SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din septembrie…

 

1. Poem de septembrie…

După chipul după voia lui adam kadmon

a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost nu ți-aș povesti

cu pasiune că lumea nu va pieri în flăcări nesfîrșite

înainte de marea explozie adam kadmon arhitectul

a ascuns o cuantă din energia inițială care să corecteze

drumul lumii să îndepărteze primejdia entropiei

și din amestecul de corpuri, unde, fulgere și raze enorme

s-a născut ordinea netulburată a constelațiilor pe cerul

sub care respirăm pentru totdeauna – știi bine că nu mint

eu doar îmi amintesc cele primite de la adam kadmon

și îmi imaginez, fantasmez cele uitate, umplu găuri negre…

a fost odată ca niciodată dacă n-ar fi fost n-aș povesti

cum s-a născut geoistoria – judele iașilor ducele bucovinei

și-a întins stăpînirea peste o mare parte din lumea aceasta

și avea megieșe ape nesfîrșite și puține uscaturi ape limpezi

și sărate calde în care te-am luat ca în marea scăldătoare

și am ajuns să respirăm în ape la fel cum respirasem sub cer

cum știi nu mint îmi amintesc cele primite de la adam kadmon

și îmi imaginez fantasmez cele uitate, umplu găurile negre…

a fost odată ca niciodată de n-ar fi fost nu ți-aș povesti

despre cele trei fire împletite perfect din care sîntem alcătuiți

și nimeni nu poate despărți trupul de suflet și de spirit

ele nu sînt cu adevărat reale vii decît în fuziune, îngemănate

și în ceasuri rare cele trei și celelalte trei se adună laolaltă

ca într-o sferă de aur luminoasă strălucitoare fierbinte

știi că nu mint îmi amintesc cele primite de la adam kadmon

și fantasmez cu talent cele uitate, umplu găurile negre…

a fost odată ca niciodată de n-ar fi fost nu ți-aș povesti

că ultima ipostază nu are o cuantă secretă din energia primă

și toate minunile de pînă acum toate se vor spulbera

în nepăsarea retragerea sau răutatea marelui arhitect

nici umbra lumii nu va rămîne, nici umbra unei umbre…

nu eu nu mint poate minciuna e în lume de la bun început

poate nu a existat vreo cuantă secretă de energie inițială

care să țină lumea pe drumul cel drept, pe bunul făgaș…

 

6 Septembrie 2025, în Iași

 

 

2. Prima pagină

 

Începe școala?

Probabil, în niciun an anterior, școala nu a început în împrejurări atît de nefavorabile. Reforma cu care a năvălit peste ea nefericitul ministru de resort în complicitate cu guvernul din care face parte este orice, dar nu reformă. Nu mai fac șirul măsurilor dispuse că deja enervează pe toată lumea: profesori, elevi, studenți, părinți etc. De bună seamă că nu și pe guvernanți. Sînt de acord cu punctul de vedere al sindicatelor. Nu pentru că am fost cea mai mare parte din viață legat de școală, ca elev, student, profesor, cercetător în domeniul educației, ci pentru că au dreptate. Caricatura lui C. Pătrășcan nu este veselă, este doar exactă…

FSLI: „Prima zi de școală nu poartă în acest an nicio urmă de bucurie, nicio notă de optimism și în niciun caz nu poate fi vorba despre o sărbătoare. Ne-am fi dorit ca împreună cu elevii noștri, să transformăm data de 8 septembrie într-o amintire frumoasă. (…) În multe unități de învățământ sălile de clasă vor fi în data de 8 septembrie goale, o imagine sumbră a ceea ce va fi educația din această țară!”

 

3. De la prieteni…

 

Victor Sorin Ploscaru: Prostia de lux

Victor Sorin Ploscaru este profesor și pictor, mai exact portretist, care a deschis mai multe expoziții în ultimii zece ani, mai ales în Neamț, unde locuiește, dar și în alte locuri. Cum a început să picteze tîrziu, după 50 de ani, se autodefinește drept ucenic. Privind pe net mai multe dintre operele sale îmi dau seama că autodefiniția este depășită, poate e o autoironie sau o probă de modestie exagerată. În textul de mai jos, care circulă intens pe net, el supune atent analizei discursul pretențios dar gol al fostului candidat manciurian, realizînd lista principalelor „concepte și formule” cu care acesta a convins publicul mai sărac cu duhul… Mulțumesc vechiului meu prieten Mihai Dinu Gheorghiu pentru furnizarea textului și, de asemenea, furnizorului său, profesorul Ștefan Boncu. Analiza este interesantă, din păcate nu cred s-o fi făcut și vreunul din fanii căpcăunului…

Călin Georgescu este un exemplu imaginar al fenomenului „prostiei de lux”: vorbește complicat, sofisticat, cu fraze care par profund filozofice, dar care, analizate lucid, sunt goale. Aceasta i-a permis să cucerească „jumătate de țară” – adică să impresioneze prin aparență și prestanță, fără conținut verificabil.

Lista frazelor și conceptelor „de lux”.

Fraze de prostie de lux:

1. „Ființa se trezește doar în măsura în care absența trezirii își afirmă prezența prin cafea.”
2. „Umbra nu este lipsa luminii, ci plenitudinea absenței care luminează non-ființa.”
3. „Tramvaiul nu transportă pasageri, ci devine el însuși transportat de către propria posibilitate de a fi tramvai.”
4. „Scaunul nu este gol, ci locuit de ideea de ședere care, tocmai prin absența corpului, se așază mai deplin.”
5. „Pantoful se pierde nu în spațiu, ci în sine; pierderea e modul cel mai autentic de a fi pantof.”
6. „Apa nu este apă, ci text lichid, în care bulele sunt semne ce refuză centrul.”
7. „O ușă închisă nu este o simplă absență a trecerii, ci totalitatea infinită a trecerilor imposibile care se afirmă prin ea.”
8. „Oglinda nu reflectă chipul, ci produce absența lui, absență ce se revelează ca prezență aburită.”
9. „Frigiderul nu păstrează hrana, ci reîntemeiază temporalitatea prin amânarea putrezirii.”
10. „Ceasul care s-a oprit nu măsoară timpul, ci dezvăluie esența timpului ca imposibilitate de a fi măsurat.”
11. „Săpunul nu curăță, ci murdărește murdăria cu puritate, abolind distincția dintre pete și lumină.”
12. „Un buzunar gol nu e lipsa banilor, ci o plenitudine a lipsei, o bogăție a absenței de monedă.”
13. „Pisica nu are umbră, ci umbra își împrumută pisicii posibilitatea de a fi pisică.”
14. „Scara nu duce nicăieri, ci produce spațiul vertical al trecerii care, prin trecere, confirmă ne-trecerea.”
15. „Nasturele care lipsește nu este o absență, ci centrul nevăzut care structurează haina prin golul său.”
16. „Ploaia nu cade, ci ridică pământul în înălțimea propriei umezelii.”

Termeni din dicționarul prostiei de lux:

1. Plenaritate absențială – lipsa devine mai completă decât prezența.
2. Dialectica golului – nimicul se afirmă ca entitate ontologică.
3. Transcendența trivială – importanță sublimă în cele mai banale obiecte.
4. Simultanism paradoxal – două stări contradictorii coexistă aparent logic.
5. Metaforică absolută – metafora devine realitate independentă.
6. Onto-neantizare – transformarea prezenței într-o stare de non-existență conceptuală.
7. Evaporarea semantică – sensul unei fraze se pierde în rafinament.
8. Intensitate iluzorie – aparența profunzimii inexistente.
9. Reflecție auto-referențială – obiectul se analizează pe sine fără informații exterioare.
10. Absența afirmativă – lipsa prezentată ca afirmație în sine.

Călin Georgescu, „deșteptul proștilor”, folosește aceste fraze și termeni cu un aer solemn. Publicul care nu verifică realitatea frazelor poate fi impresionat, iar „jumătate de țară” poate fi cucerită prin aparență intelectuală, fără conținut concret. Astfel, prostia de lux devine un instrument de putere: sofisticată, greu de demontat de cei neinițiați și spectaculoasă în fața maselor.

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil 

Da, e duminică, prin urmare e Emil Belu, eseistul nostru din Montreal. Un noi episod din peregrinările sale prin vremuri, locuri, cărți, personaje etc. Deja cred că am postat materia unei noi cărți de eseuri și, din mărturisirile sale, încă mai are în tolbă. Lectură plăcută!

 

■ Rătăciri

Când plănuim o excursie, indiferent de itinerar, încercăm să ne documentăm, cât de cât, asupra traseului de urmat, a obiectivelor de vizitat, chiar o hazardată intuire a imprevizibilului. Cel puțin așa ar trebui pentru a preîntâmpina erorile inerente aventurii. Cu toate precauțiile,  în abundența dotărilor de ultimă oră – sofisticate dispozitive high-tech, GPS-uri etc. – o mai dăm cotită. Aglomerațiile din marile orașe, șantierele stradale impuse de urgențe, sensuri ocolitoare temporar–obligatorii, bușoanele de circulație la orele de vârf, iată numai câteva dintre anomaliile care bulversează cotidian cetățeanul, nu numai turistul ocazional. Boala s-a cronicizat în absența leacului salvator. La ieșirile în afara țării,  mai ales în inevitabilele „vortexuri” turistice create în spațiile de interes major, las mașina într-o parcare, folosind  mijloacele de transport în comun și, cel mai frecvent, adopt mersul pe jos, prilej de o mai atentă observație, de o mai bună cunoaștere. Desigur, surprizele nu lipsesc, sunt parte constituantă, adesea sunt sarea și piperul aventurii și, fără ele, cromatica peisajului însoțitor ar fi  mai săracă. La Viena, în Döbling, pe o vreme mohorâtă de toamnă târzie, cu vânt rece spulberând ultimele frunze din copaci, caut Himmelstrasse, calea directă pentru a ajunge în Grinzinger Friedhof, unde voiam să caut mormântul unui celebru compozitor austriac, o veche obsesie a unui prieten, pianist venit în vizită de peste Atlantic. Căutam, adică, strada Cerului care duce la Cimitir! Și eu, naivul, care credeam că Cimitirul te trimite la Cer. Sfântă ignoranță! Adresez întrebarea unei perechi care ducea în lesă un câine. Nu, nu cunoașteau strada, nelocuind în cartier. Este genul de răspuns responsabil, care nu te pune în încurcătură, indicându-ți un traseu greșit. Mai încerc, nu mă dau bătut. Într-o stație de autobuz, un domn între două vârste care se cam clătina pe picioare (alcool, drog?!), cu țigara în colțul  gurii și barba îngălbenită de tutun, și-a ridicat respectuos pălăria verde cu nelipsita pană la betelie, în semn de salut, chiar înainte de a mă adresa. A înțeles bine ce caut, arătându-mi cum nu se poate mai simplu cum ajung pe strada Cerului: degetul arătător ridicat, părea a înțepa stratul gros de nori de deasupra capului. Am îngânat pleoștit: Vielen Dank!

■ Notre–Dame

Stabilit de ceva vreme în Montréal, Canada, hotărăsc să-mi petrec vacanța care se apropie în Franța. Cumpăr diverse cărțulii turistice, hărți, pliante și ce mai găsesc, să nu „orbecăi” pe acolo, vorba unui prieten român, sudist de-al meu. Voi începe aventura turistică cu Parisul, bineînțeles. Inginerul André Mulot, coleg de laborator, parizian din tată-n fiu, mă avertizează amical-umoristic: fii atent, dacă întrebi un parizian unde este strada X, răspunsul este invariabil: „La deuxième, à droite”. N-a fost cazul, dar neprevăzutul te pândește peste tot.

 Ce s-ar fi întâmplat însă, dacă rătăcit prin Paris, aș fi dat  de un metec român, venit din Mărginimea Sibiului, să zicem, căruia să-i cer o informație turistică?  Și dacă pe cel întrebat îl chema, întâmplător, Emil Cioran, iată la ce mă puteam aștepta: „…acum vreo zece ani, în Place l `Odéon, în plină vară, două străine în vârstă, cu pălării mari, și care păreau să fie olandeze sau elvețience, m-au întrebat unde e Notre-Dame. Nu există nicio Notre-Dame, le-am spus. Trăiesc de douăzeci de ani la Paris și, dacă ar exista, aș fi văzut-o și eu. La care cucoanele au plecat cuprinse de panică…”.

■ Kuda Berlin?

Nevinovata inducere în eroare, adesea cu neplăcute consecințe, nu este de sorginte ardelenească, cum ar părea din însemnarea de mai sus, ea bântuie tot spațiul mioritic. Citesc în Memorii din când în când, autor Constantin Țoiu, o întâmplare hazlie cu fostul primar al Urziceniului, Constantin Balcan care, în toamna lui 1944, a primit defilarea trupelor rusești eliberatoare. „O coloană de uzbeci amărâți, prost echipați, conducând niște căruțe rechiziționate, cai costelivi… După defilarea care a avut loc pe strada Ferdinand, un ostaș asiatic s-a dat repede jos din căruță și l-a întrebat, prin interpret, pe nea Costică Balcan: Kuda Berlin? – unde-i Berlinul?”. Asiaticii nu prea descurcându-se în Europa. Cică nea Costică Balcan i-ar fi răspuns pe loc uzbecului: „Uite, neică, o iei așa, pă ulița aia,… și o ții așea dreeept înainte până dai de Berlin! După indicația lui, nu se putea ajunge decât într-un cătun, un sălaș de țigani lângă o mlaștină unde drumul se înfunda definitiv.”.

■ Rue Dobrin

Nu trece mult timp de la sosirea pe pământ canadian și am un rendez-vous pentru un interviu de angajare la o companie situată în arondismentul Saint-Laurent din vestul orașului. Ca să ajung la timp, am luat un taxi. Șoferul cunoștea compania de pe Rue Cohen, așa că nu mai era nevoie de informații suplimentare. Nu mai aveam mult de mers când, stupoare! suntem nevoiți să oprim din cauza unui șantier de construcții care se lăbărța pe câteva străzi. Nici o posibilitate de trecere. Las taxiul să plece după ce primesc indicațiile necesare ajungerii la adresa căutată. Pe unde o iau, pe unde nu, e cert că am încurcat „borcanele”. Apoi,  moment confuz, prilej de adâncă mirare într-o intersecție, unde citesc pe o placă indicatoare: Rue Dobrin! Cum entuziasmul canadienilor pentru fotbal (soccer) este redus, iar Dobrin, fotbalistul, era un cvasi-necunoscut,  mi-am zis că am luat-o razna, simulez „onirice” evadări,  poate am ajuns la Pitești? Numele era românesc, într-adevăr, aveam să aflu mai târziu, Dobrin fiind unul dintre ginerii unui patron vestit în urbe, Samuel Steinberg, evreu venit din Ungaria la începutul secolului trecut, care a deschis un lanț de magazine înfloritoare în metropola canadiană. Inevitabil, în prea doritele noastre „rătăciri”, bizarul și ineditul ne însoțesc ca o veșnică umbră. Nu numai reușitele aventurii turistice rămân în memoria noastră, ci și surprizele mai puțin plăcute. Memoria  înregistrează totul, în egală măsură, adeverind  vorbele baronului de Crisenoy, menționate în ex-librisul devenit celebru: Je regarde et je garde. Și din ce păstrăm, vorba nobilului francez, câteodată simțim ispita împărtășirii…

■ Milimetrul, bată-l!

Într-un interviu, Liviu Prunaru, unul dintre liderii celei mai titrate orchestre simfonice din lume – Orchestra Simfonică din Rotterdam –, spunea că s-a adaptat cu greu la noua vioară „Stradivarius” care avea  trei milimetri în plus față de precedenta, o mai veche vioară la care cânta, marca „Guarnieri”. Există momente când milimetrul, gramul și secunda devin foarte importante, mai ales în aplicații deosebite, care cer o mare precizie, de exemplu în structurile navelor cosmice. Dar lungimea unei viori… numai trei milimetri? Uite că se întâmplă și așa ceva!

■ Conotație

Adesea comitem variate erori de conjunctură. Țâfna stilistică a condeierului, dar și pretenția „prestigiului” cultural al unui slujbaș de rând al „gramaticii” limbii române,  nu de puține ori, sunt surse de proastă înțelegere a sensului acestui  cuvânt. Nimeni nu e scutit. I. Funeriu, autorul unui volum interesant despre un dascăl iubit (G.I. Tohăneanu, Optimus Magister),  vine cu o  explicație  a  misteriosului cuvânt, mai pe înțelesul tuturor: „Într-adevăr, așa este. Azi toată lumea vorbește de  conotație, termen  căruia îi atribuie  sensuri din ce în ce mai inadecvate. Și eu le-am reproșat studenților mei apelul excesiv și nejustificat la acest termen. Provocat de unul dintre ei să le explic ce-i cu adevărat conotația, am recurs la un exemplu sugestiv și convingător (livresc, pare-mi-se), pentru că, după aceea, cuvântul conotație a cam dispărut  din vocabularul lor; le-am spus așa: umbrela te apără de ploaie (parapleu), aceasta ar fi denotația ei, dar, în împrejurări nedorite, cu o umbrelă te poți apăra și de câini – aceasta ar fi conotația ei”.

 

4.Semnalări amicale

 

Florin Iaru: Socoteala de acasă care-ți vîră mortu-n casă

Florin nu e nici economist, nici matematician, nici politruc. E numai scriitor și jurnalist, dar pasionat de logică, iubitor al briciului lui Occam și al aritmeticii elementare. Cu aceste instrumente simple a analizat primele măsuri „reformiste” ale guvernului și a constatat că: după darea afară a 13.000 de funcționari se realizează o economie de 0, 01% din PIB, reducerile din învățămînt mai aduc 0,01%, iar scumpirea cărților au o contribuție colosală de 0, 02%! În schimb, după ministrul Nazarie, dacă s-ar strînge toate datoriile companiilor reale și fantomatice, deficitul ar fi acoperit în zece luni! Îl loc pe Florin, să socotească și cu cît contribui eu, pensionarul, la ieșirea din dezastru!

https://www.catavencii.ro/socoteala-de-acasa-care-ti-vira-mortu-n-casa/

 

 

Doru Bușcu: Oameni de valoare

Nu, Doru Bușcu nu deloc exuberant stilistic, cum e de obicei, ci mai de grabă trist chirurgical. Și pe bună dreptate. Și nu e de mirare. Într-unul din cele mai complicate momente ale istoriei sale, România este lipsită tocmai de ceva care i-ar fi vital, o politică externă. Că nu are nici una internă, dincolo de aproximările heirupiste ale unei clase politice incompetente, hrăpărețe și egocentrice, aproape că nici nu mai contează. Dar o politică externă executată de o doamnă ce pare speriată de bombe și diriguită de un președinte incapabil să priceapă cu ce se mănîncă politica externă va lăsa urme grave asupra țării în conjunctura atît de complicată și gravă prin care trecem… Asta e.

https://www.catavencii.ro/editorial/oameni-de-valoare/

 

Mircea Miclea: „„Este cea mai tensionată și probabil cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani”

Profesorul Mircea Miclea, fost ministru al educației într-un alt guvern cu mușchi reformiști, a acordat un interviu pentru Edu.Pedu, pagini găzduite de G4Media. Doar că, deosebit de colegul său de la Universitatea din Cluj, profesorul Miclea nu s-a făcut preș la picioarele mărimilor politice, ci a demisionat în semn de protest pentru reducerea bugetului educației. Esențialul chestiunii de acum este sintetizat aici: „Asistăm la o decizie proastă, care va face exemplu în manualele de decizii politice proaste; o decizie prin care s-a obținut un câștig financiar minor, 0,02% din PIB economie, în schimb s-au acumulat costuri uriașe atât din punct de vedere socio-emoțional, cât și din punct de vedere al creșterii inegalităților și din punct de vedere al neîncrederii și mai mari a cetățenilor în clasa politică”. Dar interviul trebuie citit în întregime, pentru că această esență este excelent desfășurată și situația analizată așa cum trebuie, cu minte de profesionist, nu de politruc inept, cum se dovedește cu asupra de măsură colegul dumisale de Universitate… În momentul demisiei profesorului Miclea din funcția de ministru al educației, am scris în Cotidianul editorialul Chapeau, Mircea Miclea. Astăzi, îmi scot din nou pălăria…

INTERVIU Mircea Miclea: Este cea mai tristă primă zi de școală din ultimii zeci de ani. Asistăm la o decizie care va face exemplu în manualele de decizii politice proaste: s-a obținut un câștig financiar de 0,02% din PIB economie, în schimbul unor costuri uriașe din punct de vedere socio-emoțional, al creșterii inegalităților și al neîncrederii

5. Rîdem din răsputeri…

 

Un banc lunguți și narativ, o poveste contemporană cu un mare regizor. Îi mulțumesc scriitorului Ion Fercu pentru furnizare. Și o caricatură de C. Pătrășcan, cumva tot de poveste, sosită de la expeditorul en titre de pătrășcanisme, Emanuiel Pavel după nume, după port. Enjoy!

O poveste cu Steven Spielberg

Un chinez intră într-un local din America, se așează la bar și-i cere barmanului un whisky. În dreapta lui, Steven Spielberg. Chinezul, un mare fan al filmelor acestuia, îi cere un autograf. În schimb, Spielberg îi dă o palmă și îi spune:

– Voi, poporul chinez, ați bombardat Pearl Harbor, pleacă de-aici!

Chinezul, uimit, răspunde:

– N-au fost chinezii cei care au bombardat Pearl Harbor, ci japonezii.

– Chinezi, japonezi, taiwanezi, sunteți cu toți la fel, a replicat Spielberg.

Chinezul, jap-jap, îi dă două palme lu’ Spielberg și-i spune:

– Tu ai scufundat Titanicul. Strămoșii mei au fost pe acea navă…

Șocat, Spielberg răspunde:

– A fost un aisberg cel care a scufundat nava, nu eu…

Chinezul:

– Iceberg, Spielberg, Carlsberg… toți sunteți la fel!

 

 

Un banc englezesc, pe care eu îl știam, dar asta nu contează, de la profesorul Septimiu Chelcea, și o glumă grafică nostimă de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!

 

Sir și John

-Sir, am impresia că vă caută cineva la telefon…

-Cum ai impresia, John? Sau mă caută cineva la telefon sau nu mă caută!

-Sir, cînd am ridicat receptorul, am auzit: „Tu ești, caraghios bătrîn?”

 

Un grupaj scurt și vioi de la profesorul Septimiu Chelcea, bancuri de inimă și rezultate! Și o glumă grafică din aceeași sursă. Cumva se asortează, cu grupa rezultate! Enjoy!

 

Îndrăgostiții între ei

-Iubito, trebuie să-ți spun. M-am săturat să fiu vioara a doua.

-Dragule, e bine să te bucuri că mai faci parte din orchestră!

 

La gară

Un copil s-a pierdut de mama lui. S-a dus la Biroul de Informații:

-Ați văzut cumva o femei fără un copil care semăna cu mine?

 

Reporter

Un reporter la Institutul de Statistică

-Vă rog să-mi spuneți în ce lună, pe plan mondial, se nasc cei mai mulți copii?

-În luna a noua!

Un scurt grupaj de bancuri ardelenești sosit de la sursă, din „inima Ardealului”, de la vechiul prieten Ioan Costea. Cum vedeți, centrate pe instrumentul de bază al ardeleanului serios. Și o glumă grafică de la alt prieten vechi, Ion Fercu. Enjoy!

 

Bancuri cu brișcă și fără brișcă

Un oier în gară la Sibii. Fiindu-i sete, merge la bufet și cere o bere. Primește o doză, scoate brișca și o taie-mprejur. O bea și zice:

-Mai dă-mi una!

-Cu plăcere, bade, da’ vezi că are un inel acolo, tragi de el și poți bea.

-E da, da’ ăla-i pîntru cei care n-au brișcă!

*

Ion și Gheorghe lucrau undeva. La un moment dat zice Ion:

-Vezi, Gheorghe, că-ți mîncă cînii slănina!

-Mîncă pă mumă-sa, că brișca-i la mine!

*

Badea Gheorghe a mers la coasă. Către seară, l-au găsit niște oameni leșinat pe cîmp. L-au stropit cu apă și l-au trezît.

-Da’ ce-i bade Gheorghe, di ce-ai leșinat?

-De foame!

-D’apăi nu ț-o pus lelea Márie de mîncare?

-Ba mi-o pus, pită cu slănină, da’ mi-am uitat brișca acasă.

*

Astea-s de pe vremuri, ardeleanu cu brișca lui. Ceva asemănător a pățit badea Gheorghe cînd a fost la București și a ajuns pe peronul Gării de Nord tocmai la timp ca să vadă trenul îndepărtîndu-se. La care nu i-a rămas decît să tragă învățare de minte:

-No vezi, să n-ai tu lucru’ tău!

*

La ora de religie, învățătorul întreabă:

– Pruncilor, voi știți di ce-o mușcat Adam din măr?

Ridică mîna Ionuț.

-No, zî tu!

-Pentru că n-o avut brișca la el!

Sosite ca de obicei de la mulți furnizori, care vor fi divulgați pe parcurs. Și un desen atribuit lui Trîmbiță, tocmai dezvăluit într-o comisie a Senatului și se bucură de o puternică circulație în presa mondială. Presupusul autor contestă că opera i-ar aparține. Dar el contestă tot ce nu-i convine!

 

Tinerețe, tinerețe… (Septimiu Chelcea)

– Aici mi-am pierdut tinerețea…/ – Chiar ai de gînd să-mi spui asta de câte ori trecem prin fața Universității?!

 

Supărația puterilor în stat (Daniel David, Cațavencii)

„Și eu sînt supărat că, dintr-un ministru al reformei, a trebuit să devin un ministru al austerității”. Nu, nu a trebuit, a dorit asta. Avea soluția la îndemînă, cea aleasă de Mircea Miclea acum vreo zece ani, demisia!

 

Vorba zilei (Virgil Glăvan)

Dacă-i dai prostului prea multă atenție, el va începe să-ți dea sfaturi!

 

Empatie (Ion Fercu)

Arată că-ți pasă. Adoptă un magistrat!

 

Noutăți? (Septimiu Chelcea)

-Ce mai faci, ce mai e nou?/ -Sînt trist: se scumpesc alimentele de bază…/ -Prietene, te-am întrebat ce mai e nou!

 

Banul! (Mardale, Cațavencii)

–Banu-i ochiul dracului./ -Obiectez! Și al magistratului!

 

Asta-i situația! (Septimiu Chelcea)

Asta este: când crezi că ai scos-o la capăt, vine austeritatea și mută capătul mai încolo…

 

Adevăr sau provocare? (Mardale, Cațavencii)

Am impresia că România e țara cu mai mulți proști decît locuitori!

Normal că rîdem din scurt, doar scoțienii sînt economi! Bancurile sînt haiducite din numărul pe septembrie al revistei aceleia de enigmistică pe care o găsesc a doua oară în cutia poștală! Nu știu cine mi-o pune acolo. Poate mi-a făcut George Arion un abonament de favoare, că mai primesc periodic de la el și cărți polițiste editate la Crime Scene… Și glumă grafică de sezon de la poeta Camelia Iuliana Radu. Enjoy!

 

–Mamă, mamă, ce înseamnă delincvență juvenilă?

-Taci din gură, John! Stinge țigara, termină-ți whiskyul din pahar și dă cărțile, că oamenii așteaptă. Și pune naibii cuțiul ăla undeva, că poți răni pe cineva!

***

Doi scoțieni sînt închiși în aceeași celulă.

-De ce ai fost arestat și condamnat? întreabă primul.

-Pentru că am furat bijuteriile dintr-o vitrină, spărgînd-o cu o cărămidă.

-Și ai fost prins asupra faptului?

-Nu, m-au prins a doua zi, cînd m-am întors să-mi recuperez cărămida!

***

O scoțiană merge la sediul unui ziar pentru a da un anunț mortuar și se adresează angajatului de la ghișeu:

-Vă rog, vreau să dau un anunț pentru soțul meu care a murit ieri, dar nu vreau să mă coste prea mult…

-Depinde de ceea ce doriți să scrieți, doamnă.

-Atunci scrieți, vă rog: „A murit John MacDonald”.

-Vă costă 20 de lire sterline, doamnă.

-Atît de mult? Nu puteți să faceți o reducere?

-O reducere, nu tocmai, dar în același timp, mai puteți adăuga încă trei cuvinte.

-Atunci scrieți la sfîrșit: „Ieftin, vînd mașină”.

***

Știre într-un ziar din Glasgow:

„Au fost recuperate din lacul din centrul orașului corpurile a doi scoțieni înecați. Făcuseră pariu pe o liră că pot rezista să stea cel mai mult sub apă.”

***

O scoțiană în vîrstă îi spune soțului ei:

-Dragă, putem merge și noi la cinematograf?

-Păi, n-am mai fost?

-Ba da, dar am auzit că acum filmele au și sonor. Trebuie să fie foarte frumos.

***

-Știi de ce scoțienii nu iubesc frigiderele?

-Nu, nu știu.

-Pentru că nu sînt siguri că, atunci cînd închid ușa, se stinge și becul interior!

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…