SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din noiembrie…

1. Poezii de noiembrie…

Testimoniu

ca și lui seymour cel mai mult mi-a plăcut
din marea carte formula refren luați aminte
cu trecerea timpului devin tot mai apăsat
personajele fictive pe care mult le-am iubit

 

nu contează dacă ahil peleianul, rătăcitul ulise
david psalmistul doctorul jivago sau ivan ilici
nici măcar dacă este vorba de buddy și frații săi
toți se înscriu în această recapitulare de sfîrșit
toți parcurg această transmigrație concentrată…

 

(lista completă rămîne imaginației cititorului)

 

și nici nu mai contează cine am fost cine sînt
în tinerețe mă proiectam voios în iubitele mele.

 

 17 Noiembrie 2025, în Iași

Ei rîdeau…

ei rîdeau de prietenii noștri ce treceau prin bar mitzvah
sau prin confirmațiune rîdeau de willy moni cellu
deoparte și doar de octavian papistașul de partea cealaltă
mi-era mi-i rușine să recunosc dar eu eram invidios
nu știam nimic despre inițiere nu cunoșteam nici măcar
diferența dintre puber și adult și de ce ultimul l-ar putea
învăța ceva pe cel dintîi nu știam nu știam și gata!

 

mi-ar fi plăcut în haine de ceremonie emoționat caraghios
nu este mereu o mare bucurie să fii din altă categorie.

 

cartea aceea de ficțiune științifică m-a împins în vis…

 

o viață născută din siliciu o viață scăpată de putregiune
viața carbonică se descompune și chiar pute amarnic
visez viața aceea în care eu și willy și cellu și octavian
poate și fetele și toți ceilalti tineri și bătrîni vii și morți
ne vom fi născut din nisip nu din cărbune și astfel
vom rămîne strălucitori netezi și vom rîde laolaltă
nu unul de celălalt ci de apusa lume a putregiunii…

 

în viața din nisip nici oświęcim nici kolyma iar
mcmurphy și-ar scoate băieții din cuibul de cuci…

 

18 – 19 Noiembrie 2025, în Iași

 

2. Prima pagină…

O poveste sosită de la profesorul Septimiu Chelcea, care parcă sosește dinspre Creangă. Lectură plăcută!

 

Povestea despre gura lumii

O familie – mamă, tată și copil – mergea din sat în sat cu măgarul lor. Drumul era lung, așa că au zis să-l lase pe copil să meargă călare, iar ei pe jos.

În primul sat, au auzit imediat comentarii: „Ia uite-l pe răsfățat! El pe măgar, părinții pe jos!”. Rușinați, au schimbat. În al doilea sat, femeia era pe măgar, iar copilul și bărbatul mergeau alături. Nici bine nu au intrat, că au și auzit: „Ce mamă egoistă! Ea stă comod, copilul pe jos!”. Au încercat altceva: bărbatul pe măgar, femeia și copilul pe jos. În al treilea sat: „Ia uitați-l! Stă cocoțat, iar familia lui merge pe jos!”. Disperați, s-au suit toți trei pe măgar. În al patrulea sat: „Săracul animal! Trei pe un măgar? Ce cruzime!”. Au coborât, au mers toți pe jos, lăsând măgarul liber. În satul următor: „Ce oameni fără minte! Au măgar și merg pe lângă el!”. Și atunci familia a înțeles, în sfârșit, că orice ai face, gura lumii tot găsește ceva de zis.

Așa că fă ce crezi tu, nu ce așteaptă alții!

 

3. De la prieteni…

 

Mircea Dinescu: Singurul meu martor e călăul

Un alt poem de-al lui Mircea Dinescu haiducit de pe site-ul Cațavencii, dar poemul a fost mai întîi postat pe pagina de Fb a poetului. Bun poem, dar observ că de o bucată de vreme Mircea pare deranjat de „inegalitatea de tratament”, ca să spun așa. Lectură plăcută! Voi pune și linkul…

Singurul meu martor e călăul

 

Toate cimitirele sunt sparte,

toți eroii-au fost buzunăriți,

șuții, absolvenți de beli-arte,

joacă poker la hotelul Ritz.

Nu e totuși un sfîrșit de lume

chiar dacă e criză de mălai,

chiar de pari copilul unei glume

și nu ai prieteni în Dubai,

singurul tău martor e călăul

c-ai vorbit cu funia la par

cînd Tătucul călărea hîrdăul

și voi v-ați făcut de aprozar.

Voi v-ați cam iertat, însă pe mine

c-am strigat atunci nu m-ați iertat.

Numai dracul știe cît de bine-i

să te dai rotund cînd ești pătrat.

https://www.catavencii.ro/singurul-meu-martor-e-calaul/

 

Emil Belu – Bellissimes. Note din exil 

Iată că iar e duminică, e momentul să vină Emil Belu, eseistul nostru din Montreal, cu un nou episod din peregrinările sale prin vremuri, locuri, întîmplări, cărți, chipuri și priveliști. Primul fragment e mai lung, e un eseu autonom, cum s-ar spune. Lectură plăcută!

 

■ Critica literară

Am un prieten francez, rătăcit și el în „universul” canadian, cum i se pare această imensă întindere de pământ. Are lecturi întinse, citește multă critică și are păreri de luat în seamă, cel puțin pentru mine, mai sărac în domeniu. Îmi spune că dacă îl citea înainte pe Sainte–Beuve şi ţinea cont de aversiunile lui literare – şi nu numai! –, nu i-ar mai fi citit pe Baudelaire, pe Marcel Proust sau pe Flaubert? Spre rușinea mea, nu citisem nimic de reputatul critic, dar numele nu-mi era străin. Tel arbre, tel fruit, celebra etichetă a criticului francez, miroase a răzmeriţă, zice el, nu a critică obiectivă. Și la noi, unde gâlcevile literare se țin lanț, motivate sau nu, cititorul, firesc, face alegeri pe gustul lui, pe coarda lui vibrantă în consonanță cu o scriere sau alta.  trebuie să judece  Un caz care îmi stăruie în minte este sarcasmul lui Şerban Cioculescu apropo  deghizările „personagiului” Mateiu Caragiale. Îi citesc opera, nu mă interesează nenumăratele damblalele mateine, iar Jurnalul lui stă mărturie: goana după decorații, diplome, amoruri ratate, genealogii aristocratice etc. Dacă verdictul criticului pomenit mai sus îmi era un pol cert de orientare, ratam cu siguranţă, o bijuterie a stilisticii literaturii române – Craii de Curtea Veche. Nu trec nepăsător pe lângă critică, dar o iau drept informaţie utilă, nu verdict de tip ghilotină. Cronicile laudative nu le citesc. „Critica constructivă” nu-mi spune nimic, sună a oximoron! Atacul la persoană mă dezgustă. Niciodată nu m-a interesat creatorul din punctul de vedere al tarelor pe care i le-a pus în cârcă soarta: alcoolism sau consum de droguri, şchiop sau cocoşat. Eliminaţi-i pe cei vicioşi sau handicapaţi din panoplia literaturii universale, şi veţi vedea ce săraci vom rămâne. Opera este tot ce mă interesează. Nu sunt critic, dar am opiniile mele. Cine îmi poate spune unde-i graniţa dintre opinie obiectivă şi critica propriu-zisă? Se pare că ea nu există. Iată-mă, deci, propulsat critic! Aici este eroarea ascunsă în paradoxul definiţiilor. Sunt un cititor modest din al cărui bagaj literar lipsesc lucruri importante, componente esenţiale ale unei construcţii numită „aparat critic”, construcţie ce se ridică în timp, cu mari eforturi şi cu multe renunţări. Atacul la persoană şi limbajul trivial complică relaţia dintre creator şi critic. Ura fățișă, aberaţiile, alchimiile confuze ce se vor argumente de netăgăduit, grandilocvenţa, tulburarea intimităţii, iată numai câteva „arme” care trebuie să lipsească din arsenalul celor angrenaţi în asemenea confruntări. Fenomenul, cel puţin la noi, este relativ frecvent, consecinţele, adesea, de nebănuit. Regretele mascate în autoflatări de genul: cititorul va aprecia lucrarea la adevărata valoare, iar istoria literară mă va aşeza pe locul meritat, indică, fără dubiu, lipsa replicii. Împotriva cronicilor tranşant negative – cele laudative nu ne interesează – nu există prea multe variante tactice de apărare. Ori va lua de bun verdictul „instituţiei critice” – „Vatican literar ce canonizează cu parcimonie” – şi va mima indiferenţa consolatoare ori, nemulţumit de evaluarea criticului sau de limbajul utilizat (atac la persoană şi nu la scriere), va urca pe baricade. Resemnare sau atac, iată cele două ipostaze între care nu are de ales. Critica nu-i amor, sinuciderea este exclusă! A doua variantă, atacul, te duce la zeiţa Themis, cea legată la ochi şi care ţine în mână balanţa dreptăţii. Mai pe româneşte, la tribunal. Răniţi în orgolii, nici unul dintre combatanţi nu mai aşteaptă judecata unui „Dumnezeu al culturii”, instanţa divină în care credea Constantin Noica. Tranşarea conflictului ţine de urgenţe. Nici o amânare! Verdictul zeiţei, din păcate, nu va reflecta încărcătura culturală a disputei, ci darea în vileag a unor mărunte meschinării umane. Nu se mai judecă doi creatori, ci doi oameni simpli, fără opere, asemeni celor doi ţărani pe care i-am văzut luându-se la trântă în faţa unui „Complet de judecată” stupefiat, într-un tribunal dintr-un oraş transilvan. Motivul era minor, dar orgoliile erau mari: unul dintre ei scăpase câteva vorbe mai deocheate la adresa nevestei celuilalt. Şi, ce este curios, verdictul tribunalului şi toată tărăşenia în jurul cazului, fac mai multă vâlvă decât „operele” celor doi. Câteodată, de ce nu, şi gâlceava aduce glorie…

■ O zicere

„Cam în aceeași perioadă, ca și cum un duh rău ar fi suflat asupra mea, am mai pierdut doi prieteni: pe Mihai Ungureanu căruia aveam să-i regret umorul cu care, împrietenindu-se, tot datorită mie, cu Irinel și cu Doinaș, a rostit memorabila propoziție când ieșind ei odată din casă, Irinel, care avea un nas proeminent, urmată de Doinaș, Mihai a spus: „Un nas înainte, Doi-nași înapoi”… Al doilea prieten pierdut era Mircea Ivănescu (n.m., E.B.)  (Nina Cassian, Memoria ca zestre)

 

■ Platon, în Phaidon, despre ultimele clipe ale lui Socrate

„Răceala îi ajunsese până la mijloc, când Socrate dezvelindu-și pentru un moment fața, căci și-o   acoperise, spune aceste vorbe, care au fost și cele din urmă:  – Criton, îi sunt dator lui Asklepios un cocoș, vă rog să nu uitați, să i-l dați! (Toi Asklepioi opheilomen alectryona, îi sunt dator lui Asklepios un cocoș.)” În comentariul la „Phaidon”, Manuela Tecușan adugă: „Simbolismul acestor cuvinte a fost pus de multe ori în discuție. Verbul «opheilein”» lasă să se înțeleagă fie că Socrate ar fi avut o datorie neachitată, fie – așa cum pare mai firesc – Socrate simțit dator să aducă o ofrandă zeului sănătății deoarece, prin moarte, sufletul lui se va vindeca. Critica adusă de Gallop acestei interpretări nu este întemeiată, deoarece vecinătatea dintre „moarte” și „sănătate” nu are la bază implicația (pe care într-adevăr Socrate nu o face) că viața ar fi o boală, ci descrierea bolii ca formă particulară a relației între timp și suflet. Oricum ar fi, ambiguitatea acestei mențiuni și întreaga literatură provocată de ea (…) par să confirme faptul că ultima ironie a lui Socrate era făcută să rămână, pentru întreaga posteritate, indescifrabilă”.

 

4. Semnalări amicale…

A apărut „Rugăciunea de iarnă” de Valentin Busuioc

Voi avea nevoie de vreo două, mai degrabă trei, ocazii ca să semnalez acest volum care a fost pentru mine o mare surpriză plăcută, poate o revelație. Cînd mi-a scris autorul ca să mă întrebe dacă doresc să primesc cartea, am acceptat, deși numele îmi era doar vag cunoscut. Cînd am primit-o, am răsfoit-o și citit-o temeinic, mi-a dat seama că am făcut foarte bine. Mai întîi, pentru că mi-am adus aminte că am citit o carte a autorului, mi-am amintit asta din pricina titlului, Vortex, care îmi și atrăsese atenția la un tîrg de carte, deși nu-mi mai aminteam și numele autorului. Din aproape în aproape, mi-am dat seama că mai citisem și ulterior cîteva poezii prin reviste literare. Al doilea motiv de satisfacție este calitatea poeziei pe care am întîlnit-o. În fapt, volumul este o amplă antologie, circa 300 de pagini, din cele zece volume publicate în prealabil, începînd cu debutul din 1995, cu Viața în direct. Constat că volumul citit de mine este al doilea și a apărut în 1999. Zece volume în treizeci de ani mi se pare cît se poate de onorabil pentru un poet serios, iar VB este un poet serios, nu este nici steril, nici grafoman. Volumul de față (Editura Vinea, 2025, în excelente condiții grafice) este însoțit de o foarte bună prefață a poetului, prozatorului și criticului Octavian Soviany, un text care surprinde excelent – mi-am dat seama de asta pentru că citisem în prealabil poeziile, apoi prefața, ca să nu fiu influențat la lectură de comentatori – metamorfozele poeziei lui Valentin Busuioc de la debut pînă la ultimul volum apărut înainte. Cititorilor viitori le recomand să procedeze la fel, prima lectură trebuie să fie, ca să spun așa, necontaminată de alte receptări. De-a lungul carierei poetice – deși cuvîntul carieră sună aiurea, dar n-am altul! -, se văd anumite mutații formale, deși autorul știa perfect prozodia de la bună început, unele accente diferite în zona tematică, dar viziunea lirică rămîne netulburată, ceea ce este foarte bine. Eu nu sînt critic literar, citesc poezie din plăcerea de a o citi și uneori semnalez ce-am citit, dar de-a lungul lecturii, am făcut unele notații privind „metaforele obsedante”, nu în sens stilistic, pentru că din acest punct de vedere poetul mizează mai multe pe imagine decît pe metaforă, încercînd să conturez măcar elementele „mitului personal”. M-am servit de ce mi-a rămas în minte din îndepărtata lectură din Charles Mauron. Procedez adesea așa, Mauron e o cheie de lectură bună. Prin urmare, dragostea, însă evocată indirect, prin semne, la fel stau lucrurile cu trecerea timpului, destinul – un volum se numește „liniile mîinii”, iar linia vieții este pomenită frecvent – superb este evocată dragostea prin imaginea liniile mîinii care se suprapun -, scrisul, dar evocat mai ales prin coala de hîrtie și instrumentul de scris. Iată un pasaj minunat: „cînd mi-o sosi vremea/ o să mă transform într-o coală de scris”. Nu aș omite privirea, ochiul, fereastra, în cîteva poeme fereastra care permite privirea nu este percepută, ci este rodul imaginației poetice. Cum n-ar trebui uitat sentimentul de comuniune, dar nu față de abstracțiuni, cum ar fi patria retorică, ci în mod foarte concret, familia, orașul – cel de origine ori cel în care trăiește.

5. Rîdem din răsputeri…

Un banc mai lung, narativ, o poveste primită de la scriitorul Cezar Straton, despre un mic dejun de vis, cel puțin pînă la replica finală… Mă întreb dacă scorpia evocată e măritată – dacă da, sper că tot cu vreun magistrat! Enjoy!

Povestea micului dejun… Apetisanta mea soţie stătea dimineaţa în bucătărie, pregătindu-ne ca de obicei patru ouă fierte moi, pâine prăjită cu unt și suc de portocale pentru micul dejun, îmbrăcată doar cu un T-shirt scurt pe ea, cu care și dormise. S-a aplecat misterios spre mine:

– Ar trebui să faci dragoste cu mine începând din acest moment!

– Uauu! Ochii mi s-au luminat brusc, sunt oare treaz sau încă visez? Atunci nu poate să fie decât ziua mea norocoasă! Am îmbrăţișat-o și apoi a fost ceva minunat, chiar acolo, pe masa din bucătărie. La final, ea mi-a spus un tandru :

 -Mulţumesc! și s-a întors iute spre aragaz, cu tricoul încă în jurul gâtului. Fericit, dar un pic derutat, am întrebat:

– Ce a fost asta? Și mi-a explicat:

-S-a stricat cronometrul și nu știam cât timp să fierb ouăle, moi…

E vorba despre bulisme, pun astăzi un episod dintr-un grupaj mult mai amplu. Și o glumă grafică despre marele scandal în care este prins roșcovanul Bulă american. De la prietenul Razu Mârza, desigur. Enjoy!

Bulă intră val-vârtej într-un salon de tatuaje, își dă pantalonii jos şi zice:

– Vreau să-mi tatuați numele iubitei mele acolo, jos!

Tatuatorul examinează atent masa de lucru și-i spune:

– Bulă, sper din tot sufletul că o cheamă Ana sau Ina…

***

– Bulă, ce mai zici?

– Ștrulă, m-a părăsit Bubulina pentru cel mai bun prieten al meu.

– Cum adică? Credeam că eu sunt cel mai bun prieten al tău.

– Sincer să fiu, acum este el…

***

Bulă primește o invitație la petrecere. Pe invitație scria că se intră doar cu cravată neagră. Când a ajuns, însă, spre surprinderea lui, ceilalți mai purtau și cămașă și pantaloni…

***

Dentistul: Bulă, te rog să nu țipi! Nu am atins încă dintele!

Bulă: Știu, dar calci pe piciorul meu!

***

Bulă primește o scrisoare: „Bunicul tău ți-a lăsat moștenire 1 milion de dolari!”

Bulă: Super, dar am o întrebare. Pot să-i primesc în rate?

***

Profesorul: Bulă, ai copiat la examen?

Bulă: Nu, domnule profesor!

Profesorul: Atunci cum explici că tu și colegul tău aveți aceleași greșeli?

Bulă: E simplu! Avem același profesor.

***

Bulă dă definiţia burlacului. Burlac: bărbat care vine la serviciu în fiecare dimineață din direcții diferite.

***

După un chef cu „prelungiri”, Bulă ajunge acasă către dimineață. Ia telefonul, cu mare greutate, apelează numărul șefului său:

– Alo, dom’ șef! Vă rog să mă iertați, dar astăzi n-o să pot veni la serviciu. Sunt răcit cobză, de abia mai vorbesc.

– Îmi dau seama, dar nu-ți face griji, Bulă. Astăzi oricum este duminică, ne vedem mâine.

***

Bulă se duce la o întâlnire cu o fată. Vrea să o impresioneze, așa că întreabă:

– Îți plac animalele de casă?

Fata zâmbește și răspunde:

– Da, cum să nu! Am avut un cățel și o pisică.

Bulă continuă:

– Și ce ai zice de un cal?

Fata, surprinsă, întreabă:

 – Un cal? Nu-i cam ciudat?

Bulă, foarte serios:

– Nu chiar. Dacă mă iei de bărbat, calul va fi singurul care va munci în familie!

***

Bulă: Vecinii mi-au reproșat că îi deranjez dimineața cu gâfâielile și gemetele mele. Eu acum ce să fac? Să nu mă mai încalț?

Cele mai multe primite de la expeditori care vor fi divulgați de parcurs, cîteva haiducite din iazul mare al media. Enjoy!

 

Memorie și uitare (Septimiu Chelcea)… Să nu uităm ce trebuie să ținem minte și să nu ținem minte ceea ce ar trebui să uităm!

Leacul potrivit! (Adrian Vasiliu)… Bărbatul vine acasă beat. Se tîrăște pînă în dormitor, se dezbracă și-i spune: „Începe naibii să urli! Că nu nimeresc patul!”

Limba de rumeguș (Michael Astner, ZdIași)… „Nu mai avem bătrâni, avem seniori, da? Și nici săraci nu mai avem, ci doar vulnerabili, da?”. Pe cale de consecință, ar trebui să apară și expresia „pragul vulnerabilității”!

Opresiune! (Ion Fercu)… -Cum îți dau seama că un ardelean e sub papucul femeii?/ – Culege prune ca să facă dulceață!

Dilema cumpărătorului (Septimiu Chelcea)… Dacă cumperi banane crude, le vei mînca înainte de a se coace. Dacă le cumperi coapte, se  vor strica înainte de a le mînca.

Leac (Adrian Vasiliu)… -Nevastă, cred că am tensiunea mică!/ -Vrei scandal sau cafea?

Replică la Thomas Hardy (Michael Astner, ZdeIași)… „Departe de lumea înlănțuită! De lumea înlănțuită a rețelelor zise și sociale.” Dar cine are curajul să scrie romanul cu titlul de la început?

Portocaliul și-a trimis boul la negocieri (Politico, Media, UE)… „Sîntem șocați!”, exclamă oficialii UE. De ce? Pentru că Trompetă și-a trimis prietenul, din păcate un bou, să negocieze pacea între ucraineni și ruși. Oficialii UE cred că boul „nu înțelege complexitatea războiului dintre Rusia și Ucraina. Eu cred că le înțelege foarte bine, dar joacă pentru ruși, altfel cum s-ar explica puzderie de gesturi: în aprilie, a propus ca Trîmbiță să cedeze Rusiei anumite regiuni ucrainene, de parcă ar fi ale lui mumă-sa; în iulie, a recomandat ridicarea sancțiunilor energetice împotriva Rusiei; în august, s-a văzut singur, fără secretar, fără translator – normal că nu știe rusa! – cu Putin! Păi, nu e clar în ce echipă joacă?!

Gura lumii… (Mardale, Cațavencii)… Doar pămîntul o astupă. Dar pe termen scurt dă rezultate și sexul oral, să știi!

Dar vom rîde bine, cu patru bancuri de la patru furnizori… Enjoy!

Deranj (Liviu Scutaru)

-Alo? Domnul Ion?

-Da, vă rog!

-De la SRI vă deranjez…

-Știu.

-Cum adică, știți?

-Păi, m-ați sunat pe un telefon care nu are cartelă sim, e stricat și mai e și închis!

Indecizie (Adrian Vasiliu)

-Doamnă, soțul Dumneavoastră se zbate între viață și moarte…

-Așa e el… mai nehotărît, domnule doctor!

Deces (Septimiu Chelcea)

Moare un mare filantrop. Văduva ridică o pistră funerară cu inscripția:

-Odihnește-te în pace!

Cînd se deschide testamentul, află că fostul soț și-a lăsat toată averea bisericii, drept pentru care mai pune să se graveze și continuarea:

-Pînă vin eu la tine!

Surpriză (Willy Shalev)

O întîmplare neobișnuită a făcut valuri, a devenit viral pe internet: Un bărbat a crezut că și-a înșelat iubita după ce a făcut dragoste cu ea nemachiată!

Un banc din zona complicată a examenelor pentru carnetul de conducere, sosit după cum e cumva normal de la un specialist, profesorul Septimiu Chelcea…

 

Examen… La un examen pentru carnetul de conducere auto, i se pune candidatului următoarea problemă:

-Sînteți într-o intersecție. Din dreapta vine o ambulanță, din stînga tramvaiul, din față un autobuz. Cine trece primul?

-Motocicleta!

-Păi, de unde vine motocicleta?

-Naiba știe, dar vine mereu, vine în viteză!

Deci, cu melci, nu de melci, care sînt niște ființe atît de simpatice. Cum sînt și foarte încete, din solidaritate rîdem și noi foarte cumpătat. Glumele mi-au venit de la Virgil Canadezul… Enjoy!

1. Un melcuşor se roagă de mama lui:

– Mamă, lasă-mă, te rog, să trec calea ferată!

– Acum nu se poate, Fulgeraşule dragă. Peste cinci ore vine un tren.

***

2. Se întâlnesc doi melci, la intrarea unui bloc.

– Unde te duci? întreabă unul.

– Tocmai căutam un restaurant. Ştii vreunul pe aproape?

– Sigur că da! Uite, mergi înainte până la prima roată de maşină, o iei la stânga, iar vineri faci la dreapta.

***

3. I: De ce nu se uită melcul în priză?

R: Să nu se curenteze!

***

4. Pe stradă, două broaşte ţestoase aflate sub influenţa alcolului şi puse pe harţă, agresează un melc. După ce îl bat măr, de îl lasă plin de sânge şi cu casa spartă, pleacă…

Apare un poliţist. Vădit impresionat de ceea ce vede, întreabă:

– Cine te-a bătut, melcule?

– Nu ştiu, domnule poliţist!… Totul s-a petrecut atât de repede…

***

5. Un melc bate la uşa unui urs. Iese ursul, se uită, nu vede pe nimeni, după care se uită în jos şi dă de melc. Enervat, îl ia de guler şi-l azvârle. După şase luni se aud iar bătai în uşa ursului. Acesta iese din casă şi dă cu ochii de melc. Când îl vede, melcul îi spune:

– Ia ascultă! Ce a fost fază de adineauri?, întreabă, nervos, melcul.

***

6. O soţie însărcinată se trezeşte în miez de noapte:

– Bărbate, am mare poftă de melci!

Bărbatul pleacă în parc, găseşte câţiva melci pe care-i pune în buzunar şi în drum spre casă  e întâlneşte cu o fostă iubită care îl invită la ea acasă. Bărbatul acceptă, petrece noaptea la ea si își dă seama dimineaţa că a uitat de soţie. Ajunge acasă, scoate toţi melcii din buzunar şi îi aşază în faţa uşii.

– Unde ai fost, nenorocitule?

– Hai, băieţi, hai, că mai aveţi un pic….

***

7. Doi melci pe spatele unei broaște ţestoase: Ţine-te bine! Demarăm!

***

8. Concurs de strâns melci. Participă un moldovean, un oltean şi un ardelean. Primul concurent, moldoveanul, pleacă la semnalul de start şi după o oră se întoarce cu un butoi de melci. Juriul, impresionat, îl felicită. Al doilea, olteanul, pleacă şi ăsta iar după o oră se întoarce cu două butoaie şi două găleţi de melci. Juriul rămâne uimit! În sfârşit vine rândul ardeleanului. Pleacă, trece o oră, trec două, trec zece, după 12 ore se întoarce şi ardeleanul fără nici un melc. Ceilalţi îl întreabă:

-Băi, omule, cum nu ai reuşit sa prinzi nici un melc în 12 ore?

La care ardeleanul de gândeşte şi zice domol:

-Napăi, eu l-am văzut, m-am uitat la el, l-am ochit, dar când m-am aplecat să îl iau, melcul „ţuşti!” în tufiş!

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…