- Poem de noiembrie…
Voi spune credenț…
dintre toți ai mei numai bunica Ruxandra spunea credenț
în limba imperială toți ceilalți franțuziții o țineam în bufet
pînă și tata născut totuși acolo pe cînd imperiul nu mai era
credenț după cum bine traduce doamna Ildiko Foarță
din miraculosul roman satantango tocmai înnobilat…
la vîrsta bunicii pe care mi-o aduc atît de bine aminte
am hotărît să votez deschis cu alegerea ei credenț
dar și toate celelalte cuvinte imperiale lăsate moștenire
și le voi scrie le voi scrie repetat obsesiv cu patimă
nu poți încetini alunecarea în timp decît scriind…
și în cele din urmă fixîndu-l în litere ca niște piroane
smulse cu toată dragostea din lemnul răstignirii!
- Reamintiri…
Mi se întîmplă, uneori, să scriu ceva cînd pierd pe cineva apropiat. La moartea părinților, le-am dedicat cîte o povestire, ambele de găsit în volumul Victimele inocente și colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia. De cele mai multe ori, însă, este vorba despre texte mai scurte, un fel de poezii. Nici nu contează dacă ființele plecate sînt oameni sau, cum a început să se spună acum, pe bună dreptate, persoane non-umane. Primul poem e despre Cziczi, iepurașa poloneză, care a plecat dintre noi aici. Undeva. într-un volum, este un poem despre Nicky, primul caniche pe care l-am pierdut, pe unul dintre blogurile aneantizate, era și unul pentru Tico, ultimul caniche. Public aici cele cinci poeme memoriale pe care le-am găsit, cele mai multe scrise în ultimii doi ani, de cînd aceste pierderi par să se accelereze… (2016)
Cziczi a plecat
Cu fiecare fiinţă, se naşte o nouă lume
Cu fiecare plecare, o lume se stinge
Cziczi a plecat în poienile raiului
La care mult a visat din cuşca ei –
Dar luminişul raiului nu este pe pămînt.
Cu fiecare plecare, lumea e tot mai pustie,
Iar eu tot mai singur.
Unde-s ochii ei luminoşi,
Unde salturile zglobii de încîntare?
Şi unde sufletul meu spart, spart încă o dată
Şi încă o dată…
Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”
și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat
pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,
băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,
toți trei în cămăși multicolore și cu pletele
în bandane înguste de curcubeu…
Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,
stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat
cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,
căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea
pildă a lui Adam și a Evei sale.
Ei nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu
la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai
cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăstia,
așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.
Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian
se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele
cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite
și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana
ți-l mai dărui cîteodată – sau însuși Domnul!
Luca
Are dreptate poetul, Luca nu era din lumea aceasta,
chiar dacă, uneori, i-a plăcut aici, printre noi –
toţi învăţăm înotul de la un frate mai mare, un prieten,
numai el m-a găsit pe mine, prietenul mai mic şi,
drept pedeapsă, a învăţat mişcările perfecte
după Larousse, că aşa era el, omul bibliografiei!
Nu cred că m-am supărat atunci – mai întîi,
am fost amuzat, apoi am rîs în hohote, a rîs şi el
şi cred că, după atâta amar de vreme, încă mai rîdem,
eu aici, la computer, el în lanul verde de păpuşoi…
Toţi ne strecuram pe lîngă sau pe sub plasa
de sîrmă ghimpată, ca să nu pactizăm cu necuratul,
numai el nu pactiza fără să se strecoare…
Era în faţa lor şi îl zăreau după ce trecuse!
Nu, nu era de pe aici, era din altă parte…
De la naştere, adunăm cu toţi – amintiri, şi bunuri,
şi faimă precară, şi cunoaştere aspru contabilizată,
de parcă am lua ceva după noi, de parcă asta contează…
Numai el dăruia şi ceea ce abia urma să aibă!
Navetista muzică franţuzească, după meteorologia
relaţiilor dintre noi, şi cărţile rare, şi cele á venir…
Povestea grupului Sigma
Mai întîi a plecat Luca să vegheze
în lanurile de păpușoi ale cerului –
acum s-a dus și Spinoza, Dorin Spinoza,
expertul nostru în cereale distilate…
Acolo, în raiul în care ne așteaptă,
ne vor primi în ziua potrivită
cu porumb copt la jeraticul soarelui
și vodcă păstrată în gheața intergalactică.
Ne vom așeza în apropierea mesei
maeștrilor noștri – Vergilius, Dante,
Dostoivski, Borges și Miller – și vom
vorovi molcom povestea Literaturii…
In memoriam Tiberiu
Eram doi bărbați chipeși, în floarea vîrstei,
rătăciți prin cețurile Nordului și prin hățișurile
ființelor noastre zguduite de lucruri și închipuiri
peste puterea noastră de înțelegere – și rîuri de guinness
curgeau în pubul din cartierul blestemat al orașului
și apoi, mai la Nord încă, valuri de zăpezi în zbor
ne izbeau de valuri de zăpezi așezate…
Și ca două lebede ele au pogorît asupra noastră…
mi-am găsit o liniște fugară, dar tu ți-ai cîștigat-o
temeinic și pe de-a-ntregul…
Și atunci de ce eu sînt aici, iar tu ai părăsit
cea mai bună dintre lumile posibile
pentru o altă încă și mai bună?
Vom dezbate cîndva această chestiune irezolvabilă,
chiar dacă va trebui să ne ridicăm vocile
peste Purgatoriul ce desprate Paradisul tău
de Infernul din mine. Un Infern înghețat
precum zăpezile acelea fixe și zbuciumate.
De altădată, de atunci. De-a pururea pururi.
- Prima pagină…
Multă tristețe, pe bună dreptate aș spune, în acest succint reportaj liric de la evenimentul politico-monden, pe fond cumva religios… Sigur, cine vrea poate adăuga detalii, că de-aia e operă deschisă! De-o pildă, pe Jiji Becali, supărat că nu i-a fost invitată toată famiglia sau împăcîndu-se creștinește cu Simion sau haidamacii georgiști huiduind numai ei știu ce anume… Da, corporația BOR a mai dovedit o dată că e cu lupii, nu cu turma, cea din urmă e bună doar pentru muls. Poemul nu e postat pe site-ul Cațavencii, cel puțin deocamdată, ci numai pe pagina de Facebook a poetului. Îi mulțumesc lui Ion Fercu pentru expediție. Update – Adaug în final editorialul lui Doru Bușcu, care mi se pare un fel de traducere în proză, mai extinsă, a poemului…
Discursul lui Iisus la o zi după inaugurarea Catedralei Neamului
Preafericite, iartă-mă că ieri
n-am vrut să vin la tine în odaie,
era prea mare tîrla de boieri
și prea mulți lupi ce s-au făcut de oaie.
Așa că m-am urcat pe-un tomberon
ca să privesc filmarea pe-un perete
în care eu pictat pe cer, în tron,
vă turnam vin să nu muriți de sete.
Cei însetați însă n-au fost primiți
că amărîții n-aveau loc în strană,
așa c-aș vrea, dacă-mi îngăduiți
să-i las să-mi bea tot sîngele din rană
și trupul meu, precum am și promis,
să îl împart afară ca pe-o pîine
celor care trăiesc cu mine-n vis
sperînd că omul nu devine cîine.
- De la prieteni…
Emil Belu – Bellissimes. Note din exil
Iată, în această zi de duminică, ziua obișnuită pentru peregrinările prin vremuri și locuri, personaje și peisaje, se încheie actualul mare transport primit de la eseistul Emil Belu. Dar nu se încheie aventura, am primit un nou transport care, evaluînd din ochi, cred că ne va acoperi nevoia de lectură peste toamnă și iarnă. Lectură plăcută!
■ Belu Silber
Două însemnări ale lui Constantin Țoiu, din volumul Memorii din când în când. Cel încondeiat: Belu Silber. De altfel, imortalizat de către scriitor și în mai cunoscutul roman Galeria cu viță sălbatică, el s-a recunoscut imediat în personajul Brummer, anticarul. 1. „Noiembrie 1975. Un aristocrat al spiritului a fost Belu Silber, căzut în neantul capcanei marxiste. Un ins micuț de statură și extrem de vioi. O inteligență ieșită din comun. Înainte de război, dăduse lovitura la bursă, câștigând un million, pentru H.Y.S., care, se zice, i-ar fi cerut un million ca să se lase cucerită. Fusese, poate, o glumă, în stilul vremii. (…) În sicriașul așezat pe rampa Crematoriului era și mai mic, mic de tot, ca și cum s-ar fi strâns la maximum în el însuși, de oroare și dezgust. Am fost de față. N-a vorbit nimeni. Comuniști bătrâni din generația lui, în negru, cu brasarde roșii, făceau un fel de gardă. Însă mai de la distanță… Marșul funebru al lui Chopin se apropia de sfârșit. Atunci, în ultima clipă, în mediul acela ateu și proletar, apăru „boieroaica” Henriette Yvonne Stahl. Ea s-a apropiat de sicriul ca de copil, a tras o cruce mare, ortodoxă, s-a aplecat să sărute fruntea mortului, și, făcând această mișcare, mărgelele ei, într-un balans larg, loviră marginea coșciugului ce scoase un sunet alarmant… Mi se păruse?… Belulică surâdea. 2. Dintr-o altă însemnare a lui Constantin Țoiu.
„La 70 de ani, Belu S. se îmbracă subțire, cel mult cu un fâș și umblă și iarna cu capul gol, neîncărunțit. Învățat din pușcărie. Tremură tot timpul. Emană mereu o senzație de frig, frigul acumulat două decenii aproape în închisoare. Merg lângă el, și-l aud clănțănind din dinți, ușor, stăpânit. Îl întreb de ce nu se îmbracă mai gros. Îmi răspunde că asta-i face bine, clănțănitul, îl ține în formă, îi activează organismul – un antrenament, doar, pentru cursa finală”.
■ Poezia, haos organizat?
Multitudinea de stiluri, tehnici și limbaje poetice moderne nu mai surprinde pe nimeni. Încerc, pe cât pot, să înțeleg „misterele” genului liric, conștient de propriile lacune, într-o abordare lucidă, condiționată de inerentele limite ale amatorului în domeniu. Din păcate, pașaportului meu „poetic” i se refuză mereu viza pentru acest spațiu spiritual privilegiat. Nu renunț, desigur, simt dincotro bate vântul, sunt conștient de sărăcia instrucției în ale poeziei, iar rezultatele – cum altfel? – sunt pe măsura firavei mele devoțiuni. Nu poți învinui la nesfârșit poetul pentru criptografia mesajului, pentru enigmatice construcții metaforice, pentru nelimitata inovație stilistică sau pentru îndrăzneală avangardistă. Imposibilitatea acordului pe aceeași lungime de undă cu autorul – să o luăm ca în fizică – se poate datora și ignoranței lectorului, chiar lipsei unor „senzori” specifici receptării versului. Să fie de vină aluatul, drojdia sau focul molcom al propriului athanor? C. Noica menționează o idee interesantă: „În jurul unei opere noi, ceilalți se strâng ca muștele pe laptele proaspăt, spune Hegel. Și începe apoi un întreg balet. Pe de o parte, artistul se ascunde în operă, se identifică cu ea și declară că ea spune totul; pe urmă simte totuși nevoia să explice, să vorbească și declară că opera nu spune totul, că ea nu îi epuizează idealul. Pe de altă parte, criticul vine și așază opera lui peste opera artistului, declarând însă că explică opera artistului”. (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș). Actul critic, indiferent de genul literar, se vrea întotdeauna obiectiv, cel puțin în intenție, focalizat pe subiect, fără resentimente sau plata unor polițe. Critică constructivă, voiam să zic, dar mi se pare că sună a oximoron! Că lucrurile mai stau și altfel, nu miră pe nimeni, iar avertismentul lui Eugen Lovinescu nu trebuie neglijat: „Critica se face cu idei, iar polemica cu vorbe”. Referindu-ne numai la poezie, nu este un secret pentru nimeni că interpretarea depinde de lector, iar gama evaluării pentru aceeași scriere poate varia foarte mult, de la insignifiant la entuziasm, totul depinzând de sensibilitatea individuală și instrucția în domeniu. Nu de puține ori labirintul poetic nu îți mai jalonează ieșirea, rătăcind la nesfârșit prin meandre misterioase, tot mai îndepărtate de liman. Mesajul poetului devine neinteligibil, dificultățile decodării duc la refuzul lecturii. Apoi, pe bună dreptate, și poetul simte nevoia unei luări de poziție, motivându-și ermetismul creației: „A numi un lucru, înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care e făcut din ghicirea treptată; să-l sugerezi, acesta e visul!”. Sunt vorbele lui Mallarmé, vorbe care par a-i da dreptate poetului francez, dar ghicirea treptată devine adesea calvar, iar „sugerarea” prea alambicată, ar face necesară o adăugire explicativă, un fel de hermeneutică adiacentă, ca la textele religioase. Greu de împăcat, și capra, și varza! Merg mai departe și în loc să mă luminez, mai mult mă „întunericesc”, vorba știți voi cui. Eugen Simion, într-o digresiune critică pe teme poetice, se întreba cum am putea interpreta propoziția lui Rimbaud: „Poetul devine iluminat (voyant) printr-o lungă, imensă și rațională dereglare a sensurilor”. Același critic român vine cu o interpretare proprie: „Poetul îndepărtează cuvântul de sensurile lui etice și estetice obișnuite, tulbură funcția lui de comunicare și caută să regăsească în el o putere de evocare pură. Însă acest lung exercițiu de purificare sfârșește prin a da cuvântului un nou sens etic și estetic, o nouă funcție de comunicare. (…) Pe scurt: dereglarea tuturor sensurilor este, în poezie, un alt mod de a le organiza”. Un fel de haos organizat, asta să fie poezia? Ce să mai înțeleg? Cum misterul mesajului poetic rămâne adesea o enigmă pentru cei mai mulți iubitori ai acestui gen de lectură, gândul mă trimite la acea scriere ideală invocată de I.D. Sârbu: „O carte pe care să o poată citi și tata, și Blaga”. O utopie! – poate îmi veți replica. Răspunsul îl avea poate și scriitorul petrilean, dar câte utopii nu se înfăptuiesc?
■ Mihail Sebastian, Jurnal 1935 –1944
„Joi seara, reuniune la Vianu (Tudor Vianu, s.m., E.B.), cu Ralea, Papilian, Pippide, Eugen Ionescu. Lungă discuție despre Nae Ionescu, care pentru Ralea și Vianu nu era decât un stâlp de cafenea, un bărbier, un farsor, un «șef». M-am amuzat să le spun că pentru mine Nae Ionescu era diavolul”. Interesant este faptul că volumul De două mii de ani, nu putea apare fără prefața „diavolului”, a nimeni altuia, decât a lui, condiția impusă de editură.. Însoțit de șocanta prefață a lui Nae Ionescu, cu durele accente de antisemitism cunoscute, Mihail Sebastian a acceptat această umilință, gest care a făcut multă vâlvă., nu numai în acele vremuri. De altfel, viața i-a fost plină de alte provocări mult mai grave decât scandalul generat de acest inedit eveniment. O prefață de carte care, prin aprinsa „gîlceavă” religioasă, avea să intre în istorie. Inevitabilele lumini și umbre, am putea zice, parte integrantă a destinului de care nimeni nu scapă.
■ Ioan Nepomuk
„Pe Sf. Ioan Nepomuk îl respect și-l venerez pentru că, duhovnic al reginei Boemiei fiind, a refuzat să dezvăluie regelui (care nutrea serioase bănuieli cu privire la cinstea consoartei sale) Taina Spovedaniei primite. Amenințările regelui s-au dovedit zadarnice. Sfântul a fost îngrozit cu moartea; îngrozirile acestea le-a defăimat ca pe niște gunoaie. S-a ținut tare, nu s-a supus, a dat ascultare datoriei sale de preot–confesor: Să nu destăinuie nimănui, sub nici un motiv, taina încredințată lui în timpul mărturisirii. Regele a făcut precum spusese: A poruncit ca îndărătnicul să fie azvârlit în apele Vâltavei, fericitul primindu-și astfel mucenicia și dovedindu-se slujitor adevărat al lui Hristos și vrednic preot al Bisericii întemeiate de El.” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi)
Toni Prat: Tăcerea celor pe care nu-i vedem (poem vizual)
Probabil, vi-l amintiți pe Toni Prat, scriitor și grafician din Catalunya, pe care l-am mai publicat aici cu poezii, eseuri și grafică grație profesorului Septimiu Chelcea. Public acum un poem vizual însoțit de exegeza lămuritoare. Mulțumiri profesorului. Lectură plăcută!
Corabia de hârtie, scufundată într-un acvariu, nu reprezintă un naufragiu, ci o condamnare mai puțin spectaculoasă: faptul că nu o vedem plutind.
Această imagine, aparent liniștită, devine o denunțare a mecanismelor care decid ce poate pluti – adică ce poate fi văzut, auzit, citit, apreciat – și ce rămâne înecat la marginile sistemului. Corabia nu a eșuat ca structură; ceea ce a eșuat este apa: o apă stătătoare, fără curenți, fără scurgere. În lumea creației, acest fenomen este recurent. Există opere și voci care nu ies niciodată la suprafață nu din lipsa calității lor, ci din cauza absenței unei portavoce. Recunoașterea socială nu este rezultatul intensității creative, ci al contextului. Și acest context este, de prea multe ori, un sistem de vizibilitate reglementat de criterii exterioare: așteptări comerciale, capital relațional, tendințe, algoritmi. Luc Boltanski și Ève Chiapello, în L’esprit du capitalism (1999), au avertizat deja că discursul creativității a fost inclus în mecanismele de performanță, diluând orice dizidență autentică într-un strat superficial de inovație omologată.
Există o întreagă serie de artiști și gânditori care au rămas „scufundați”, în timp ce epoca lor trecea pe lângă ei. Pictorul francez de origine rusă Nicolas de Staël (1914 – 1941), care s-a sinucis înainte de a împlini 30 de ani, picta cu o intensitate pe care lumea nu știa să o evalueze. Judith Scott (1943 – 2005), artistă americană cu sindromul Down și surdo-cecitate, a creat sculpturi textile de mare forță conceptuală, ignorate timp de decenii. Franz Kafka (1883 – 1924), care a cerut să-i fie arsă opera inedită, și Emily Dickinson (1830 – 1886), care a publicat în timpul vieții doar câteva poeme, sunt exemple extreme ale acestei „scufundări” radicale.
Metafora corabiei din acvariu ne duce și la o arhitectură culturală care premiază vizibilitatea în detrimentul calității. Talentul care nu este etalat rămâne fosilizat, iar creația care nu este vizibilă este deconectată de la dezbatere. Aceasta este tragedia: inexistența publică a unei opere nu implică inexistența ei reală, ci doar anularea ei ca agent transformator. După cum spune sociologul și politologul german Hartmut Rosa (n. 1965), rezonanța – acea capacitate a unei opere de a genera răspuns – se produce doar dacă există un spațiu de recepție. Corabia poate fi încărcată de sens, dar, dacă nimeni nu o zărește, nu navighează.
Acest poem vizual prezintă paradoxul unei culturi care pretinde că promovează talentul, dar recompensează doar expunerea. Este un semnal: corăbiile care azi zac pe fundul apei nu sunt mai puțin valoroase decât cele care plutesc. Poate că doar așteaptă ca cineva să aibă curajul de a sparge bolul de sticlă.
27.10.2025
- Semnalări amicale…
Jurnal Israelian, 104, Noiembrie 2025
Grație poetului și editorului Adrian Grauenfels, ediția pe luna noiembrie a excelentei sale reviste de cultură ne-a și sosit. Cum pentru a doua noapte la rînd m-am trezit înainte de ora obișnuită, am apucat deja să o răsfoiesc și să citesc unele din excelentele contribuții din sumarul atît de variat și de interesant, poezii, articole despre artă, analize și comentarii politice și geostrategice. Ca de obicei, am zăbovit îndelung la iconografia numărului, domeniu în care, ca și în altele, Adrian este un maestru, chiar și al utilizării AI, de care eu mă simt îndepărtat. Tot ca de obicei, am și eu preferințele mele și nu sînt puține – de la articolele despre Art Deco la prezentarea și extrasele dintr-o carte ce mi se pare absolut necesară lecturii privind „o privire din interior asupra MOSSAD” și de la poezia lui David Ptreuzelli Nebuniile din 1936, tradusă de Adrian sau cele ale lui Nathalie Handal, în aceeași traducere, la proza memorialistică a lui RIM/ Radu-Ilarion Munteanu. Am fost bucuros să-l regăsesc pe regretatul Dorel Schor, umoristul care ani de zile a apărut săptămînal și pe blogul meu. Senzațional mi s-a părut textul Plaga dansului – 1518 – Strasbourg, eveniment despre care doar auzisem, dar eu nu sînt chiar doctor în epidemii! Și multe, multe altele. Lectură plăcută! Cum Adrian își diversifică mereu căile de acces, revista poate fi descărcată de aici:
https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZHYI95Z8cRVJalJcH45IfqfxXXgRjVEXz4k#/login
Sau de aici:
https://sagaisrael.substack.com/p/jurnal-israelian-nr-104
A apărut „Aici nu ai pe cine te baza” de Maria Ivanov
În primăvara anului 2023, la tîrgul Librex de la Iași, am avut parte de o plăcută seară basarabeană, prilejuită de lansarea unui volum de poeme în proză al Ramilei Popovici, de revederea cu Dumitru Crudu, dar și de descoperirea unei poete noi, pe care nu o cunoșteam. Înainte de lansarea la care participam, a fost lansat volumul acelei poete și mi-a atras atenția ceea ce spunea Dumitru. Voiam să văd volumul, dar nu știam editura, așa că pe cînd mă pregăteam să întreb, după încheierea evenimentului, poeta mi-a oferit ea volumul. Bine a făcut! Ajuns acasă, l-am citit, da, îmi plăcea cu adevărat, nu mi se păruse. L-am recitit lent a doua oară și mi-a plăcut la fel de mult, dar acum îl și înțelegeam mai bine. Ce face atractivitatea acestei poezii? Nu tematica, aș spune, poezia nu are teme infinite și prin urmare din acest punct de vedere, poeții se suprapun, se intersectează. Năvala amintirilor din copilărie ne bîntuie pe toți, dezastrele dragostei de asemenea, la fel se întîmplă și cu percepția acută a dezastrelor din jur, molima și războiul din apropiere de atunci, războiul și de acum. Să provină atractivitatea din alternarea, de fapt fuzionarea, ca într-o bandă Moebius, a interiorului și exteriorului? Nu, nu e nici asta, nu e un procedeu foarte curent, dar le iese și altor poeți. Cred că e altceva, de modul de asumare a poeziei și a limbajului poetic în raport cu lumea, ca o întîlnire între frust și rafinat, totul subîntins de o sinceritate a tonului totală. Asta cred că face unicitatea poeziei Mariei Ivanov în acest volum de debut, un debut pe care îl situez, cumva din motive apropiate alături de cel al Alexiei Ema Burneci, apărut la începutul pandemiei. Cred că sînt cele mai bune volume de debut ale acestui interval de patru ani – și au mai fost debuturi foarte bune!
Acum puțină vreme, sosită cu treburi la Iași, m-am întîlnit cu poeta Maria Ivanov la o cafea și mi-a dăruit cea de-a doua carte – Aici nu ai pe cine te baza (Editura Prut International, Chișinău, București, 2025, Cu o prefață de Dumitru Crudu și postfață de Nicolae Leahu). Toată lumea așteaptă cu nerăbdare și curiozitate cea de-a doua carte a unui autor care a debutat excepțional. Deși mă strădui să nu compar între ele cărțile unui autor, nu fac nici eu excepție de la curiozitatea aceasta. După trei lecturi, constat că cea de-a doua carte a Mariei Ivanov este peste cartea de debut. Cum aceea a fost excepțională, nu știu ce calificativ să găsesc pentru cea nouă. Este și concluzia celor doi autori ai textelor liminare. Nu, nu m-am lăsat influențat de ei, pentru că întotdeauna citesc prefețele/ postfețele, timbrele de pe copertă, după lectura, în cazul poeziei repetată, a cărții. De unde provine diferența? Foarte greu de spus. La prima vedere, autoarea are aceeași viziune, folosește aceeași tehnică poetică, se situează în același univers personal și exterior, poezia conține exact aceleași „ingrediente”. De unde totuși diferența? Eu cred că din intensitate, din pregnanță. Ceea ce descoperise poeta în volumul de debut este dus cu un pas mai departe, de fapt este ridicat cu încă o treaptă. Se mai poate urca? Habar n-am, pe mine m-a mirat și această urcare. Dar nu avem decît să așteptăm cel de-al treilea volum!
I-ați văzut pînă acum pe Mira și Marco în postură de detectivi, de magicieni și în alte ipostaze. Dar în cea de muzicieni rock nu mă așteptam nici eu. A fost o surpriză plăcută pentru mine că Anonimul Cracovian a pus la lucru AI ca să ne ofere această imagine… Enjoy!
Cristian Mungiu la Serile FILIT, 2025
Din pricina lungii răceli și a convalescenței care încă durează, nu am urmărit „pe viu” ediția din acest an a Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri, care s-a desfășurat în perioada 22 – 26 octombrie. Am urmărit însă evenimentele cît am putut, apelînd la media, la platforma festivalului și mai ales la YT, care mi-a oferit și cele patru Seri FILIT în direct. Dintre acestea, cel mai mult mi-a plăcut întîlnirea/discuția cu regizorul, care este și scenarist și scriitor, Cristian Mungiu. Pe aceasta am și revăzut-o înregistrată și m-am gîndit că are fi bine s-o semnalez. O discuție substanțială despre artă, despre film, dar și despre lumea noastră, cea în care trăim.
- Rîdem din răsputeri…
Ca să ne facem încălzirea pentru săptămîna care începe! Un scurt grupaj de bancuri scurte de la profesorul Septimiu Chelcea și o glumă grafică „de hărțuire”, de la poeta Camelia Iuliana Radu. Enjoy!
Folosul matematicii…
-Tată, voi folosi vreodată în viața de zi cu zi formulele matematice pe care le-am învățat la algebră?
-Da, bineînțeles. Într-o zi, îți vei ajuta copilul să-și facă temele…
Mersul generațiilor…
-Mamă, știi vaza aia despre care spuneai că e moștenită din generație în generație?
-Sigur, puișor.
-Ei bine, generația mea a spart-o!
Spirit de observație…
Se întîlnesc două prietene pe stradă și se opresc oleacă să vorbească. Una spune la un moment dat:
-Ieri, m-am întîlnit cu soțul tău pe stradă, dar nu m-a observat…
-Știu, mi-a spus!
Achiziție…
Un pensionar către celălalt:
-Mi-am cumpărat un aparat auditiv nou, mai performant…
-Cît te-a costat?
-Joi.
Ardelenii…
-De ce ardelenii se mișcă așa de încet?
-Așteaptă și restul țării!
Un banc mai lung și narativ, povestea a doi bătrînei cărora li se aprind călcîiele. L-am hăicuit de pe un site de glume, bancuri, umor în general.
Doi bătrînei după ce s-au îmbătat bine, au decis sa meargă la o casă de toleranță… Patroana îi privește atent, apoi îi zice servitoarei, șoptit:
-Pune cîte o păpușă gonflabilă în primele două camere… Ăștia sînt atît de beți, încît nu vor sesiza diferența. N-am de gînd să-mi folosesc fetele pentru ei…
După vreo două ore, pe cînd se întorceau acasă, unul din bătrînei zice :
-Cum să faci dragoste timp de două ore, în loc de trei minute?
-Cred că femeia care a fost cu mine, era moartă…
-Moartă? De ce crezi asta? întreabă celălalt…
-Păi, nu s-a mișcat deloc și nu a scos nici un sunet cît timp am făcut dragoste…
-Putea fi chiar mai rău… spuse al doilea. A mea cred că era vrăjitoare!
-Vrăjitoare? De ce crezi asta?
-Păi, să vezi, când eram în culmea plăcerii, am mușcat-o un pic de fund, iar ea a
zburat pe fereastră, cu proteza mea cu tot!
De pe mai multe site-uri de glume, bancuri, caricaturi etc. Și o glumă grafică de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!
Un ardelean se prezintă la cabinetul de boli venerice.
-Domnu’ doctor, cred că m-am căptuşit cu oarece boală din acelea ruşinoase!
-Pesemne că aţi avut contact cu o femeie necunoscută!
-Care necunoscută, domn’ doctor? Pe aia o cunoaşte tăt oraşul…
***
Se apropie un şofer de un poliţist şi începe să-i mulţumească, îi face un cadou şi chiar încearcă să-i strecoare ceva bani în buzunar. Poliţistul, nedumerit, îl întreabă care este problema. Răspunsul vine imediat:
-Dv. i-aţi ridicat ieri permisul de conducere soţiei mele!
***
Iese prietena mea (mai durdulie) din cabina de probă cu geaca în mână:
-Mi-e mică, zice.
-Ce ţi-e mică, geaca sau cabina?
***
Nevastă-mea a zis că mă părăseşte din cauza dependenţei mele de antidepresive. Ei, tot e bine, măcar acum n-o să mai am nevoie de ele.
***
-Fiica dumneavoastră, zice doctorul, are o nevroză. I-aş recomanda multă distracţie.
-De ce gen?
-De genul masculin!
***
Odată, eram cu nevastă-mea în pat şi mă întrebam şi eu, aşa, „o fi avut, n-o fi avut?”. Până la urmă, am zis să întreb cu voce tare, nu numai în gând, dar mai pe ocolite şi i-am zis:
-Auzi, cum se face că nu ştiu niciodată când ai orgasm?
-Păi n-are rost să te tot sun la serviciu şi să te deranjez pentru atâta lucru.
***
O femeie îşi întreabă soţul ce ar vrea pentru micul dejun:
-Nişte ochiuri cu şuncă? Suc de grapefruit şi o ceaşcă de cafea?
El refuză:
-Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.
La prânz, ea îl întreabă din nou:
-O ciorbică de burtă? Un grătar cu cartofi prăjiţi? Niște berici?
El refuză din nou:
-Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.
Seara la cină, ea sare din nou cu oferta:
-O slăninuţă bună cu ceapă roşie? Un pic de telemea cu roşii? Nişte vinuţ?
El refuză categoric:
-Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.
Ea explodează:
-Ştii ceva, dă-te un pic jos de pe mine ca eu mor sub tine de foame!
Un grupaj foarte interesant de pe vremuri, cînd armata era obligatorie. Îi mulțumesc scriitorului Ion Fercu pentru furnizare.
Perle din armata română! (din vremuri apuse, epilații nu au prins acele vremuri)… 1. V-ați parfumat ca niște cúrve! Numai nevastă-mea și fiică-mea se mai parfumează așa. 2. Bateți trei pași și începeți să cântați cu stângul! 3. Măi rahat, nu mai mișca în formație că te mănânc! 4. Băgați la tărtăcuță, regulamentul nu poate fi încălcat absolut niciodată, cu excepția situațiilor prevăzute de regulament! 5. Să nu mai prind picior de soldat nebărbierit prin unitate! 6. Instrucția domnului medic militar Ionescu, cu tema „Cum rămân sănătos” se amână pe motiv de boală… 7. O mână criminală a dat cu piciorul și a spart chiuveta! 8. Am auzit un zâmbet în formație! 9. Sergentul Popescu va fi pedepsit cu cinci zile de arest pe motiv că imitând vocea locotenentului Ionescu a urlat ca un bou… 10. Să nu mai prind televizorul mergând noaptea prin cameră! 11. Dacă sunteți proști și nu țineți minte, cumpărați-vă un carnețel și un pix și țineți-le la buzunarul de la piept și vă puteți nota. Uite așa ca mine… 12. Varianta 2: Dacă sunteți prea proști să vă aduceți aminte scrieți-vă pe ceva. Și eu îmi scriu totul. 13. Aveți grijă la pragul ăla de sus. Dacă vă dați cu capul de el rămâneți proști pe toată viața. Și eu mi-am dat de trei ori, de aia știu… 14. Unuia i se face morala în fața plutonului: Aveți în față un măgar și un porc…(urmează muștruluiala și la sfârșit)… treci la loc în formație, măgarule! 15. La instrucția de front, dom’ plutonier ordonă: „Pluton, alinierea în front câte unul! Pentru verificarea bocancilor, ridicați piciorul drept!” Unul dintre soldați ridică, din greșeală, piciorul stâng, la care dom’ plutonier, văzând și un bocanc stâng ridicat, strigă imediat: „Bă, care ai ridicat amândouă picioarele?” 16. Sergentul către soldați: – Trebuie să țineți dușmanul tot timpul în ochi…Ce te holbezi așa la mine, soldat!?… 17. Fruntașul Popescu va fi pedepsit cu cinci zile de arest pe motiv că a fost găsit cu o persoană de sex feminin la gardul unității în loc să fie în pat… 18. Plutonierul față de soldat: „Bă, tu ești un mic căcat față de mine!” 19. Plutonierul către trupă: „Soldați, sunteți 3, împărțiți sectoru-n 4 și luați fiecare câte o bucată!”
- Domn’ colonel, referitor la reinstaurarea disciplinei: „De azi întoarcem foaia cu 360 de grade și chiar mai mult!” 21. „Soldat răspunde numai prin da sau nu: cine te-a învățat să faci patul așa?”
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
