- De toamnă…
O cafea cu Andreea, Nicky, Ionuț & more
Am avut bucuria să mă întîlnesc cu fiica mea Andreea, ginerele Ionuț și Nicky, nepotul mai mic, la o cafea la Charlotte în Piața Unirii. Dar au mai fost sora mea și cumnatul meu, Ligia și Doru, precum și Irina Gabriela, mama Andreei. Sigur, cafea am băut eu, dar am mîncat și o prăjitură fără zahăr, în rest, fiecare după pofte. Vreo două ore de sporovăit, rîs, făcut poze etc. Nu era foarte cald, dar măcar nu mai ploua, așa că am făcut și o mică plimbare prin centru. Copiii au ajuns aseară la Iași și pleacă mîine înapoi, au profitat că mîine au liber și au tras o fugă cît să ne vedem. Vizită scurtă, bucurie însă foarte mare!
- Prima pagină
Am aflat că s-a mai dus unul din artiștii care mi-au marcat adolescența și prima tinerețe, perioade decisive pentru formare. Ne-a părăsit John Lodge, vocalistul și basistul trupei The Moody Blues, a cărui voce ne-a fermecat în Nights in White Satin și multe alte piese, Melancholy Man de pildă. Voi pune aici un link către primul video oficial al piesei, realizat în 1967 la Paris. E o piesă pe care cei din generația mea și cele megieșe au dansat-o de sute, poate mii de ori. La „ceaiurile” din adolescența și tinerețea mea, cînd mag-ul anunța intrarea în această piesă, se reduceau luminile și mereu se auzea o voce spunînd „luați aproape”. E ciudat că acele petreceri se numeau „ceaiuri”, se găsea cam orice de băut acolo, dar nu cred că am întîlnit vreodată o ceașcă de ceai! RIP John Lodge!
https://www.theguardian.com/music/2025/oct/10/moody-blues-singer-and-bassist-john-lodge-dies-aged-82
- De la prieteni…
Iată și cel de-al treilea episod – și ultimul – din grupajul de ciudățenii ale scriitorilor adunate de Cezar Straton în lecturile sale. Lectură plăcută!
Despre obsesiile lui Charles Dickens
Refuza să scrie dacă masa și scaunele din cameră nu erau aranjate ca la carte. Își amintea locul exact al fiecărui corp de mobilă din orice cameră și petrecea ore întregi rearanjându-le pentru ca totul să se potrivească gusturilor sale. Când era oaspetele cuiva sau când se caza la un hotel scump, prima lui grijă era să rearanjeze totul în cameră încât să se potrivească cât mai mult cu ceea ce era obișnuit. Se pieptăna de sute de ori pe zi. După ce îi plecau musafirii, strângea de fiecare dată după ei și fierbea de mânie dacă observa urme de neatenție.
Dantura lui Oscar Wilde
Cea mai odioasă chestie la Oscar Wilde era dantura lui înnegrită și urât mirositoare, un efect al tratamentului cu mercur (prescris pentru a scăpa de simptomele sifilisului). Toată viața lui de adult, atunci când ajungea implicat într-o conversație intimă, Wilde vorbea cu mâna la gură, ca nu cumva cioturile putrede care îi rămăseseră în loc de dinți să-l dezguste pe interlocutor.
Cum scria Gertrude Stein
A refuzat să scrie la mașină, preferând manuscrisul de mână. Scria într-un ritm năpraznic – cam două pagini la două minute – adesea în timp ce purta conversații care nu aveau legătură cu subiectul. Pe măsură ce paginile se umpleau, zburau pe podea de unde erau culese de un dactilograf care le transcria pentru posteritate. Rareori citea ce a scris și nu lucra mai niciodată mai mult de o jumătate de oră pe zi. Spre deosebire de Gertrude Stein, pentru Virginia Woolf, totul era mai simplu: inspirată de sora ei, Vanessa, care stătea în picioare atunci când picta, Virginia Woolf, de-a lungul a mulți ani din cariera ei, a scris numai în picioare.
Neplăcerile Agathei Christie
Celebra creatoare a lui Hercule Poirot a afirmat, cu umor, că s-a măritat cu un arheolog deoarece aceștia știu să aprecieze…vechiturile. Nu suporta aglomerația, înghesuiala, vorbitul tare, gălăgia, vorbăria, petrecerile (mai ales petrecerile-cocktail), fumul de țigară și fumatul în general, orice fel de băutură, marmelada, stridiile, mâncarea călduță, norii întunecați, picioarele păsărilor sau păsările în sine. Cel mai rău dintre toate i se părea gustul și mirosul de lapte cald. A fost torturată de ploșnițe pe tot parcursul călătoriei cu Orient Express-ul, de la Paris la Istanbul, unde a scris celebrul roman, în camera 411 a Hotelului Pera, numită apoi „camera Agatha Christie”, păstrată acolo aidoma, în onoarea ei. Piesa ei de teatru Cursa de șoareci (Mousetrap), care încă se mai joacă la Londra, este cel mai longeviv spectacol de teatru din lume, iar Agatha a fost declarată de Cartea Recordurilor drept cel mai vândut autor al tuturor timpurilor.
Sartre și țigările
Fuma două pachete de țigări și mai multe pipe. Lipsa tutunului în timpul războiului i-a afectat grav obiceiul. Pentru a nu renunța la acesta, filosoful putea fi văzut adesea scormonind după chiștoace de țigări prin cafenelele pariziene și îndesându-și apoi tutunul în pipă. Dependența de nicotină era atât de puternică încât Sartre își lăsa chiar și studenții să fumeze în sala de curs. S-a lăsat de fumat abia după ce medicii l-au amenințat că-i vor amputa picioarele pentru a-i rezolva problemele de circulație.
Meseriile scriitorilor
Arthur Conan Doyle a fost oftalmolog. Kurt Vonnegut a lucrat ca dealer de mașini pentru Saab. ⃰ Charles Dickens a lucrat într-o fabrică de creme de ghete. Jack Kerouac a lucrat într-o benzinărie. Ernest Hemnigway, Dashiell Hammett, E.E. Cummings, W. Somerset Maugham, John Dos Passos și Archibald MacLeish au fost șoferi pe ambulanță în Primul Război Mondial. La fel și Walt Disney.
Impresii netrucate despre Shakespeare
Voltaire a respins întreaga operă a lui Shakespeare despre care spunea că e o mare grămadă de bălegar”, iar pe autorul ei îl numea ”un bețiv sălbatic”. Charles Dickens a încercat să citească opera bardului, dar a găsit-o ca fiind ”atât de insuportabil de plictisitoare că mi s-a făcut greață”. Pentru Tolstoi era ”rudimentară, imorală, vulgară și lipsită de emoții”. ⃰ În perioadele de nebunie intensă, Vincent van Gogh mânca vopsea direct din tub? Pe lângă ipoteza privind otrăvirea cu vopsea, au fost propuse numeroase diagnostice, inclusiv schizofrenie, sifilis și porfirie.
Știați că?
În noaptea nunții, Lev Tolstoi, în vârstă de treizeci și patru de ani, și-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, să citească însemnările din jurnalul lui în care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoarea? Aceasta a fost gestul lui de „onestitate”.
Cel mai îndrăgit mijloc de transport pentru Lewis Carroll a fost tricicleta? A și inventat una.
La câțiva ani după ce soția lui a fost îngropată împreună cu poemele pe care artistul le-a scris pentru ea, Dante Gabriel Rossetti a cerut permisiunea de a o exhuma pentru a recupera foile de hârtie – încâlcite în părul cadavrului – astfel încât să-și poată publica primul volum de poezii.
Henri Matisse se plictisea atât de tare pe vremea când era grefier, încât îi hărțuia pe trecători de la fereastra lui, suflând în ei cocoloașe de hârtie?
Hobbitul a fost interzis în Germania până în 1945, din cauza autorului, care a refuzat să se ploconească în fața naziștilor. În 1937, când editorii nemți au luat în calcul publicarea în limba germană a capodoperei fantasy, un oficial guvernamental al celui de-al treilea Reich l-a contactat pe J.R.R. Tolkien și l-a întrebat dacă are o descendență ariană. „Îmi dau seama că ceea ce mă întrebi de fapt este dacă sunt evreu”, i-a răspuns Tolkien. „Cu regret îți spun că nu am strămoși printre acești oameni atât de înzestrați.” Această remarcă usturătoare a făcut să nu mai fie văzut niciodată cu ochi buni de autoritățile naziste.
Pablo Picasso a fost un dezordonat notoriu? A lucrat și a trăit printre grămezi de hârtie, chitanțe, pânze, sticle goale și coji de pâine, alături de o menajerie alcătuită din câini, pisici, șoricei și chiar și de o maimuță mică.
Un „Willhelm Tell” drogat și criminal… În 1951, când William Burroughs (unul din „pionierii” mișcării Beat și un pasionat consumator de droguri puternice) și soția sa Joan Burroughs au hotărât să-și distreze oaspeții cu un joc numit „Willhelm Tell”, petrecerea din casa lor din Mexic s-a încheiat cu o subită și neașteptată crimă: Joan trebuia să țină pe cap un pahar cu picior, în timp ce William țintea cu un pistol calibrul 38. Nimeni nu i-a oprit pe cei doi – un dependent de heroină drogat, care o ia drept țintă o dependentă de benzendrină. „Tell” ratează și îi zboară creierii lui Joan, care moare pe loc. După câteva „atenții” plasate cui trebuie, făptașul este lăsat să plece din Mexic, fiind condamnat în lipsă, pentru omucidere, la doi ani, cu suspendare. Comentariul lui Burroughs e uimitor: „Am ajuns la îngrozitoarea concluzie că n-aș fi fost niciodată scriitor, dacă Joan nu ar fi murit. Moartea ei m-a adus în contact cu invadatorul, cu Spiritul Urât, de care nu aveam nicio scăpare decât scriind ca să mă salvez.”
Dacă e duminică, e Emil Belu…
Eseistul nostru din Montreal; iată, prin urmare, un nou episod din peregrinările sale prin locuri și vremuri, peisaje și personaje, cărți și întîmplări. Lectură plăcută!
■ Impozit pe credință
Încă mai păstrez un „stat de plată”, de la firma la care am lucrat în Germania. Era imediat după unificarea oficială a celor două Germanii, în 1991. La completarea formularului de angajare într-o întreprindere, printre rubricile obişnuite, era una cu dichis: religia angajatului! Nu prea am înţeles ce căuta acest chenar mistic, nu am înţeles nici explicaţia celui care completa formularul, la germana mea, putea scrie orice. A completat rubrica cu un K.R. misterioasă prescurtare, care m-a „luminat” mai târziu, la prima plată. Era Katholische Religion. Eram ortodox, dar nu am mai putut modifica nimic, nici timp nu am mai avut, părăsirea „Paradisului german” era iminentă. M-am ales cu „paguba” financiară, care pentru un imigrant care bătea la porţile Occidentului, nu era de ici, de colo. Nici de o corecţie a erorii nu mai aveam timp. Trebuiau acte doveditoare de apartenenţă la o religie. Până să primesc un „Certificat de botez”, din ţară, de la Biserica Ortodoxă din satul unde m-am născut, am terminat-o cu Germania! La rubrica Kirchensteuer din „statul de plată”, citesc cu bucurie suma datorată: 49,65 DM, sumă variabilă în funcţie de salariul lunar. Era în 1992. Citesc o carte recentă a Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010. Aflu lucruri noi, aproape de necrezut! „În Germania sunt peste 50% de creştini care s-au retras din biserică; e absurd să plăteşti impozit unei instituţii lipsite de conţinut. Cum să dai bani pentru ceva ce nu există? Aici nu mai crede nimeni, die Messe e o elice care se-nvârte în gol. La biserică nu mai merg decât cei trecuţi de optzeci şi turiştii.”
■ Admirație și dispreț
Haig Acterian, membru marcant al Mișcării Legionare, a fost condamnat la 12 ani de închisoare. Trimis pe front, el a murit în vara anului 1943. Soția lui, Marietta Sadova, era actriță și regizoare la Teatrul nașional din București. O însemnare care marchează diversitatea simpatiilor politice ale acelor vremuri în mediul teatral românesc. „Haig mereu arestat. Lucruri amuzante mi-a spus ieri Margareta Papagoga – și ea actriță la Național – despre satisfacția cu care s-a primit la teatru plecarea lui Haig și mai ales prăbușirea Mariettei, pe care toată lumea o detesta acolo. A fost cu neputință să se adune semnături pe o petiție în favoarea lui Haig. (Situația lui e gravă, se pare, din cauză că a lăsat să se instaleze megafoane în balcon, de unde s-au ținut discursuri. La drept vorbind, lucrurile cred că se vor aranja și că în nici un caz Haig nu va merge la martiraj. Nici nu i-o doresc.) Teribilă vorba spusă în gura mare, la o repetiție, de Natașa Alexandra, teribilă mai ales pentru că Marietta era de față: «Unde e Generalul, să-i pup coaiele, să-i sug pula, că ne-a scăpat de legionari». Maximum de entuziasm!”.(Mihail Sebastian, Jurnal, 1935 – 1944)
■ Brâncuși
Un lucru e clar. Brâncuși n-a fugit din România de frica sau de scârba unui regim politic; a plecat pentru că simțea că «lucrurile se petrec» în altă parte, a evadat dintr-un spațiu mort… Dar altceva aș vrea să scot în evidență. Acest țăran oltean, acest român mai legat de glie decât un orășan scârbit de mascarada socialistă la care e silit să asiste de 20 de ani și mai bine, acest om despre care s-a spus că a rămas român în sinea lui și chiar în obiceiuri, în felul de-a locui (vezi atelierul din Impasse Ronsin), n-a prea simțit (ori l-a suportat ușor) acel dor de țară atât de trâmbițat de alți emigranți (ori exilați). Pentru că Brâncuși, până în 1945–1946, se putea întoarce în țară oricând și, în orice caz, putea să-și viziteze mai des țara decât a făcut-o. (Pleacă din țară în 1903; se întoarce „en voyage, accompagné par Eyleé Lane” abia în 1924; alte „vizite”: în 1937 – când a ridicat „coloana” și a sculptat ansamblul de la Tg. Jiu –, în 1938, ca să asiste la inaugurare. Atât. În Statele Unite a fost de mai multe ori decât în România). (D. Țepeneag, Un român la Paris)
■ Moartea la români
„Când moare un om în Anglia, înmormântarea poate avea loc o săptămână, chiar două mai târziu. Deseori, omul e dus la crematoriu, nu la cimitir. Chiar și rudele cele mai apropiate încearcă să își stăpânească emoțiile în public. Unii consideră de bun-gust să nu vorbești despre cel plecat, ca să nu stârnești emoțiile celor apropiați. Fiind o țară majoritar protestantă, nu avem priveghiuri, nici parastase de 3, 6, 9, și 40 de zile. Nu se dau vase, prosoape și batiste. Nu sunt 24 de vămi pe care să le traversezi după moarte. La biserica anglicană nu sunt lumânări pentru cei morți, și arareori sunt pentru cei vii. În nici un caz coșciugul nu e deschis. Moartea e ținută igienic și discret ascunsă de lume, ca să nu o tulbure prea mult.” Și jurnalista britanică, Alison Mutler, corespondenta Associated Press la București, care comentează informația de pe blog, încheie mica sa meditație cu un adaos curios, despre moartea la români: „Acum câțiva ani, mama mea m-a întrebat unde vreau să fiu înmormântată. Fără să stau pe gânduri, am bulversat-o cu răspunsul meu: «în România». Moartea se trăiește (sublinierea mea, E.B.) mai frumos la români!”. Vintilă Mihăilescu, din a cărui carte (Scutecele națiunii și hainele împăratului) am luat informația de mai sus, comentează: „Toate acestea îmi aduc aminte de o țărancă din Bulgaria care, vorbind despre Sfânta Paraschiva, povestea cu aerul unei constatări îndrituite că «sfinții se nasc la noi, dar vin să moară la voi, în România». N-aș putea să vă spun de ce, întrebați-i pe sfinți…”.
■ Busuiocul
Busuiocul (Ocimum basilicum), dacă am notat bine denumirea latină, se pare că a ajuns să fie utilizat în gastronomia de dincolo de Atlantic (America de Nord, în special), adus probabil, de gastronomia italiană. Având origini asiatice, n-ar fi de mirare să greșesc, altele fiind căile ajungerii în bucătăria unchiului Sam și ai lui vecini de-a lungul istoriei. L-am întâlnit ca adaos la multe preparate din Canada și SUA. Probabil că aria de răspândire, mă refer numai la domeniul preparatelor culinare, e mult mai largă. În satul în care m-am născut, sudul-vestul Olteniei, în fiecare ogradă, grădină, se găsea busuioc, mai ales în preajma fântânilor. Îmi plăcea mirosul, mai ales seara, după zăduful din timpul zilelor de vară. Udat, alături de alte plante, împrăștia un puternic miros, care nu mă lăsa indiferent. Toate bune și frumoase, până am început să ajung la înmormântările din sat, dus de careva din familie. Busuiocul era prezent din abundență în sicriul mortului, chiar și pe lângă, mormane de busuioc pentru a atenua mirosul descompunerii cadavrului în acele călduri infernale din timpul neuitatelor veri specifice zonei. Nici iarna nu scăpa mortul de acest necesar decor, se punea busuioc uscat. Am fost, probabil, la destule înmormântări, dus de ai casei, până ce m-a apucat lehamitea de acel puternic miros care mi-a devenit insuportabil, terorizat fiind, mai ales de aspectul inedit al utilizării. Biata plantă! În Canada, fiind un adaos gastronomic destul de iubit, nu numai de „gurmeți”, dacă iau masa la un restaurant, am grijă întotdeauna să avertizez chelnerul înaintea comenzii: fără busuioc! Nu de alta, dar sunt pățit. Copilăria, cu ale ei cutume sătești, m-a lecuit de funerara plantă, pentru că de unde vin eu, nu am auzit pe cineva să o folosească în bucătărie. Cât despre morți…
- Semnalări amicale
Mircea Dinescu: Timbru românesc
Săptămîna asta, Mircea a postat mai multe poeme pe site-ul Cațavencii. Mă gîndeam la altul cînd am dat peste cel de mai jos. De bună seamă, cei interesați le vor găsi și pe celelalte. Lectură plăcută!
Timbru românesc
Purtai o rochie verde și tînjeam
să intru-n tine ca un pui de zimbru,
eu să îți pasc mușcatele din geam,
tu să îmi lingi lipiciul de pe timbru.
Eram pe-atunci timid și pășunist
dar m-a atras deodată simbolismul
căci te-am zărit prin gard, ca un turist
la Techirghiol, cînd practicai nudismul.
Stăteai la cort cu Nina Cassian
ce perora povești despre cenzură
pîn-a sosit un june lipovean
și-a dispărut în larg cu-n pește-n gură.
Atunci am îndrăznit să îți recit
poemul meu mai vechi „Sînt tînăr, doamnă”
iar tu văzînd că-s palid și răcit
m-ai înfășat în păr mieriu de toamnă.
Ca unui prunc mi-ai dat apoi să sug
un sîn ușor căzut și fără lapte
dar am simțit că-n țară e belșug
de carne cu parfum de mere coapte.
O nouă poveste, de data aceasta inspirată dintr-o lungă și, măcar la vedere, fericită căsătorie. Am haiducit-o de pe un site de glume. Lectură plăcută!
O căsătorie fericită ajunge la nunta de argint. El și ea discută despre asta, despre lunga lor căsătorie și, la un moment dat, el o întreabă:
– Dragă, în toată căsătoria noastră fericită, un lucru nu mi-ai spus: ce ţii în geamantanul de pe şifonier? Mi-ai zis de la început să nu umblu acolo şi eu nu mi-am băgat nasul niciodată!
Ea:
– Bine, dragul meu, fiindcă am împlinit un sfert de secol împreună, am să-ţi satisfac curiozitatea. Poţi să te uiţi tu însuți la ce este în geamantan.
El:
– Bine… văd aici nişte cartofi… şi-o mulţime de bani!
Ea:
– Da, cincizeci de mii de dolari.
El:
– Cincizeci de mii de dolari! E o sumă mare! Dumnezeule, dar de unde?
Ea:
– Păi, să-ţi explic. De câte ori te-am înşelat, am pus câte un cartof în geamantan.
El:
– Cum? Păi, aici sunt numai patru cartofi! Nu pot să cred aşa ceva! Dar banii, cincizeci de mii de dolari?
Ea:
– Păi, cum se făcea un kil, cum îi vindeam…
- Rîdem din răsputeri…
Un banc lung și narativ, o poveste cu Ițic și Ștrul și intersecția viselor lor. L-am haiducit de pe un site de glume. Lectură plăcută!
O poveste ca-n vise! Ițic și Ștrul se hotărăsc să-și povestească visele. Începe Ițic:
– Se făcea că mi-a venit poftă de borș. Am pus carnea la fiert și fuga în piață după mărar, dar de unde? În piață niciun fir de mărar. Atunci am luat avionul și am plecat iute în Canada, după mărar.
– Fleacuri, zice Ștrul. Să vezi ce vis am avut eu! Se făcea că dormeam și aud un ciocănit în ușă. Deschid și cine crezi tu că-mi cade de gît? Claudia Cardinale! Claudița, auzi? A fost o nebunie. La despărțire, mi-a declarat cu mîna pe inimă că este cea mai fericită femeie din lume. Dar abia a plecat Claudia și aud alt ciocănit în ușă. Cînd deschid, să cad jos, nu alta. Cine crezi că era? Vechea mea pasiune, Sofia Loren! Sofica, auzi? Deși eram epuizat, dragostea mi-a turnat noi puteri în vine și m-am purtat ca un performer, am iubit-o cu patimă dureroasă pe Sofica. După ce a plecat, am încuiat ușa și se făcea că m-am culcat din nou cu gîndul să nu mai dau drumul la nimeni. Dar bătăile în ușă s-au întețit din nou. Mi-am zis hotarît că nu mai primesc pe nimeni și așa am și făcut. Cine crezi că era nenorocoasa? Brigitte Bardot! Dar spusesem nu și „nu” a rămas! A insistat ea cu vorbe frumoase, dar eu am fost incoruptibil și am dat-o afară. Chiar m-am răstit la ea!
– Dobitocule, se supără Ițic, de ce n-ai adus-o la mine ?
– Păi, de unde să te iau, dragul meu, nu erai tu plecat în Canada după mărar?
Meme noi…
Greutăți (RaduLupașcu)… Ce e mai greu, e litru de apă sau 1 litru de palincă? Nu rîde, bre! Bea un litru de palincă și încearcă să te ridici!
Atenție mare (Septimiu Chelcea)… Nu e bine să ai un singur iubit. Dacă se împiedică de alta…?
Protecția naturii (Haiducită)… De ce există atâtea organizaţii împotriva hainelor de blană şi nici una contra hainelor de piele? E mai simplu să hărţuieşti femeile bogate decît găştile de motociclişti.
Munca (Dorel Schor, prin grija lui Radu Lupașcu)… Cine merge la lucru pierde o mulțime de timp liber.
Cea mai bună apărare! (Mardale, Cațavencii)… N-avem oști, dară, prostia, sărăcia, bășcălia, parvenitismul, lăcomia, lenea, indiferența, hoția, golănia, pupincurismul, jigodismul, fudulia, mitocănia, minciuna, suficiența, curvăsăreala, apără România. Mă rog, poate și NATO!
Discriminare! (Septimiu Chelcea)… Și nimeni nu se revoltă! Multe prăjituri au nume de femeie: Ina, Georgiana, Delia… Ați văzut în vreo cofetărie prăjituri: Gheorghe cu frișcă, Vasile glazurat sau Ilie însiropat?
Bancul, care ar putea fi al săptămînii!, mi-a sosit de la anticul meu prieten Willy Shalev, iar gluma grafică de la poetul Adrian Vasiliu. Enjoy!
Discuție la recepție… O evreică israeliană, în străinătate, cere o cameră la un hotel.
– Nu avem camere pentru evrei.
– Dar nu sînt evreică, sînt catolică.
– Bun, te verific: în cine crezi?
– În Isus.
– Cine erau părinții lui?
– Maria și Iosif.
– Unde s-a născut?
– Într-o iesle.
– Ok, uite cheia de la cameră.
– Acum pot să te întreb și eu ceva?
– Sigur, te rog…
– De ce s-a născut Isus în iesle?
– Nu știu…
– Fiindcă nici atunci nu dădeau camere la evrei!
Revenit din țară, unde a rezolvat multe probleme, prietenul nostru din Toronto, Virgil Glăvan, ne-a trimis un mic grupaj de bulisme, ca să nu credem că ne-a uitat și să ne salute. Și o glumă grafică de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
– Bulă, am câștigat o croazieră în jurul lumii. – Ești sigur, Ștrulă? Să nu fie vreo escrocherie. – Nu este! – Dacă zici tu.. Dar unde este îmbarcarea? – Mare noroc am avut. Este chiar aici, în Petroșani
Bulă și corectarea temei: Profesorul: Bulă, de ce ai copiat la tema asta? Bulă: Am considerat că așa ar fi mai ușor să obțin o notă bună, domnule profesor.
Bulă și matematica: Profesorul: Bulă, dacă ai 10 mere și le împarți cu Ion, câte mere rămân? Bulă: Niciunul, domnule profesor. Ion mănâncă merele în loc să le împartă.
Bulă merge cu clasa într-o excursie la mare. Într-o zi, profesorul le spune să-și pună costumele de baie pentru că vor merge la plajă. Toată lumea își pune costumele de baie, dar Bulă rămâne în hainele de stradă. Profesorul întreabă: Bulă, de ce nu ți-ai pus costumul de baie? Bulă răspunde: Dom’ profesor, nu pot să merg la plajă. Profesorul, intrigat, întreabă: De ce, Bulă? Bulă explică: Păi, mama mi-a zis să nu mă ud, că mi se strică telefonul!
Bulă și Ștrulă opresc să facă plinul într-o benzinărie unde este afișat anunțul: „La un plin aveți șansa de a câștiga o partidă de amor gratis”. Fac ei plinul, se duc să plătească și vânzătorul îi pune să aleagă un număr între 1 si 10. Zice Bulă:
– Șase!
– Nu ați câștigat. Mai încercați și altă dată!
A doua zi și a treia zi, Bulă și Ștrulă se întorc și fac plinul. Din nou, fără succes. Nervos, Ștrulă îi zice lui Bulă:
– Bulă, eu cred că este trucat concursul ăsta.
– Nu cred, Ștrulă, pentru că soția mea a câștigat de două ori până acum!
Un banc lung, narativ, o poveste culeasă de pe un site de glume. Lectură plăcută tuturor!
Povestea băiatului obraznic și a ursului grizzly… La grădina zoologică, un băiat obraznic se apropie de cușca în care se află un urs grizzly, începe să se strîmbe la acesta și să-i strige tot felul de vorbe urîte:
-Urs nespălat, urs rău și urît, urs plin de purici…
Ursul rabdă, dar la un moment dat, profitînd de neatenția băiatului și sătul de toate provocările, îl prinde printre gratiile cuștii, îl trage înăuntru și în înghite dintr-o îmbucătură.
Paznicul grădinii zoologice este distrus și tremură la gîndul că trebuie să dea teribila veste tatălui copilului, care stătea pe o bancă și citea ziarul:
-Bună ziua, domnule, frumoasă zi, nu-i așa?
-Da, așa și așa, dar merge…
-Aveți copii?
-Da, am un singur băiat.
-Unul, doar unul… dar sînteți încă tînăr.
-Așa și așa. Am 40 de ani.
-40? Păi, mai puteți avea cel puțin zece copii…
-Da? Și credeți că eu ar trebui să aduc pe lume încă zece copii ca să hrănesc ursul vostru?!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
