! Și o glumă grafică, bilingvă, de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!
Diagnostic (Liviu Scutaru)…
Îți dai seama că ești sărac cînd începi să cumperi mîncare din banii de băutură!
Dorință (Septimiu Chelcea)…
-Pune-ți o dorință!/ -Mi-am pus-o./ -Bravo! Acum îndeplinește-ți-o!
Sec de sec (Dorin David)…
Ea: Am rămas…/ El: Am plecat!
Meserie! (Liviu Scutaru)…
-Cu ce vă ocupați?/ -Filtrez bere./ -Ce frumos, cum se face?/ -Cu rinichii!
Alcoolul (Septimiu Chelcea)…
-Care e cea mai toxică băutură alcoolică?/ -Cea băută cu un prieten fals!
Spirit de observație (Liviu Scutaru)…
Ați observat că ăștia care se mănîncă între ei nu se înghit?
Democrație (Septimiu Chelcea)…
-Cînd prăpastia dintre bogați și săraci se tot adîncește, se mai poate vorbi de democrație?/ -Da, despre se mai poate…
Ca de obicei, unele de la furnizori diferiți, care vor fi divulgați pe parcurs, altele smulse din cotloanele media mereu ofertante. Și o glumă grafică de la Radu Mârza care ne reamintește remarcabilele competențe de franrusă ale lui Georgică… Enjoy!
Unt românesc, nu săpun nemțesc! (Media, Florin Barbu, Agricultură)…
Ei iaca, s-a descoperit sursa deficitului: „Dacă vrem să mâncăm brânză franțuzească, dacă vrem să mâncăm avocado și nu vrem să mâncăm roșii și brânză de la țăranii români, sigur că deficitul, balanța comercială, va crește.”
Sursă corectă! (Liviu Scutaru)…
Dacă nu știi ce se întîmplă cu viața ta, mergi la vecinii tăi – ei știu totul!
Vînătorească (Septimiu Chelcea)…
-Eu ochesc iepurele de la o distanță de 400 de metri./ -Imposibil, de la distanța asta nu-l poți nimeri!/ -Am zis cumva că-l nimeresc?!
Să le facem o primire rece! (Cațavencii)…
„După ce piloții au refuzat să doboare dronele rusești, CSAȚ a decis strategia de apărare a României: o primire rece, cu pîine doar călduță și foarte puțină sare.” Și după ce ne facem curaj, le dăm pîinea gata uscată!
Justiție (Liviu Scutaru)…
Fiul unui procuror a lovit Mercedesul unui fiu de parlamentar. A fost găsit vinovat un pensionar care aștepta autobuzul 33.
Dragoste și ură (X, de la Radu Mârza)…
Trump: „Celelalte țări și liderii lor știu că, dacă sunt președinte, nu se pot pune cu noi. Mă respectă prea mult.” Regatul Unit: „Hei, Donald Trump (ooh, ahh), vreau să știu de ce ești așa un nemernic.”
Un banc foarte simpatic de la vărul Liviu, din care aflăm că e important și pentru ce ne rugăm, nu doar să ne rugăm!, și o caricatură de final de sezon de C. Pătrășcan sosită, ca de obicei, de la prietenul Emanuiel Pavel. Enjoy!
Vezi pentru ce te rogi!
-Nu te-am văzut de mult, unde ai fost?
-Am fost cu soția la locurile sfinte și ne-am rugat…
-Și ți-au fost de folos rugăciunile?
-Nu, tot cu ea am rămas!
Iată un banc narativ, o poveste cu Bulă sosită pe altă cale decît cea clasică – Virgil Glăvan din Toronto. Mi-a fost furnizat de vărul Liviu Scutaru, căruia îi mulțumesc. Și o glumă grafică de la poeta Camelia Iuliana Radu. Mă întreb numai dacă e chiar glumă… Enjoy!
Povestea lui Bulă la Forțele de Muncă… Rămas șomer, Bulă se duce la Oficiul pentru Plasarea Forței de Muncă și se adresează funcționarului de la ghișeu:
-Bună ziua, vreau și eu un loc de muncă.
-Avem ceva foarte bine plătit, dar e foarte mult de muncă.
-Nu, mulțumesc, nu e de mine – dacă am bani îi dau pe băutură.
-Atunci, avem un loc în care nu prea aveți de muncă, dar e prost plătit.
-Nu, pentru că dacă am timp, fac rost de bani și îi dau pe băutură. Nu aveți ceva la care să muncesc toată ziua și să fiu foarte prost plătit?
-Îmi pare rău, dar nu aveți studii superioare!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
