SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din martie…

1. Poezie de martie…

 

Ceremonia

nu din lipsă de politețe numai din comoditate

m-am purtat toată viața în ținute sport și casual

deși costume demodate și cravate sub țiplă

zac prin șifonierele ale căror uși nu se deschid

decît pentru a schimba buchețelele de levănțică

nu știu pentru ce să se păstreze poate pentru cînd

toată viața va deveni exact ce spune această formulă…

nu cred că lui dumnezeu îi pasă cum vei fi îmbrăcat

deși dacă gol ai venit gol ar trebui să și pleci

iar celor care au de plîns de regretat nu cred a le păsa

dacă ești mai rufos sau înălțat la țol festiv…

rămîne drumul în sine eternitatea din copîrșeu

poate că aceasta pretinde respectul costumului armani

al pantofilor gucci și cămășii calvin klein care stă

împachetată și al cravatei dezghiocate din țiplă

altfel a quoi bon quitter glodenii gîndului sau lumea…

 

21 – 22 Februarie 2026, în Iași

2. Prima pagină…

 

Toni Prat: Ilufa (poem vizual)

Am primit prin bunăvoința profesorului Septimiu Chelcea un nou poem vizual de Toni Prat, artistul vizual catalunez. Dincolo de poemul în sine, obiceiul Ilufa mi-a trezit curiozitatea și am făcut cercetări, dar despre asta într-o notă. Deocamdată, vizionare și lectură plăcute!

De Ziua Sfinților Inocenți, în Catalonia există tradiția de a „pune o ilufa”, o figurină din hârtie, de obicei decupată în formă de om, care se lipește pe spatele cuiva, fără ca acesta să observe, cu intenția de a-l ridiculiza. Când persoana descoperă ilufa, situația provoacă râsete și este considerată parte a jocului colectiv. Este un joc popular care simbolizează naivitatea de moment a cuiva care a fost „păcălit”. Această glumă devine aici o metaforă: tendința noastră de a face haz și de a o prelungi peste măsură ridiculizarea. Când Donald Trump îl ridiculizează pe Volodymyr Zelenski pentru un detaliu superficial (cum este îmbrăcat), noi îi „plantăm o ilufa” lui Trump. Dar, în loc să revenim la consecințele politice ale întâlnirii, continuăm să vorbim doar despre ridiculizare: analizăm dacă a fost prea deplasată, dacă a fost cu haz, dacă a dat bine sau rău. Și aici este momentul în care așezăm a doua ilufa. Transpunem ridiculizarea în centrul dezbaterii. Focalizarea nu mai este asupra deciziei politice, ci asupra scenei cu haz care face mult tam-tam. Ridiculizând ceea ce era deja ridicol, ajungem să ne ridiculizăm pe noi înșine. Am mușcat momeala. Am plantat llufa peste ilufa. Am rămas vorbind doar despre hârtia lipită pe spate. Și astfel, în timp ce discutăm despre cravata lui Trump, decizia politică internațională care conta cu adevărat nu mai reține atenția noastră..

                                                                                                   Barcelona – 24.02.2026

Notă.  Ziua Sfinților Inocenți este marcată anual pe 28 decembrie și are o încărcătură simbolică puternică, fiind una dintre cele mai vechi comemorări din tradiția creștină. În Catalonia, este  asociată tradițional cu glume și farse inofensive.

 

 

Timpul, 1, 2026 & Adriana Nazarciuc: Poezia ca gest de eliminare

A apărut primul număr din acest an al revistei de cultură Timpul. De obicei, însoțesc anunțul cu postarea în clar a editorialului scris de mine. De data aceasta, încalc o regulă stabilită încă de la primele reviste pe care le-am condus, să nu public articole despre mine în aceste reviste. Am mai încălcat-o o sigură dată, acum peste un sfert de veac, cînd mi-a apărut eseul despre dragoste. Nu știu ce scuză mi-a găsit atunci, dar acum aceasta ar fi că este vorba despre o reeditare a unei cărți după zece ani, prima ediție a fost foarte bine primită, cazul fiind clasat. Pe deasupra, articolul e scris de editoarea cărții… Nu știu cum m-am descurcat cu scuza, dar adevărul este că articolul mi se pare foarte bun. Dar mai întîi, linkul către recenta ediție a revistei…

Dă clic pentru a accesa Timpul-Iasi-nr.-01-41-ianuarie-februarie-2026-285×400-R2BT03-web.pdf

Adriana Nazarciuc: Poezia ca gest de eliminare. Un taur în vitrina de piatră, recitit

 

Poet, eseist, publicist, spirit polemic și voce incomod de coerentă a spațiului cultural ieșean, Liviu Antonesei își revede poezia nu pentru a o conserva, ci pentru a o supune unei selecții severe. Deși, de peste două decenii, este legat organic de TIMPUL și a refuzat constant ca produsele sale editoriale să fie comentate în paginile revistei, această cronică reprezintă un pariu editorial asumat. „Un taur în vitrina de piatră” nu este o antologie retrospectivă în sens clasic, ci un gest de luciditate: o carte care refuză totalitatea, nostalgia și autoprotecția. Reeditarea ei, astăzi, spune mai mult despre prezentul poeziei decît despre trecutul ei.

 

Reeditarea ca probă de luciditate

Există cărți care se reeditează pentru a fi salvate de uitare și există cărți care revin pentru a pune în dificultate memoria. Un taur în vitrina de piatră aparține celei de-a doua categorii. Nu e o carte care cere recuperare, ci una care obligă la o relectură incomodă, pentru că nu propune o continuitate liniștitoare, ci o selecție dură a ceea ce a rămas viabil dintr-o poezie întinsă pe mai multe decenii. Reeditarea nu are nimic festiv. Prefața – semnificativ intitulată Cîteva rînduri la o reeditare – refuză mitologia operei definitive și orice retorică a integralei. Autorul vorbește deschis despre tăieri, despre volume eliminate, despre decizii asumate retrospectiv, despre o carte „mutilată de cenzură” pe care a șters-o „din palmares”. Nu e un gest de cochetărie, ci unul de igienă morală. Cartea nu vrea să fie completă; vrea să fie corectă față de sine.

 

Antologia ca selecție, nu ca sumă

Subtitlul – Antologie lirică (1977–2012) – este, cum se sugerează chiar în prefață, aproximativ. Nu avem de-a face cu o sumă, ci cu o hartă a unor insistențe, cu un traseu refăcut din fragmente care nu se mai lasă ordonate cronologic fără rest. Poezia nu evoluează liniar; ea revine, se fracturează, se contrazice, își schimbă tonul fără a-și abandona tensiunea internă.

Într-un spațiu literar obsedat de acumulare și recuperare totală, această antologie face un gest contrar: refuză totalitatea. Nu tot ce a fost scris trebuie să rămînă. Nu tot ce aparține unei biografii literare mai poate fi apărat estetic sau etic. Un taur în vitrina de piatră este, din acest punct de vedere, o carte a deciziilor, nu a nostalgiei.

 

Corpul ca ultimă instanță

Unul dintre nucleele dure ale volumului este relația cu corporalitatea. Poezia nu se exprimă prin confesiune, ci prin somatizare. Organele, fluidele, mecanismele interne devin limbaj: „inima de metal”, „arterele uscate”, „creierul purificat”. Nu e vorba de imagini decorative, ci de semnele unei existențe trăite sub presiune continuă. Corpul nu este idealizat. El este obosit, defect, suprasolicitat, mecanizat. Într-o lume în care discursurile mari și-au pierdut credibilitatea, corpul rămîne singurul teritoriu care mai poate fi locuit, chiar și precar. Speranța, atunci cînd apare, este fragilă, ironică, mereu amenințată de recădere.

Mitul, demitizat

Taurul, minotaurul, figura animalului prins între instinct și rațiune apar recurent, dar fără solemnitate simbolică. Mitul nu mai organizează lumea; el este material textual, un instrument de lucru, o formă de distanță ironică. Cîntecul minotaurului nu e o elegie, ci o incantație stranie, care amestecă ludicul, melancolia și o luciditate aproape cinică. Taurul din titlu concentrează această tensiune: forță vitală prinsă într-un spațiu al expunerii definitive. Vitrina promite protecție, dar oferă imobilizare. Poezia din acest volum nu acceptă această imobilizare. Ea se lovește de pereți, își testează limitele, își asumă rănile. Nu caută admirație, ci o formă de adevăr incomod.

 

Erotismul ca suspendare a timpului

Poemele erotice nu funcționează ca refugiu, ci ca intensificare a riscului. Trupul celuilalt nu aduce liniște, ci suspendarea timpului, o stare de „non-timp” în care gesturile devin sacre și amenințătoare deopotrivă. Limbajul se fragmentează, se distribuie pe pagină, caută forme grafice care să sugereze apropierea și reculul. Este un erotism al atenției extreme, nu al abandonului, o încercare de a opri degradarea sensului prin contact direct, chiar dacă precar.

 

Poezia ca reacție, nu ca refugiu

Multe dintre textele volumului par scrise nu pentru a fixa stări, ci pentru a reacționa: la o epocă, la un limbaj ideologizat, la epuizarea unor paradigme. De aici senzația de neliniște constantă, de tensiune care nu se descarcă niciodată complet. Poezia nu oferă soluții, ci diagnostice – uneori brutale, alteori ironice, dar rareori reconfortante. Chiar și în poemele cele mai sumbre, nu apare nihilismul pur. Rămîne o atenție etică față de limbaj, o încăpățînare calmă de a menține poezia funcțională într-un context entropic.

Ilustrația ca fisură

Ilustrațiile lui Dragoș Pătrașcu nu însoțesc poemele, ci le deranjează. Liniile nervoase, figurile instabile, corpurile deformate creează un al doilea nivel de tensiune. Imaginea nu explică, nu calmează lectura, ci o complică. Volumul devine astfel un spațiu de confruntare, nu un obiect estetic confortabil.

Ce rămîne după tăiere

Finalul acestei cărți nu este o concluzie, ci o delimitare. Un taur în vitrina de piatră nu încheie o operă și nu o justifică retrospectiv. Ea marchează un prag: momentul în care poezia încetează să mai fie depozit și devine gest de selecție morală. Nu stilul, nu temele, nu cronologia unifică volumul, ci curajul de a spune: atît rămîne. Fără regret ostentativ, fără nostalgie. Doar cu luciditatea calmă a cuiva care știe că poezia nu se adună – se alege.

După antologie: ce urmează

Un detaliu important, care nu ține de bilanț, ci de continuitate, este acela că Un taur în vitrina de piatră nu închide poezia lui Liviu Antonesei. Dimpotrivă. Gestul de selecție radicală pe care îl presupune această antologie pregătește terenul pentru alte volume de poezie, scrise de autorul de acum, cu o luciditate matură, eliberată de urgențele formative și de tentațiile demonstrative ale începutului. Poezia nu se oprește aici; ea își schimbă doar regimul de intensitate și responsabilitate. Ceea ce urmează nu va continua antologia, ci o va contrazice productiv, confirmînd că poezia, atunci cînd rămîne vie, nu se repetă – se reînvață.

3. De la prieteni…

Emil Belu – Bellissimes. Note din exil 

Am tot așteptat să treacă ploaia să nu-l ude pe prietenul nostru la un drum așa de lung, din Montreal pînă la Iași. Dar ploaie nici gînd să stea și cum „dacă e duminică, e Emil Belu”, iată a înfruntat potopul și e aici. Lectură plăcută!

■ Liceenii, izvor de energie

„Am fost adesea întrebat în ultimii ani, fie agasat, fie cu înduioșare, de unde-mi adun combustibilul acestei însumări paradoxale de cioranizare optimistă, blazare energizantă, retractilitate histrionică, solitudine și hipersocializare,  bonomie și cinism, mizantropie și altruism. Ei bine, rolul esențial în recalibrarea ființei și convingerilor mele l-au avut întâlnirile reciproc–vampirizante cu tinerii. Empatizând cu liceenii infinit mai mult decât cu studenții, Teenager-ii sunt fascinant, deschiși cu inconștiență, aprig turmentați, monologali, provocatori de dialog războinic, anarhici, dar și năprasnic amprentabili. Studenții sunt, cel puțin din perspectiva mea, lavă răcită, simțuri obosite, energie birocratizată, obsesia CV–ului, a jobului, mercantilism, fițe, sictir.” (D.C.– Enache, D.C. Mihăilescu, Cartea ca destin)

■ Invitație

„Se invită ca grecii la pușcărie” este excesul oamenilor politicoși ezitând, stăruind să-i poftească pe ceilalți să pătrundă printr-un loc sau altul. Despre greci, de la războiul Troiei încoace, de când cu remarca virgiliană: „mă tem de greci chiar și când aduc daruri” – aluzie la Calul troian – , nu a mai fost emisă, în toată lumea, cred, o observație, ca observația noastră, deprinsă cu alesele purtări și cu toată curtenia fățarnică a Fanarului fin, subtil, simandicos. Noi, din felul acesta civilizat și concesiv de a fi, prinserăm, ca de obicei, doar partea caraghioasă… Mă gândeam la acest lucru urcându-mă cu alte persoane într-un ascensor, după ce, cu gesturi politicoase, fiecare îl invitase pe celălalt să pășească primul în carcera citadină, în bârlogul temporar. Un psiholog american a constatat că cel care intră primul se așază, instinctiv lângă butoane. Al doilea se retrage într-un colț. Al treilea în celălalt colț opus, făcând loc, în mod evident, cât mai mult celui de-al patrulea, spațiul reducându-se, dar și din bună-cuviință. Asta, dacă sunt patru. Dacă ascensorul este mai încăpător, ca-n marile magazine ori hoteluri, jocul se complică, luând forme multiple, iar psihologul nu uită să adauge că, în acest caz, apare și o anume teamă, o anumită fereală în mijlocul politețurilor.”

■ Onestitate

O interesantă și plină de tâlc istorioară, povestită de unul dintre colegii de celulă ai monahului de la Rohia: „Generalul A.V.: Să-ți spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ștef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu știu exact ce, dar în tot cazul și pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na Ștef era acasă și suna la poartă cineva și ea nu voia să o primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să-i spună că-i plecată. (Uitai să-ți spun că locuința lor era în mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se nășteau situații neplăcute și discuții. Femeia, că nu minte. D-na Ștef,  nu voia să o concedieze, deoarece era onestă și vrednică. În cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpâna ei ieșea din casă și se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „conița nu e în casă”. Nedoritul oaspe nefiind atent la prepoziție înțelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare la gramatică – și comedia lua sfârșit”.

■ Critic de artă

„Comentatorul artelor vizuale are – spre deosebire de criticul literar – dificila șansă de a vorbi despre o lume nevorbitoare, o lume care nu se povestește pe sine, ci se arată doar, într-o tăcută și bogată nemijlocire; singura retorică a acestei lumi e misterul propriei ei apariții; ea se desfășoară amplu înaintea ochilor noștri, capabili să se bucure înainte de a înțelege și să înțeleagă, fără a avea nevoie să definească.” (A. Pleșu, Ochiul și lucrurile)

■ Legendă

Abel și Cain se întâlniră după moartea lu Abel. Mergeau amândoi prin deșert și se recunoscuseră de departe, căci amândoi erau foarte înalți. Frații se așezară pe pământ, făcură focul și mâncară. Tăceau, așa cum fac oamenii osteniți când se pogoară înserarea. Pe cer se arăta câte o stea, ce nu-și primise încă nume. La lumina flăcărilor, Cain văzu pe fruntea lui Abel semnul pietrei, scăpă din mână bucata de pâine pe care tocmai o ducea la gură și îl rugă să-i ierte fărădelegea. Abel răspunse:

– Dar oare tu m-ai omorât, sau eu te-am omorât pe tine? Nu mai țin bine minte; vezi, stăm alături ca odinioară.

– Acuma știu că m-ai iertat, în adevăr, spuse Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit și eu.

Abel spuse încet:

–  Așa este. Câtă vreme durează remușcarea, durează și vinovăția. (J.L. Borges, Cartea de nisip)

 

■ Un gând

„Dumnezeu știe ce-ar fi devenit dragostea dintre Romeo și Julieta dacă părinții i-ar fi lăsat să se căsătorească.” (Octavian Paler)

■ Sinucidere

 „Te-ai gândit vreodată la modul serios la sinucidere?”, este întrebat Șerban Foarță, într-un interviu luat de Robert Șerban. Cel întrebat răspunde: „M-am gândit, dar, dacă vrei, platonic… Așa cum te-ai gândi să faci amor cu Regina Angliei! Nu plănuiam actul material. Ori, e nevoie de unealtă sau, cel puțin, de o defenestrare, de trenul Annei Karenina… Dar să lași în urma ta o piftie, un maldăr de mâzgă sângerândă! Sunt prea estet (sau doar isteț) ca să fac asta. Dacă s-ar putea muri prin volatilizare sau apăsând pe întrerupător, s-ar face. Vezi că nu am spus «aș face-o».

■ Stări sufletești

Avantajul „optimiștilor”: sunt mai pătimași, pot fi mai pătimași. Orice pesimist începe prin a fi un sceptic, și orice sceptic un decepționat, iar orice decepționat un revoltat și orice revoltat – un optimist. Deci orice pesimist a fost mai întâi un optimist? Și orice optimist va ajunge un pesimist? Stabilind asemenea etape de dezvoltare se poate crea impresia că totul e legat de vârstă, de distanța față de moarte. Ori nu este așa. De pildă Cioran; încă din tinerețe  era ros de pesimism. Și deși s-ar părea că pesimiștii nu pot fi pasionați, din nou îți vine în minte cazul lui Cioran. El e un pesimist exaltat. Dar e într-adevăr un pesimist? Poate că adevăratul pesimist e cel care se închide în tăcere. Cioran e profetic și apocaliptic. El are frenezia sectanților și un fel de disperare lirică ardelenească. Nimic sceptic în el. Și de ce pesimistul e rău văzut? Pentru că împiedică autoiluzionarea. Până și pe mine mă enervează câteodată Cioran: e ca o cobe. Îți vine să țipi la el să tacă. Femeile sunt mai optimiste decât bărbații?

De fapt „pesimist”–„optimist”: niște noțiuni prea vagi, pseudofilozofice și superficiale, ținând de o psihologie învechită a însușirilor care își reprezenta „sufletul” omului ca pe un fel de claviatură: apăsând pe anumite clape obții o anumită tonalitate: pesimistă, optimistă. (D. Țepeneag, Un român la Paris)

 

4. Semnalări amicale…

 

La Mulți Ani, Constantin Arcu – la Cota 70

Vechiul meu prieten, excelentul prozator Constantin Arcu, pe care am avut bucuria să-l descopăr acum o viață, a împlinit ieri 70 de ani. Întîmplarea i-a provocat anumite gînduri, pe care ni le va dezvălui și nouă, dar mai întîi vreau să-i face urările cuvenite. Îi doresc mulți ani, multă sănătate, inspirație fără răgaz și un potop de voioșie. La Mulți Ani, Constantine!

Constantin Arcu: Cota 70

 

Ajuns la cota 70, omul se oprește să-și tragă sufletul și să arunce o privire înapoi. În fond, mai departe nu știe dacă urcă sau coboară. În ochii celorlalți, el, altădată strălucitor și de neoprit, pare acum o ruină, o șandrama șubredă care va fi spulberată la prima vîntoasă. Este din ce în ce mai puțin căutat, lipsa de utilitate îi sporește cu fiecare zi. Faimosul călător de odinioară se mișcă greoi, caraghios. Prilej de batjocură pentru unii, de compătimire pentru alții. Seamănă cu albatrosul de pe puntea corabiei. Într-un moment de limpezime, cînd soarele se ițește dintre nori, își dă seama că se află într-o gară din care nu poate lua bilet de întoarcere, oricît și-ar dori și oricît ar fi gata să plătească. Iar trenul staționează numai o clipă. Omul va merge mai departe, deși vagonul în care se găsește a fost decuplat de la garnitura de tren de mare viteză. Vremurile cînd săgeta nestăvilit depărtările s-au dus iremediabil. Ziarele împrăștiate prin vagon îl informează că oricare septuagenar pătrunde într-o atmosferă rarefiată și, potrivit legilor fizicii, abia reușește să-și tragă sufletul. Iar psihologi vestiți îi sugerează că, potrivit studiilor, individul ajuns la această altitudine e cuprins de regrete și marcat de sentimentul iremediabil că nu mai poate să-și îndrepte greșelile tinereții. Degeaba aruncă scîrbit și furios ziarul, otrava i-a fost turnată în suflet și își va produce efectul. În aceeași presă va găsi compilații savante despre declinul său fiziologic, despre degradarea senzorială ireversibilă, de pierderea masei musculare în procente minuțios calculate, de  invazia necruțătoare a ridurilor etc., tot atîtea motive care să-l determine să se ascundă pentru totdeauna în carapacea ființării sale. Cum dispun de spațiu tipografic limitat, nu-mi permit să-l port pe sărmanul septuagenar prin multe alte bolgii. Nici nu-i nevoie, pentru că în această retragere din lume se petrece o mutare discretă, dar profundă. Dacă nu se mai deplasează cu mare iuțeală, el descoperă în schimb, pentru prima dată, peisajul. Cîmpuri pe care altădată le-a străbătut fără să le observe, sate pitite pe lîngă biserici cu turle subțiri, pașii pisicii care se pierd în zăpadă etc. Septuagenarul arată acum ca o fortăreață după numeroase asedii. Fiecare rid dă seama de luptele duse de-a lungul timpului, de dificultățile prin care a trecut. Fiecare zbîrcitură este proba nopților nedormite, a grijilor și bolilor de care a avut parte. Fisurile din ziduri înseamnă trecut, înseamnă istorie. Reprezintă parafa sa în răbojul timpului. Coborît din trenul vitezoman, își permite luxul să nu mai ajungă la timp în gară sau chiar să rateze vreo legătură. Întîrzierile pot enerva, însă în cele din urmă sînt privite cu îngăduință de alți călători. Aceste nesincronizări pot fi amuzante, dar și pline de învățătură. Septuagenarul descoperă surprins că Pămîntul continuă să se învîrtă și fără intervenția lui zilnică. Că nu-i de neînlocuit. Pentru cel cu simțul umorului este o revelație tristă și, deopotrivă, hazlie. Rîs cu plîns. În acest punct, e nevoie să privim și cealaltă față a monedei. La drept vorbind, presupusa lui înțelepciune nu vine la pachet cu sobrietatea la care se așteaptă lumea. Septuagenarul nu stă într-un fotoliu contemplînd eternitatea. Nu devine obligatoriu înțelept, un pustnic scufundat în rugăciuni și-n cugetare, iar uneori calcă pe bec, fără de voie sau chiar cu voie, în amintirea vremurilor de altădată. Astfel, nu-i de mirare dacă, făcîndu-și plimbarea prin parc, pișicherul aruncă ocheade după fuste, încalcînd porunca biblică de a nu rîvni la fetișcana altuia, deși trufandalele de felul acesta au fost scoase demult din meniul său. Ori, în timp ce experții îi calculează declinul fizic în procente, el socotește cîte calorii conțin cele două halbe cu bere date peste cap cu prietenii la bar sau, într-o aiureală plăcută, se întreabă cît ar pretinde o escortă pentru un sejur de o săptămînă pe Coasta de Azur. Poate că se deplasează mai greu acum, însă e teribil de vioi, încăpățînat și nesuferit, exasperîndu-i pe ceilalți. Privește spectacolul din jur cu un zîmbet plin de perfidie, convins că unii dintre competitorii aprigi de azi vor ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, în aceeași gară în care nu se eliberează bilet de întoarcere. Și, asemenea lui, vor coborî din trenul de mare viteză pentru a se instala pe o platformă de marfar sau de mocăniță. Ei sînt cei norocoși, alții au abandonat călătoria pe parcurs. Mai departe trenul merge încet, dar merge înainte. Și asta, la urma urmei, e tot ce contează.

5. Rîdem din răsputeri…

Șase bancuri de la șase furnizori, care vor fi divulgați pe parcurs. Și o glumă grafică, de fapt un inventar al „calităților” eminente ale Portocaliului, pentru care îi mulțumim lui Alin Munteanu. Enjoy!

Dragostea pentru toți! (Ion Fercu)… Un adolescent își întreabă bunicul:

– Tătăie, ce este dragostea?

– Păi, la 20 de ani: DMS.

– La 40 de ani: DMS.

– La 60 de ani: DMS.

– La 80 de ani: DMS.

– Bine, tătăie, dar ce înseamnă DMS?

– La 20 de ani: Dimineața, la miezul zilei și seara.

– La 40 de ani: duminica, marțea și sâmbăta.

– La 60 de ani: în decembrie, în martie și în septembrie.

– Și la 80 de ani?

– La 80 de ani: Dorințele Mele Secrete.

A ști sau  a nu ști (Septimiu Chelcea)…

-Nu mă pricep, dar eu cred că…

-Dacă nu te pricepi, de ce nu taci?

-M-am molipsit de la reporterii TV!

Dialog în farmacie (Ghiocel Costăchescu)…

-Aveți iod?

-Din păcate, nu.

-Dar vreun înlocuitor?

-Da, avem Viagra!

-Nu pricep, cu ce te ajută Viagra dacă pică bomba atomică?

-Păi, nici iodul nu te ajută, dar măcar cu Viagra mori demn!

Primarul Dorel (Liviu Scutaru)…

-Domn primar, de la DNA vă căutăm. Am văzut că ați făcut un pod frumos la DVoastră în sat…

-Da, mulțumesc de apreciere, chiar e frumos.

-Dar pe acolo nu trece nici un rîu…

-Cînd vin banii de la PNNR, facem și rîul!

Între generații (Willy Shalev)…

-Nepoate, ține minte: femeile sînt ca merele, alea frumoase nu sînt bune, iar alea bune nu sînt frumoase.

-Bunicule, dar nu se întîmplă să fie și bune și frumoase?

-Nepoate, la mere, se mai întîmplă!

Meteorologică (Virgil Glăvan)…

-Alooo, măi Ioane, ăștia di la tilivizor zîc că la voi la Miercurea Ciuc îs minus 35 de grade. Cum naiba rezistaț voi acolo?

-Fii serios, Gheorghe, tirmoetrul meu arată minus 20 de grade.

-Păi, șî ăștia de la meteo de ce-o zîs că-s minus 35?

-A, poate afară!

Un grupaj consistent sosit de peste ocean, de la furnizorul emerit de bulisme, prietenul Virgil din Toronto. Și o caricatură de C. Pătrășcan sosită ca de obicei de la Emanuiel Pavel. La cîte prostii am auzit deja spuse în Anul Brâncuși, nici nu este chiar o glumă, ci un îndemn rezonabil. Enjoy!

-Unde mergi, Bulă?

-O conduc pe soţia mea la gară.

-Și de ce ești supărat?

-Dacă mă vede vesel, nu mai pleacă!

***

– Bulă, am fost azi la doctor.

– Da, Bubulino. Și?

– Și mi-a prescris 15 zile la Ibiza. Sau, dacă nu ne permitem, 15 zile la Poiana Brașov.

– Așa…

– Ai decis, unde mă duci?

– La alt medic, Bubulino.

***

Bulă la ora de geografie. Profesorul:

– Bulă, eşti un elev problemă, dar îţi mai dau o şansă. Spune-mi tot ce ştii despre Carpaţi şi-ţi dau notă de trecere!

– Vă referiţi la cele cu filtru sau fără?

***

– Bulă, de ce nu scrii?

– Eu nu are creion, doamna.

– Nu e corect să spui „eu nu are creion”. Fii atent, se pronunță astfel: „eu nu am creion, tu nu ai creion, ea nu are creion, noi nu avem creioane…”

– Dar cine dracu’ a șutit toate creioanele?!

***

Bulă: – Iubito, ce aș putea face să mă ierți că te-am înșelat?

Bubulina: – Infarct!

***

Bulă ajunge beat acasă, ca de obicei.

– Cum vii la ora asta acasă, Bulă?

– Ca fulgerul, Bubulino.

– Cum adică?

– Adică am venit în zig-zag.

***

Bulă: O cămilă merge 10 ore fără să bea apă. Eu pot să beau 10 ore fără să merg.

***

Ora de biologie. Profesoara spune:

– Copii! Știti că stamina  și pistilul de la flori sunt organe de reproducere?

Bula, din rândul din spate:

– Să-mi bag picioarele și eu le miroseam.

***

– Domnule doctor, ce mă fac?

– Ce s-a întâmplat, Bulă?

– Am înghițit un creion.

– Gata, v-am programat pentru peste două săptămâni.

– Și eu ce fac până atunci?

– Folosiți un pix!

***

– Bulă, iar te duci la cârciumă?

– Da, Bubulino.

– Nu te duci nicăieri! Săptămâna viitoare trebuie să plătim întreținerea.

– Stai fără griji, femeie, îți promit că mă întorc până atunci.

***

Bulă stă de vorbă cu un domn mai în vârstă:

– Când mă însor, primul lucru pe care-l voi face va fi să o trimit pe soacră-mea doi ani în vacanță.

– Bulă, în cazul ăsta, n-ai vrea să te însori cu fiica mea?

Primite de la tot atîția expeditori, care vor fi divulgați pe parcurs. Și o excelentă memă grafică de Mardale haiducită din ultima ediție a revistei Cațavencii. Enjoy!

 

   Dieta funcționează! (Septimiu Chelcea)… Jumătate de ou, dimineața, jumătate de măr, la prînz, iar seara, jumătate de frigider!

   Campanie anticorupție! (Ion Fercu)… DNA a început să-i ancheteze pe cei care își pot plăti facturile!

   Precauție! (Ghiocel Costăchescu)… Înainte de a cere „plata în natură”, asigură-te că natura nu e moartă!

   Statistică (Liviu Scutaru)… În 40 de licee din țară, nici un absolvent nu luat examenul de bacalaureat. Acestea vor fi transformate în sedii de partide!

   Rețetă (Willy Shalev)… -Tată, supa asta este rece și amară./ -Mă-ta a făcut-o, a pus mult suflet în ea!

   Smerită rugăminte! (Mardale, Cațavencii)… Ne-ați jupuit cu noile taxe și impozite și acum recunoașteți că ați calculat greșit. Ce rambursați nu știm, dar măcar pielea să ne-o dați înapoi!

   Dragobete (Septimiu Chelcea)…  Dragobetele a fost un fel de sesiune de toamnă pentru cei care au picat de Valentine’s Day!

   Lege rusească nescrisă (Michael Astner)… Executantul care nu execută, este executat! În viața reală: „cade” de la etajul 11…

   Știința! (Ion Fercu)… Oamenii de știință au ajuns la concluzia că e infinit mai ușor să creeze inteligență artificială decît să combată prostia naturală.

   Ce ciudat! (Ghiocel Costăchescu)… Toți își fac probleme de kilogramele care sînt în plus. Nimeni nu-și face probleme de creierul care este în minus!

   Felicitări (Willy Shalev)… Toată lumea îi felicită pe cei care au luat BAC-ul, eu vreau să-i felicit pe cei care nu l-au luat. Societatea are nevoie și de primari, deputați, vloggeri, asistente TV…

   Viața conjugală (Septimiu Chelcea)… Într-o familie armonioasă, soțul ia deciziile majore, iar soția numai hotărăște care sînt acelea.

   Aghiazma relansării (Gabriel Biriș, avocat fiscal)… „Măsurile de relansare economică, în lectura mea, sunt precum agheasma, adică te ajută dacă crezi în ele, dar nu vor produce rezultate”. Are omul și ăsta dreptate. Dacă argumentele politrucilor nu conving economia, poate oleacă de aghiazmă și ceva tămie ajută!

   Statistică (Septimiu Chelcea)… Chiar dacă 99% dintre oameni nu apreciază postările mele, nu sînt trist. Știu că cei cei 1% reprezintă 82 de milioane!

   Ghinion! (Ion Fercu)… Ce ghinionist și Richter ăsta! Toate cutremurele se petrec pe scara lui…

   Taxe și impozite (Ghiocel Costăchescu)… Românii care și-au plătit taxele în luna ianuarie vor primi și o acadea de la stat, s-o sugă!

   Senzații tari! (Liviu Scutaru)… S-a descoperit pîinea cu gust de carne! Urmează portofelul cu miros de bani…

   Istorie (Willy Shalev)… Cred că de pe vremea lui Vlad Țepeș ne-a rămas expresia „cu vîrf și îndesat”

   Scandal în Justiție (Dan Darie, Cațavencii)… Reforma pensiilor magistraților este rasistă, pentru că obligă interlopii să plătește șpăgi mai mari!

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…