SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din octombrie…

1. Poem de toamnă…

 

Povestea scribului care ne-a furat fericirea

Amarnic de frumoasă este vara care se prelungește

în toamna aceasta care a început, vara indiană,

după o tradiție care a trecut de curînd Oceanul…

Soarele e mai blînd, dar are încă puterea necesară

pentru a susține vitalitatea, hibernarea pare departe,

cu ploile ei nevrotice și zăpezile moi și murdare.

verdele e încă stăpîn în frunzișuri, dar petele roșii,

galbene și castanii încep să ocupe paleta, de parcă

un pictor aruncă culorile după logica întîmplării –

vor începe și școlile înalte și boboacele au inundat

deja străzile în ținute subțiri, lăsînd hectare întregi

de piele arămie descoperită la îndemîna ochilor

nu lacomi, cît fericiți de un spectacol fermecător.

Nu, nu e păcat să te bucuri de frumusețea corpului,

nu e păcat ca femeia să se bucure de trupul ei

și în trupul ei, acestea sînt minciuni recente,

n-au decît trei mii de ani, cînd scribul ticălos

a furat textul plăcuței de argilă de la începuturi

și l-a siluit pînă i-a ieșit la socoteală povestea

păcatului dintîi și afurisirea pentru eternitate

a Evei și a frumoaselor sale urmașe…

Cîtă ură, cîtă neputință, cîtă fervoare nebună

pentru a ne destina unei căderi fără capăt!

Vom regăsi oare bucuria, ne vom întoarce

voioși la zeii cei vechi dintre marile fluvii?

2. Prima pagină

Herta Müller despre masacrul din 7 Octombrie 2023

Cu două zile înaintea comemorării sinistrului masacru comis de teroriștii Hamas asupra populației civile israeliene, Herta Müller a acordat un interviu suplimentului de week-end al ziarului Die Welt, Die Welt am Sonntag. Din tot ce am citit pînă acum în materie de analize și comentarii comemorative, mi s-a părut contribuția cea mai demnă de interes. Am ales scriitorul și nu vreun politruc, vreun comentator profesionist sau vreun influencer. Îi mulțumesc lui Alexandru Florian pentru punerea la dispoziție a traducerii în românește a textului. Nu știu dacă a făcut-o el sau altcineva, dar nu contează, important este că e cursivă, inteligibilă.

Oaspeții obișnuiți ai blogului meu sînt persoane rezonabile, echilibrate, cu capul pe umeri. Dar ca orice spațiu de pe internet este expus și altor tipuri de vizitatori. Din acest motiv, precizez că voi cenzura, da cenzura nu modera, comentariile violente, jignitoare, care propagă ura, antisemitismul și antiislamismul. Cred că planeta noastră n-a fost la fel de bîntuită de ură din perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial – ură de toate felurile și din toate motivele posibile și imaginabile. Nu doresc să contribui și eu cu acest mic spațiu la sporirea acesteia…

WELT AM SONNTAG (Jan Philipp Burgard): În câteva zile se împlinesc doi ani de la 7 octombrie, cel mai mare masacru împotriva evreilor de la Holocaust încoace. Ce cuvânt vă vine în minte când vă gândiți la acea zi?

Herta Müller: Cuvântul care îmi vine imediat în minte este masacru. Nu a fost nicidecum doar un atac, ci o baie de sânge. Trezește amintiri despre pogromurile naziștilor. Sunt convinsă că a fost intenționat să se reaprindă această frică adânc înrădăcinată a evreilor. Ca această teamă să devină din nou actuală și să înspăimânte societatea israeliană și statul însuși. Și exact asta a reușit baia de sânge. Această frică de exterminare a fost planificată cu precizie. Iar masacrul a fost aplaudat pe străzile din Gaza, iar ostaticii au fost prezentați ca pradă. Nu trebuie să uităm asta, în Israel nu a fost uitat, iar groaza a fost și mai puternică.

WAMS: Frica este instrumentul totalitarismului. V-ați ocupat mereu, în operele dumneavoastră, de totalitarism. V-ați gândit să prelucrați literar 7 octombrie?

Müller: Nu. Chiar și ceea ce știu despre asta abia pot suporta. Mă lasă mai degrabă fără cuvinte, aproape că mă paralizează. La fel mă simt și în fața războiului din Ucraina; cruzimile de acolo depășesc uneori posibilitățile limbajului. În plus, pur și simplu nu am dreptul să prelucrez așa ceva literar. Doar cei care au fost obligați să trăiască asta – evreii și populația Israelului – au acest drept. Subiectul are o dimensiune etică ce nu poate fi transpusă direct în limbaj. Trăiesc frica evreilor prin cei pe care îi cunosc. Trăiesc împreună cu ei captivitatea în frica de exterminare. Frica are multe fațete și dimensiuni. Printre ele, groaza că 7 octombrie a fost sărbătorit pe străzile Berlinului cu împărțirea de dulciuri, ca și cum un masacru în Israel ar fi un fel de sărbătoare musulmană. Aceasta este frica persistentă, care nu poate dispărea, pentru că îți spune: Masacrul mă vizează și pe mine. Din fericire, nu am fost printre victime, dar aș putea fi.

WAMS: În relatările despre Orientul Apropiat se observă, în multe medii germane, un limbaj ciudat. Bandele asasine Hamas nu sunt numite teroriști, ci „luptători”. Se vorbește despre războiul din Gaza, deși războiul nu a început acolo, ci prin atacurile asupra kibbutz-urilor israeliene și a festivalului Nova. Schimbul de ostatici israelieni cu teroriști Hamas a fost numit într-un post public „schimb de prizonieri”. Sunt doar neatenții sau e vorba de o manipulare deliberată prin limbaj?

Müller: Probabil ambele. Trebuie însă să ne întrebăm de unde provine această neatenție, dacă e doar atât. După părerea mea, este și refuzul – conștient sau inconștient – de a înțelege gravitatea evenimentelor, lipsa de înțelegere și lipsa de empatie. Neatenția în asemenea lucruri nu este o scuză. Ea provine din ignoranță și indiferență.

WAMS: Relatările din multe țări europene sunt antiisraeliene. Procentul populației musulmane în țările occidentale crește. Aceste realități au contribuit la recunoașterea statului palestinian de țări precum Franța sau Marea Britanie. Astfel, masacrul Hamas a fost, într-un fel, recompensat. A câștigat deja islamismul lupta pentru mințile din Occident?

Müller: Parțial. Există intelectuali care au numit Hamas încă de la început luptători pentru libertate și nu și-au schimbat opinia, indiferent de evenimente. Convingerile lor sunt atât de adânc înrădăcinate, încât faptele aproape nu mai contează. Hamas a fost și este o organizație teroristă. Ea chiar ține să arate asta. Predările de ostatici cu măști negre pe față și arme ridicate în aer vor să arate lumii întregi că Hamas își păstrează brutalitatea. Hamas nu este o armată. Este mai rău. Este o mentalitate. Cum lupți împotriva unei mentalități și când și cum se schimbă ea? Același lucru este valabil și pentru Hezbollah și pentru Iranul care finanțează și sprijină aceste grupuri. Atât timp cât regimul ayatollahilor există, aceste organizații vor fi susținute. Și Rusia este, într-un fel, implicată. Toate acestea formează o putere distribuită, coordonată, care reprezintă o amenințare serioasă pentru Israel.

WAMS: Ați spus că oamenii au „beton în cap”. Are literatura, din punctul dumneavoastră de vedere, puterea de a schimba oamenii sau de a deradicaliza?

Müller: Desigur că literatura poate schimba oamenii. Totul depinde de ce cărți se citesc. Și islamismul are cărțile sale. Și mă îndoiesc că oamenii radicalizați citesc cu adevărat cărți care le-ar putea pune sub semnul întrebării radicalizarea. Literatura este mult mai complexă decât ideologiile. De aceea ideologiile se tem de literatură. De aceea, în toate dictaturile există o cenzură strictă, care, în timp, se radicalizează la fel ca dictaturile însele. Asta se întâmplă la Putin, în Iran, în China sau în Fâșia Gaza. Limbajul literaturii se concentrează asupra individului. Și fiecare carte ne citește pe noi, nu doar noi citim cartea. Tocmai această deschidere îi sperie pe dictatori. Pentru că nu o pot controla și le-ar putea scăpa ceva din mâini.

WAMS: În domeniul cultural există relativ puține voci proeminente care să se declare solidare cu Israelul. De ce?

Müller: Cei mai mulți sunt prea comozi sau prea lași pentru a se opune atmosferei antiisraeliene larg răspândite – care exista și înainte de 7 octombrie și care s-a amplificat de atunci. Activiștii palestinieni sunt bine antrenați în organizarea și menținerea unor asemenea stări de spirit. La demonstrațiile regulate se repetă aceleași sloganuri. Cererea de distrugere a Israelului sună ritmic, are rimă și creează o identitate colectivă.

WAMS: De ce nu există un colectivism comparabil în solidaritatea cu Israelul?

Müller: O consecință a demonstrațiilor pro-palestiniene regulate este intimidarea altor opinii. Și această intimidare este planificată. Oamenii de aici trăiesc de atât de mult timp în libertate, încât nu mai sunt obișnuiți să fie intimidați, să suporte contradicții și să-și apere propria opinie.

WAMS: De ce ați ales să aveți o poziție clară, chiar împotriva spiritului vremii?

Müller: Nu a fost o alegere, ci o necesitate interioară. În asemenea lucruri nu trebuie să alegi. Ura față de evrei este o mentalitate consolidată enorm prin socializare și transmitere familială și greu de spart. Există în această țară antisemitism vechi și la tineri, dar și antisemitismul adus de imigranți. În vremuri normale, acesta rămânea privat. Dar știe toată lumea că și înainte de 7 octombrie nicio sinagogă, nicio școală evreiască, nicio instituție evreiască nu era sigură fără protecție polițienească. Și asta era considerat normal.

WAMS: Vă afectează criticile pe care le primiți pentru solidaritatea dumneavoastră – chiar și din cercuri intelectuale?

Müller: Nu, pentru că nu sunt activă pe rețelele sociale și nu iau contact cu atacurile.

WAMS: S-au îndepărtat prieteni sau cunoscuți de dumneavoastră din această cauză?

Müller: Nu. Este de la sine înțeles că ești împotriva urii față de evrei. Este pur și simplu vorba de umanitate. Am fost mereu atentă la ce se spunea despre Israel. Antisemitismul poate fi și intelectual cosmetizat. El vine pe ocolite și se vede imediat. Chiar și în ceea ce nu se spune. Nu am prieteni la care să fi avut vreodată această teamă.

WAMS: Ați spus, referindu-vă la excesele antisemite din universități: „Sunt îngrozită că tocmai tinerii, studenții din Occident sunt atât de confuzi încât nu mai sunt conștienți de libertatea lor. Că par să fi pierdut capacitatea de a distinge între democrație și dictatură.” Cum explicați această slăbiciune intelectuală?

Müller: Viața e mai simplă când nu știi prea multe și ai în schimb o opinie. Nici măcar nu trebuie să fie a ta, o adopți sub presiunea conformității. Când activiștii devastează un amfiteatru, toți cei care asistă sunt intimidați. Mobilierul se distruge repede, dar intimidarea rămâne.

WAMS: Inclusiv homosexuali și persoane queer demonstrează la Berlin pentru Palestina, deși în Gaza Hamas i-ar biciui sau chiar executa pentru orientarea lor sexuală. Cum se explică asta?

Müller: Nu se explică. În Gaza, „Queers for Palestine” nu ar supraviețui nici jumătate de oră. Cred că e vorba de o inconștiență care refuză să-și imagineze viața sub islamism. Că ceea ce e mai important, iubirea, poate exista doar sub pericol de moarte și complet ascuns. Că frica de trădare e zilnic prezentă în cele mai intime domenii ale vieții.

WAMS: Stânga germană, mai ales cea provenită din 1968, a fost acuzată de antisemitism sau cel puțin de ostilitate față de Israel. Care este explicația dumneavoastră?

Müller: Stânga vest-germană a idealizat socialismul, iar în estul socialist Israelul era un inamic. Era un stat democratic, de piață liberă – adică capitalism – și asta era suficient. Era valabil pentru multe țări. Dar în cazul Israelului antisemitismul era parte a pachetului. Frica evreilor o cunosc din România. Nimeni nu a vorbit acolo după 1945 despre exterminarea evreilor români. Subiectul a existat abia după 1989.

WAMS: Ce au greșit democrațiile, ce ar trebui să facă mai bine în formarea inimilor cetățenilor?

Müller: Formarea inimii trebuie să aibă loc în școli și în familie. Copiii au nevoie de modele. Iar profesorii pot fi modele. Școala are datoria să sensibilizeze copiii, să-i educe împotriva urii față de oameni. Iar ura față de evrei este ură față de oameni. Excursiile școlare la un memorial al unui lagăr de concentrare ar trebui să fie obligatorii pentru orice școală.

WAMS: Ar trebui interzise telefoanele mobile și rețelele sociale în școli?

Müller: Eu personal am puțină legătură cu telefoanele, dar dacă acestea provoacă dependență sau daune psihice, trebuie restricționate. Educația are nevoie și de interdicții și limite.

WAMS: Contrar discursurilor politice, antisemitismul are din ce în ce mai mult spațiu în Germania. Se poate repeta Auschwitz?

Müller: Însăși întrebarea mă înspăimântă. Auschwitz nu se va repeta ca atunci, dar memoria fricii de exterminare e suficientă. Iar această memorie e prezentă în istoria evreiască. Regimul ayatollahilor vorbește zilnic despre exterminarea Israelului. O bombă atomică iraniană ar face asta posibil. În diaspora, evreii poartă kippa sub o bască și își șterg numele de pe soneriile din Berlin de teamă să nu fie atacați.

WAMS: Cât din ce vedem azi în Germania este critică sinceră la adresa guvernului israelian și cât antisemitism mascat?

Müller: Se simte imediat. De multe ori antisemitismul se ascunde în jumătăți de frază, în ambiguități. Iar ceea ce e ascuns scapă la vorbit.

WAMS: Și în Israel mulți cetățeni îl acuză pe Netanyahu de motive personale în continuarea războiului din Gaza. Face asta parte din adevăr?

Müller: Nu pot judeca. Dar Netanyahu poate fi schimbat democratic. Pentru durata și devastările de neimaginat ale războiului din Gaza sunt responsabili atât Netanyahu, cât și Hamas. În relatări, Hamas este de obicei estompat. Dar imaginile din mass-media sunt controlate până azi de Hamas. Imaginile nu mint, dar nu arată că Hamas exploatează suferința oamenilor ca să se mențină la putere. Este de neînțeles cum cineva poate dori libertate palestiniană și totodată să nu conteste puterea Hamas.

WAMS: Ce părere aveți despre eforturile de pace ale lui Donald Trump?

Müller: Le consider sensibile, mai ales dacă sunt implicate țările arabe. Netanyahu și arabii doresc o anumită normalitate. Scopul lui 7 octombrie a fost tocmai să împiedice apropierea Israelului de țările arabe. Nu cred însă că Hamas va depune armele, chiar dacă i s-ar promite amnistie. În Liban, Hezbollah spune clar că moartea e preferabilă renunțării la arme.

WAMS: Berlin a decis să reducă parțial livrările de arme către Israel. A devenit siguranța Israelului, ca rațiune de stat germană, doar o lozincă?

Müller: Nu cred. Cred că, dacă Israel nu ar avea armele pe care le are, nu ar mai exista. Și această frază e pentru mine decisivă.

WAMS: Trei membri Hamas au fost arestați săptămâna aceasta la Berlin. Ei ar fi procurat arme pentru atacuri asupra unor instituții evreiești sau israeliene din Germania. Cât de mare e amenințarea islamismului pentru noi?

Müller: Mare. Există tineri radicalizați, gata de violență. Și există „celule adormite”. Sper ca serviciile secrete să-i descopere înainte să acționeze.

WAMS: La un atac asupra unei sinagogi din Manchester au fost uciși mai mulți oameni. Ne aflăm la începutul unui nou val de antisemitism, care bântuie de secole Europa?

Müller: Da, ura împotriva evreilor se manifestă peste tot în Europa, iar Israelul este tot mai izolat, inclusiv în cultură, sport și știință – domenii care nu au nicio legătură cu războiul împotriva Hamas.

WAMS: Libertatea este, în cărțile dumneavoastră, de obicei leitmotivul principal, dar și în biografia personală. Cum stă azi libertatea în Germania?

Müller: Libertatea nu e niciodată statică. Poate fi subminată, iar AfD încearcă asta. Pericolul este că partidul devine o supapă pentru toate tipurile de nemulțumiri și insecurități.

WAMS: Din perspectiva dumneavoastră există o criză a libertății de exprimare în Germania?

Müller: Nu. Mulți oameni nu suportă ca opinia lor să fie criticată. Faptul că o opinie nu este împărtășită nu înseamnă că nu e permisă. E o mare diferență.

 

Die Welt am Sonntag, 5 octombrie 2025

3. De la prieteni…

Ciudățeniile scriitorilor (2)

Acum vreo săptămînă am publicat prima parte din ciudățeniile antologate de Cezar Straton din ciudățeniile scriitorilor. Au fost primite cu interes, așa că revin cu un nou episod. Lectură plăcută!

Ciudatul J. D. Salinger. Romanul emblematic al lui J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, este o capodoperă despre alienarea adolescenților, care încă mai stârnește ecouri în mintea elevilor de liceu revoltați. Deși se lăuda că are multe cărți terminate, romanul său iconic a rămas singurul care i-a adus gloria. A fost unul dintre celebrii singuratici ai literaturii. La începutul anilor 70 s-a combinat cu scriitoarea Joyce Maynard, în vârstă de doar 18 ani, pe care doar după nouă luni, a dat-o afară fără menajamente. În 2000, fiica lui, Margaret, a scris propria carte de memorii, zugrăvind un portret deloc flatant al iconicului ei tată. A refuzat orice ecranizare după cartea sa, interdicție stipulată și în testamentul lui. Cu siguranță, nu avea nevoie de bani: mulți ani la rând, cartea continua să se vândă în 250.000 de exemplare anual, inspirând tinerii furioși din întreaga lume. Printr-o ironie a sorții, cea mai mare creație a lui Salinger a devenit și literă de evanghelie pentru nebunii singuratici și viitorii asasini de pretutindeni. Când Mark Chapman l-a împușcat pe John Lennon, în decembrie 1980, asupra asasinului s-a găsit un exemplar foarte uzat din De veghe în lanul de secară. Mai târziu va declara că romanul l-a inspirat în comiterea crimei. „Mă tem de oamenii cărora le place De veghe în lanul de secară, spuneau rockerii de la Too Much Joy, într-un cântec din 1991. Poți să-i contrazici. Și un paradox: Salinger, cel mai faimos pustnic al lumii a fost cândva regele dansului conga. În 1941, el a fost director de divertisment la bordul navei suedeze de lux H.M.S. Kungsholm care transporta clienți avuți către Indiile de Vest. Mai târziu s-a folosit de această experiență în povestirea Teddy, a cărei acțiune se petrece pe un pachebot. J.D. Salinger și medicina alternativă. Dacă ar fi să dăm crezare fiicei lui, Margaret, Salinger își bea propria urină, aparent în scop terapeutic. Terapia cu urină se practică în India de mai bine de cinci mii de ani și se crede că ar avea puternice efecte curative. De asemenea, albește dinții. Ce altceva mai făcea Salinger? S-a bronzat de capul lui într-un solar improvizat acasă, echipat cu reflectoare de metal, până când pielea i-a devenit de un maroniu închis. Altă dată, dieta lui macrobiotică l-a făcut să capete o ușoară tentă de verde. După cum mărturiseau membrii familiei, respirația îi mirosea îngrozitor. Iar faptul că făcea experimente pe el însuși nu era suficient. Ori de câte ori unul dintre copiii lui se îmbolnăvea, Salinger intra în vrie, refuzând să se odihnească până nu găsea remediul homeopat perfect care să vină de hac bolii. După procedurile lui de acupunctură (nu cu ace, ci cu cepuri butucănoase de lemn), cei doi copii ajunseseră să-și ascundă bolile de tatăl lor.

Înainte de Viagra… pe vremea lui W.B. Yeats. W.B. Yeats avea probleme la bătrânețe cu…”stiloul”, așa că a făcut un drum până la Viena pentru a testa fantastica ”Intervenție Steinach”, o vasectomie revoluționară, lăudată ca o modalitate sigură de reîntinerire a bărbăției (și Freud a apelat la ea, fără nici un efect). Operația de doar cincisprezece minute, care a presupus ca glande de maimuță să fie implantate în scrotul lui Yeats, a decurs fără probleme. Mai târziu, Yeats avea să spună despre operație că nu numai că i-au revenit puterile creatoare, dar și ”dorința sexuală; și asta cel mai probabil mă va ține până când voi închide ochii”. Ba chiar și-a luat o nouă amantă, pe Margot Ruddock, de doar 27 de ani (el având 69).

Imaginația sexuală a lui James Joyce. ”Cele două părți ale corpului tău care fac lucruri murdare îmi sunt cele mai dragi”, îi scria Joyce într-una dintre numeroasele scrisori erotice pe care i le-a trimis iubitei sale, Nora Barnacle. ”Mi-aș dori să mă plesnești sau chiar să mă biciuiești”, spunea în alta. ”Aș adora să fiu biciuit de tine, Nora, iubire!”. Scrisorile lui Joyce abundă de detalii explicite ale momentelor de intimitate dintre cei doi, scene de sex de care s-au bucurat sau la care visa. Printre descrierile anatomice pe care Joyce le folosea atunci când se masturba, mai sunt trimiterile la ”țâțele mari” ale Norei și ”curul plin de bășini”. Într-adevăr, Joyce a rezervat un loc special în inima lui pentru mirosul vânturilor femeii și pentru lenjeria purtată. Se pare că Nora avea o minte la fel de perversă ca și el – poate chiar mai rău. ”Mă transformi într-un animal”, îi scria Joyce într-o altă misivă. ”Tu însăți ai fost fetița neascultătoare și nerușinată, cea care a deschis calea”.

Bețivanul Jack. Jack London, copil din flori, crescut în sărăcie, a fost numit ”pirat de scoici”, deoarece fura prețioasele moluște din golful San Francisco. ”Eram întotdeauna dornic de un pahar – mărturisea el – când se afla cineva prin preajmă, dar beam și de unul singur, când nu era nimeni lângă mine”. Într-un univers literar plin de bețivi de primă clasă (Poe, Kerouak, Dylan Thomas, etc.), autorul nemuritoarelor povestiri Colț Alb și Chemarea străbunilor, a fost, probabil, cel mai mare bețiv dintre toți. London se lăuda că a început să tragă la măsea pe la cinci ani, când tatăl lui vitreg, alcoolic, îl trimitea la cârciumă ca să-i care bere cu găleata. Pe la 14 ani îi băga sub masă pe marinarii cu state vechi. Odată s-a trosnit atât de tare, încât a căzut de pe debarcaderul din Oakland și a plutit în derivă până a fost salvat de un pescar. La maturitate, bea cel puțin un sfert de whiskey pe zi, ceea ce a produs multe accidente și poate și moartea sa prematură, la doar 40 de ani, în 1916. După ce a devenit unul dintre cei mai cunoscuți autori (a fost primul dintre scriitorii americani care a câștigat un milion de dolari din scris), faima și banii l-au împins spre alte aventuri, la bordul șalupei Snark, construită de el însuși. După 1905, în aceste expediții era însoțit de cea de-a doua nevastă, Charmian Kittredge, un drag împelițat de femeie. London își găsise perechea, nu doar din punct de vedere intelectual, ci și sexual.

Știați că?

*Angajații de la pompe funebre l-au aranjat oribil pe Scott Fitzgerald, astfel că oamenii prezenți la înmormântare s-au mirat continuu și au zis că arată precum ,,ceva între un supraveghetor de magazin și o figurină de ceară”? .

⃰  Charles Dickens a lucrat într-o fabrică de cremă de ghete?

⃰  George Eliot a cheltuit tot avansul pentru o carte pe cumpărarea unui câine?

⃰  Hemingway avea peste 30 de pisici?

⃰  Mario Varga Llosa l-a pocnit pe Gabriel Garcia Marquez, când s-au dus la premiera unui film?

⃰  Un editor american i-a răspuns lui Orwell că ,,este imposibil să vândă povești cu animale în America”.

⃰  Tolstoi a considerat opera lui Shakespeare ca fiind ,, rudimentară, imorală, vulgară și lipsită de emoții”.

⃰  Ambrose Bierce l-a descris pe Oscar Wilde ca fiind un psihopat și un impostor?

⃰  Dorothy Parker a primit în dar doi pui de aligator pe care i-a pus în cadă, fapt ce a determinat-o pe menajera ei să-și dea demisia?

⃰  Jack Kerouac a lucrat într-o benzinărie?

⃰  Arthur Conan Doyle a fost oftalmolog? ⃰

Emil Bellu – Bellissimes. Note din exil 

 

Dacă e duminică, e și Emil Belu, eseistul nostru din Montreal. Un nou episod din peregrinările sale prin vremuri și locuri, peisaje și portrete, cărți și artefacte. Iarăși este un fragment mai amplu decît obișnuiește autorul, așa că îl voi publica separat, de sine stătător. Lectură plăcută!

■ Tracomania (O lansare de carte, acum vreo 50 de ani…)

Într-o  carte, Pentru Europa, autor Adrian Marino, dau peste câteva informații fugare, destul de des pomenite, scrise de Herodot despre traci. De obicei, românul nu ia de bune toate impresiile istoricului grec puse în cârca înaintașilor noștri. Luăm, firesc, numai ce ne place din mozaicul deprinderilor tracice, iar pe unele  le mai și periem puțin, un lustru corectiv nu strică. Într-o revistă religioasă a diasporei  românești din Canada, cu ani în urmă, am dat peste o însemnare cum că tracii ar fi locuit în spațiul strămoșesc cu vreo zece mii de ani înainte de Hristos. Să mai ziceți că imigrantul român e lipsit de patriotism! Mai să cred că în illo tempore, Adam și Eva ar fi hălăduit prin lume cu pașapoarte traco–dacice. Mai știi, poate mioriticul rătăcit în lume, adevăr grăiește? Adrian Marino amintește în scrierea menționată mai sus, câteva dintre „înțepăturile” istoricului elen: „…după indieni, neamul tracilor este cel mai mare din istorie” /  „…dar unirea lor e cu neputință și nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi” /  „la ei trândăvia este  un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare” / „la traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși peste hotare…”. Adevărate sau nu, istoriografia le-a consemnat, le cittim frecvent. Și, de altfel, nu e bine să punem la suflet toate răutățile debitate de alții la adresa   înaintașilor, locuitori ai acestor spații. Părerile grecului nu le comentăm, fie ele chiar adevărate, le trecem sub racla grea a tăcerii, are destui contestatari ai propriei istoriografii elene. Și-apoi, cine, mai mult ca noi, poate pătrunde în ceața acelor vremuri trecute? Avem istoricii noștri obiectivi și, mai ales, cu dragoste și respect față de acest petic de pământ privilegiat. Dovezi, nenumărate! Că mai tragem câteodată spuza pe „turta” noastră istorică nu neg, dar care națiune face altfel? Românii sunt imuni la „virusul” modestiei, veți replica sentențios dar, ce vreți, doar nu o să ne laude cei din Ouagadougou, Burkina Faso? Am zis-o!

Adrian Marino, în volumul menționat mai sus, constată că „Tracomania este un fenomen (complex estic), ce exaltă fenomenul originar, în special în revista Noi, tracii, editată de Iosif Constatntin Drăgan, în care se afirmă elucubrații de genul că noi am fi străbunii culturii europene.”  Desigur, multe observații nu vrem să le luăm în seamă, iar Homer nu cred să fi călcat vreodată prin spațiile „încondeiate”, dar și istoriile, cât se vor ele de obiective și adevărate, nu duc lipsă de fantezii, ca să nu le zic altfel. J.F. Revel (Cunoașterea inutilă) îi dă dreptate lui Tolstoi, autorul butadei: „Istoria ar fi un lucru excelent, dacă ar fi adevărat”, o exagerare desigur, dar concluzia eruditului francez e fără echivoc: „A visa o istorie integral adevărată ar fi un nonsens epistemologic”. Am lucrat, pentru un scurt timp, într-un oraș transilvan destul de colorat etnic, dar cu o deosebită deschidere culturală: orchestră simfonică, teatru prestigios (două secții, spectacole frecvente cu casele de bilete închise), pictori cu lucrări de excepție, elogiați și peste hotare, sculptori și graficieni, câțiva  cu lucrări intrate în patrimoniul național, un cenaclu literar care, mai târziu, a consacrat câțiva poeți, librării și biblioteci cu afluență pe măsură etc. Impresionanta densitate culturală pentru o comunitate destul de restrânsă, a fost dobândită în timp, prin efortul comun al locuitorilor cetății, realizând un spațiu spiritual ingenios, un necesar scut protector, împotriva imposturii, provocărilor de tot felul și vitregiilor acelor vremuri. Un zvon, ca un dangăt de clopot, a cutremurat liniștea burgului: la cea mai mare librărie din oraș s-a anunțat lansarea unor cărți ale unui autor care nu era cunoscut ca literat, dar prestigiul averii și al relațiilor cu dregătoria comunistă a țării îi dădeau o importanță aparte. Oaspetele de marcă era fostul lugojan, Iosif Constantin Drăgan, strămutat în Italia, legionar cu trecut dubios – se amintea în șoaptă –, păstrător al unui naționalism înfocat, moștenire vie a opțiunii politice din tinerețe. Printre multe funcții, a deținut-o și pe cea de Președinte al Federației Internaționale de Marketing, vreme de vreo zece ani, funcție care i-a facilitat legături multiple, cu diverse țări și  guverne de toate orientările, și de toate culorile. Amator de inedit și curios din fire, nu-mi permiteam să ratez evenimentul, așa că m-am prezentat la lansarea celor două cărți anunțate: Prin Europa și Noi, tracii. Pe lângă clienții obișnuiți la asemenea evenimente, erau de față și câțiva cunoscuți politruci locali, specialiști în „domeniu”, bașca vârfurile instituțiilor culturale județene, prezențe obligatorii impuse de prestigiul personajului invitat. Era o după-masă de vară toridă, o zăpușeală de nedescris, iar librăria era arhiplină, cum  nu am văzut-o niciodată. Invitatul era un bărbat de statură mică, elegant, poate cu un aer puțin vetust, iar prima impresie a fost de  întâlnire accidentală cu un academician care a greșit sala. Nu scapă ochiului ținuta distinsă a vorbitorului – cum nu prea îl vezi pe condeierul mioritic – , costum de marcă, cravată asortată și batistă așijderea, de o vârstă greu de estimat, datorată unei incipiente calviții. După o scurtă prezentare, autorul și-a început brusc expunerea printr-o gesticulație sacadată a mâinilor, asemenea zbaterii aripilor unui vultur pleșuv, rănit, care încearcă zadarnic să zboare.  Perora fără oprire, încântat de atenția și interesul aparent al auditorilor apropo de subiect, cu pauze scurte, doar pentru a mai gusta din paharul cu apă, continuându-și apoi, mai aprins, interminabilul speech, unde poliloghiile naționaliste dădeau în clocot, mai ales la evocarea unor pasaje istorice din cea de a doua carte, Noi, tracii, subiect permisiv,unde putea bate câmpii învoie. Numai prezentarea celor două volume de către autor a durat mai bine de două ore apoi, firesc, mi-am pierdut răbdarea, asemenea multora dintre cei prezenți. O parte dintre participanți, obosiți de cascada verbală a „istoricului” și excedați de subiect, au început treptat să părăsească librăria, renunțând să mai asculte și alte luări de cuvânt, lipsindu-se de autografe, dedicații și schimbul câtorva impresii cu autorul. Ajunge, mi-am zis la rându-mi! Am cumpărat cele două volume și am ieșit valvârtej. După o asemenea teroare festivistă, nevoia să te îmbeți devine o urgență. Ceea ce am și făcut.

4. Rîdem din răsputeri…

A început oficial pelerinajul la moaștele Cuvioasei;  vremea e potrivnică, bacoviană și nu dă semne de îndreptare. Dar pelerinii fac și ei haz de necaz… O glumă de la Ioan Costea și una semigrafică de la Ion Fercu…

La coadă la moaște… Trei babe stafidite stăteau la coadă la moaștele Cuvioasei. După vreo cinci ore de stat în frig și ploaie, una zice:

– Fetelor, hai mai bine să ne pupăm între noi și să mergem acasă!

Iată și un nou banc lung și narativ, o poveste actualizată a mitului lui Oedip, sosită de la vechiul meu prieten din Belgia, Alin Munteanu. Enjoy!

 

Povestea încercărilor Regelui Oedip… Cică Oedip, tragicul rege al Tebei, nu mai putea ieși în cetate după ce oamenii au aflat de relația incestuoasă cu mama sa. Era huiduit și batjocorit pretutindeni, așa că s-a dus la Zeus să îi ceară să îl ajute. Acesta l-a trimis in toate colțurile pământului; degeaba, peste tot același tratament: „Uite-l pe nenorocitul ăla care i-a tras-o lu’ mă-sa! Huooo!” Ba, într-un loc oamenii chiar au vrut să-l lapideze. Disperat, a mers iar la Zeus. Ăsta s-a scărpinat în barbă și i-a zis: „Se pare că în lumea asta nu mai ai scăpare. Singura soluție e să te teleportez în viitor..” Așa că Oedip se trezește în Bronx. Spre bucuria lui, nu îl cunoștea nimeni. Se plimba fericit pe străzi pînă într-o zi, cînd pe lîngă el trece un jamaican; părul creț împletit în cozi lungi, ochelari negri, haine fistichii, lanțuri la gît și căști în urechi în care il asculta, evident, pe Bob Marley… Se oprește și strigă și ăsta la bietul Oedip: „Hei, tu! Ce mai faci, nenorocitule?”

Un banc scurt și simpatic de la profesorul Septimiu Chelcea și o glumă grafică de la poetul Adrian Vasiliu. Enjoy!

Un sfat competent

-Ce să-i dau iubitei mele de ziua ei de naștere?

-Cum este?

-Suplă, 1, 75 m înălțime, brunetă, ochi verzi…

-Dă-i numărul meu de telefon!

 

Un banc lung și narativ, o poveste primită de la scriitorul Ion Fercu, despre unele riscuri pe care și le asumă bărbații căsătoriți. Dacă e cu happy end au ba… depinde de cine evaluează! Nu public, de obicei, poze alături de povești, dar țin la acest „cod roșu de București” primit de la profesorul Septemiu Chelcea. Enjoy!

Povestea bărbatului care se consultă cu soția… Un bărbat se trezește la spital, culcat în pat, bandajat din cap pînă-n picioare. Doctorul îi spune:

– Ah, văd că te-ai trezit. Probabil nu-ţi mai amintești, dar ai fost implicat într-un accident multiplu. O să te faci bine, dar… s-a întîmplat ceva. Încerc să fiu cât de delicat pot, asta nu schimbă faptul că penisul tău a fost tăiat și nu am putut să-l găsim.

Bărbatul oftează adânc în timp ce doctorul continuă:

– Vei primi 9000 € de la asigurare. Avem tehnologia să-ți construim un nou penis ce va funcţiona la fel de bine ca și precedentul, mai bine chiar! Dar costă 500 € pe centimetru.

Bărbatul se ridică în șezut și se uită curios la doctor.

– Deci, zise doctorul, trebuie să te decizi cîţi centimetri vrei. Dar îţi recomand să discuţi decizia asta cu soţia ta. Adică, dacă aveai 15 cm înainte și te decizi să-l faci de 18, e posibil să nu-i placă ce-i în plus. Dacă îl aveai de 18 și îl faci de 15 e posibil să fie dezamăgită. Așa că ea joacă un rol important în decizie.

Bărbatul este de acord că trebuie să discute cu nevasta. A doua zi doctorul se întoarce:

– Să vedem, zise doctorul, ai vorbit cu nevasta ta?

– Da, răspunse bărbatul.

– Şi te-a ajutat să iei o decizie?

– Da.

– Şi, la ce concluzie aţi ajuns?

– Renovăm bucătăria.

 

Un banc scurt, dar foarte nostim, de la criticul muzical Radu Lupașcu și o glumă grafică, de mare actualitate, de la poetul Liviu Mățăoanu. Enjoy!

 

Dragoste de mamă… Un copil povestește plin de entuziasm învățătoarei:

-Mama mea mă iubește foarte mult!

-Dar cum ți-ai dat tu seama de asta?

-Păi, pe tata îl tot schimbă, dar pe mine mă păstrează mereu!

 

 

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…