- RIP Radu ȚUCULESCU!
Am primit știrea cumplită a părăsirii acestei lumi de către unul din cei mai importanți scriitori români contemporani, care a fost și un om minunat și un prieten rar. De bună seamă, știam boala atroce care îl cuprinsese, mă ținea la curent cu tratamentele nu mai puțin atroce, de la operații la proceduri de chimio și radioterapie, dar în discuțiile noastre era atît de senin, tonic și optimist încît nu credeam că sfîrșitul poate fi iminent. Ultima dată, ne-am văzut în pandemie, cînd mi-a adus acasă romanul apărut atunci, primul din ciclul detectiv. Acum, se tipărește ultimul termen și planificasem împreună o lansarea la Iași. Nu știu dacă va mai fi, dar împreună nu se mai poate. Se înțelege că Radu este unul din prozatorii mei preferați, nu doar dintre români și contemporani. I-am citit toate romanele și cam toate cărțile de povestiri. După puterile mele, le-am comentat sau măcar semnalat cam pe toate, am participat și la cîteva lansări, în timpul pandemiei online. Îl însoțesc pe Radu la cartea pe cale de apariție cu aceste cuvinte scrise pentru coperta a patra. Un text scurt care m-a pus la grea încercare…
„Niciodată pînă acum nu mi s-a întîmplat să am nevoie de douăsprezece încercări pentru a scrie cîteva rînduri însoțitoare pentru o carte care mi-as plăcut foarte mult la lectura în manuscris. Trebuia să se întîmple odată și odată și, iată s-a întîmplat cu romanul care încheie excelenta trilogie detectivă – pe care aș dori-o măcar tetralogie, dacă nu o serie nesfîrșită – a lui Radu Țuculescu. A fost mai întîi Femeia de marțipan, care pe lîngă povestea polițistă, introducea un cuplu menit să rămînă în memorie, dar mai ales introducea miraculosul de-a lungul întregului continent. În Crima de pe podul Garibaldi, deja memorabilul cuplu e în acțiune acasă, la Cluj, iar povestea polițistă e de o ingeniozitate debordantă. Dacă adaug și faptul că Radu Țuculescu este unul dintre cei mai buni stiliști din proza de azi, îmi dau seama de ce poveștile sale m-au captivat fără rest. Și acum a sosit Gudrun, care pur și simplu mi-a aplicat o lovitură în moalele capului! Cu ce anume? Chiar cu Gudrun, personajul, probabil unul din cele mai puternice personaje feminine din întreaga noastră literatură, întreaga am scris, adică de ieri și de azi, poate și de mîine. Dacă termenul n-ar fi compromis prin niște conotații politice actuale, aș spune că este vorba despre o femeie răvășitoare, dar voi prefera să scriu răscolitoare. Voiam să spun că este un personaj fabulos de bine construit, dar ar fi fost o greșeală. Gudrun nu este construită, nu este făcută, ea este născută, ca un fel de simbioză între Atena și Afrodita, din căpățîna divinului său tată, aici un scriitor, după vorbă, după port, numit Radu Țuculescu… Ar fi foarte plăcut inimii mele cititoare ca Radu să treacă de marginile trilogiei! – Liviu Antonesei
- Prima pagină…
Cezar Straton: Llosa, iubirile și căsătoriile sale…
Mario Vargas Llosa nu este doar unul dintre cei mai mari prozatori din America Latină și un împătimit activist civic și politic, ci și unul din marii amorezi ai acelei lumi… În acest capitol din Iubirea între rai și iad, despre ultima iubire a scriitorului, dar și despre alte cîteva de mai înainte… Lectură plăcută!
O iubire târzie și trecătoare (…și alte istorii)
Relaţia de dragoste dintre fosta jurnalistă şi model Isabel Preysler (71 de ani) şi scriitorul peruan Mario Vargas Llosa (86 de ani) s-a încheiat, anunţa în 2022 presa spaniolă. Isabel Preysler a anunţat pentru revista Hola! că au pus punct relaţiei definitiv, după aproape opt ani. „Mario şi cu mine am decis să punem punct definitiv relaţiei noastre”, a declarat ea revistei. „Nu vreau să fac alte declaraţii şi le mulţumesc prietenilor mei şi presei pentru că ne ajută în această decizie”. Potrivit revistei, gelozia din partea scriitorului se numără printre motivele despărţirii. Isabel Preysler, născută (1951) în Manila, Filipine, într-o familie bogată, cu mulți frați și surori, a câștigat mai multe titluri ca model, în adolescență. După ce a studiat dreptul în Spania, Isabel și-a construit o carieră de succes în țara de adopție. Familia regală britanică a invitat-o la începutul anilor 2000, iar ea a câștigat premiul Women Together, devenind prima femeie din Filipine laureată a distincției, acordată și lui Shakira, Hillary Clinton și Yoko Ono. Oricât de populară a devenit, viața ei amoroasă a stârnit multe comentarii în țara ei natală. Isabel s-a iubit și s-a căsătorit cu mai mulți bărbați celebri de-a lungul vieții, dar nu și-a găsit niciodată „limanul”. Isabel a fost căsătorită cu Julio Iglesias (1971–1979) (vezi foto) şi au avut trei copii: Chabeli Iglesias (1971), Julio Iglesias Jr. (1973) şi Enrique Iglesias, celebrul cântăreț (1975). La trei ani de la venirea ei în Spania, s-a întâlnit, la o petrecere cu un fermecător tânăr – nimeni altul decât fotbalistul aspirant la gloria muzicală, Julio Iglesias. Interesant este că el a fost nu doar întâiul ei soț, ci și primul ei intervievat, când ea și-a început cariera la revista Hola!. După șapte luni de „curte”, s-au căsătorit în ianuarie 1971. Deși drumurile lor s-au despărțit prin divorț în 1978, Isabel și Julio au rămas prieteni buni și părinți devotați copiilor lor. După divorțul ei de Iglesias, s-a căsătorit cu antreprenorul și nobilul Carlos Falcó (1980–1985, o fiică, Tamara), iar mai târziu a fost căsătorită cu ministrul socialist spaniol Miguel Boyer (1987–2014) . Isabel este implicată în diverse cauze caritabile, activează în industria modei, cu propriile linii de îmbrăcăminte și accesorii și în designul interior, unde a colaborat cu mărci de renume. Ea respectă – și promovează – un stil de viață sănătos, care include exerciții fizice regulate, o dietă echilibrată și proceduri stricte de îngrijire a pielii. Ea subliniază, de asemenea, importanța încercării de a rămâne pozitiv și de a avea grijă de sine. Astfel, sfidează fără efort trecerea timpului, arătând cu cel puțin două decenii mai tânără. Isabel a devenit un simbol al „îmbătrânirii grațioase”, captivând și azi publicul cu eleganța și comportamentul ei tineresc. Fiica ei, Tamara Falcó, este eroina unui serial difuzat de Netflix, Lady Tamara . Ea și-a făcut debutul cu serialul de televiziune We Love Tamara în 2013, apoi s-a afirmat în media, fiind cunoscută și pentru preocupările ei culinare: a câștigat Master Chef Celebrity España (2019) și s-a înscris în exclusivistul club Le Cordon Bleu. Revin: Preysler și Llosa s-au întâlnit pentru prima dată în anii 1980. „L-am văzut pe Mario pentru prima dată în St. Louis, Missouri, când l-am intervievat în 1986 pentru Hola!, a spus ea (elpais.com). La acea vreme, Preysler era încă căsătorită cu Boyer, în timp ce Vargas Llosa era căsătorit cu Patricia Llosa (între 1965-2016) . „De atunci, eu și Miguel, soțul meu, am stabilit o frumoasă prietenie cu Mario și soția lui, care a fost menținută în toți acești ani.” Relația lor a fost reluată în 2015, când s-au întâlnit într-o excursie organizată de Porcelanosa, un brand cu care Preysler lucra de ani de zile, pentru a-l vizita pe Prințul Charles la Palatul Buckingham. Preysler era văduvă din anul precedent. Llosa și soția sa tocmai își sărbătoriseră nunta de aur. Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni. Între 1950 şi 1952 a urmat cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii (Premiul Criticii Spaniole). În 1955, Llosa s-a căsătorit cu o mătuşă, scriitoarea boliviană Julia Urquidi (1926-2010), provocând un mare scandal în familie, de care a divorţat în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia (n. 1945). Are trei copii cu Patricia: Álvaro Vargas Llosa (scriitor), Gonzalo și Morgana Vargas Llosa (artist fotograf). După o tinereţe în care s-a apropiat de comunism, s-a distanţat de Fidel Castro, ba chiar l-a acuzat pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Oraşul şi câinii (1963) este una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, care explorează structurile puterii politice din America Latină. Printre titlurile semnate de scriitorul sud-american se numără volumele Casa verde, Conversaţie la Catedrală, Războiul sfârşitului lumii, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Mătuşa Julia şi condeierul şi Rătăcirile fetei nesăbuite. A devenit membru al Academiei Regale Spaniole în 1996. După ce a trăit mai bine de 30 de ani În Europa, la Paris și Madrid, Vargas Llosa s-a întors ca să locuiască în Lima. Continuă să scrie romane istorice cum ar fi Sărbătoarea țapului (2000) , o poveste despre viața dictatorului dominican Rafael Trujillo. Figura centrală a romanului, deloc un simplu erou de ficțiune, generalul Rafael Leonidas Trujillo y Molina a existat în realitate, iar societatea dominicană îl poreclea Țapul. Ajuns la conducerea jumătății dominicane a insulei Haiti în urma unei lovituri de stat, militarul avea să se mențină la putere timp de 22 de ani (1930-1952), aplicând cu consecvență un regim de cruntă teroare, perpetuat și în timpul mandatului exercitat de fratele său, Hector Trujillo y Molina (1952-1960). În anii 80, Vargas Llosa a devenit un foarte activ politician, cunoscut pentru luările de poziție în favoarea liberalismului de piață și a admirației pentru Margaret Thatcher, supranumită „Doamna de Fier”. În anul 1988 înființează formațiunea politică Movimiento Liberdad, care intră în componența Frontului Democratic. Din partea acestui front, a candidat la președinția țării în alegerile prezidențiale din Peru în 1990, dar a pierdut în al doilea tur de scrutin în fața lui Alberto Fujimori. În timpul campaniei electorale oponenții săi au citit la radio fragmente agresive din opera sa pentru a-i șoca pe electori. Întreaga experiență este apoi povestită în volumul autobiografic Peștele în apă. Alberto Fujimori, care a condus Peru cu o mână de fier din 1990 până în 2000 şi şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în închisoare pentru corupţie şi crime împotriva umanităţii, a murit în 2024 la Lima, lângă familia sa, la vârsta de 86 de ani, relata AFP, conform cotidianul.ro. Fostul lider, născut în Japonia, a fost eliberat la ordinul Curţii Constituţionale „din motive umanitare”, după ce a petrecut 16 ani într-o închisoare din estul Limei. Acolo ispăşea o pedeapsă de 25 de ani pentru crime împotriva umanităţii, în special pentru două masacre asupra civililor comise de un escadron al armatei în cadrul luptei împotriva gherilei maoiste Sendero Luminoso (Calea Luminoasă) la începutul anilor 1990. Llosa este laureat al Premiului Miguel de Cervantes, considerat un Nobel al literaturii din spațiul hispano-american. Mario Vargas Llosa a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”. El a declarat, în 2010, că „fundamentalismul islamic a înlocuit comunismul ca principal duşman al democraţiei”, relata, atunci, AFP, preluată de Mediafax.ro. Vargas Llosa consideră că extremismul islamic „nu este la fel de puternic cum a fost Uniunea Sovietică, dar este o provocare, deoarece militanţii fanatici sunt convinşi că, prin distrugerea culturii occidentale şi a tot ceea ce reprezintă aceasta, vor ajunge în Paradis. Teroarea a făcut deseori democraţiile să renunţe la cuceriri democratice fundamentale, dar nu putem permite acest lucru. Democraţia nu poate începe să folosească armele teroriştilor”. Mario Vargas Llosa, ales în Academia Franceză în noiembrie 2021 (la 85 de ani, ceremonie la care au participat și Regele Juan Carlos I și Infanta Cristina de Borbón, Llosa primind cetățenia spaniolă în 1993 și cea a Republicii Dominicane, în 2023), este primul autor membru al acestei seculare instituţii care nu scrie în limba franceză. El a explicat în discursul său vechea sa dragoste pentru cultura franceză, care l-a determinat să emigreze la Paris la vârsta de 23 de ani, în 1959. „În timp ce studiam la Lima, am aspirat în secret să fiu scriitor francez. Eram convins că este imposibil să fii scriitor în Peru, o ţară fără edituri şi puţine librării”, a spus el, aducând elogii literaturii franceze, citându-i pe Gustave Flaubert, Victor Hugo, Emile Zola şi chiar Jean-Paul Sartre. Și criticând violent politica expansionistă a lui Putin: „Îl vedem atacând nefericita Ucraină şi cum el are surpriza secolului când această naţiune îi rezistă, în pofida superiorităţii sale militare, a bombelor sale atomice şi a trupelor sale numeroase”. În opinia sa, „ca şi în romane, aici cei slabi triumfă asupra celor puternici, pentru că dreptatea cauzei lor este infinit mai mare decât cea a acestora din urmă, presupuşi puternici”. În 2022 a fost internat pentru Covid, dar a depășit cu bine această cumpănă. Pe 17 septembrie 2005 a călătorit, pentru a doua oară – prima vizită fiind în 1995 – în România, ca să participe la lansarea a două dintre romanele sale, publicate într-o serie de autor de Editura Humanitas, ocazie cu care a vernisat și o expoziție de fotografii realizate de fiica sa, Morgana. Uniunea Scriitorilor i-a decernat Premiul Ovidius 2005 pentru „valoarea operei literare și contribuția la afirmarea libertății de expresie și a toleranței interetnice”. „Llosa s-a arătat surprins de cum s-au adaptat scriitorii români la economia de piață, prin conviețuirea cu „jucătorii de noroc – mafioți, contrabandiști”, într-un cazinou deschis în sediul Uniunii Scriitorilor. “ (Ion Vieru, 2021). P.S. Nu voi încheia acest „periplu cultural-amoros” înainte de a remarca – fără malițiozitate, dimpotrivă – apetența frumoasei și ambițioasei filipineze Isabel pentru bărbați celebri ori influenți. Dar și succesul ei – meritat – în acest domeniu exclusivist. Hola!
3.De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil…
Ultimele zilei au fost vag coșmarești și a venit și știrea cumplită cu plecarea lui Radu. Dar pînă la urmă, mi-am făcut curaj și am selectat aceste noi pasaje din însemnările despre lume, cărți, oameni ale eseistului nostru din Montreal. Lectură plăcută!
■ Charles Michelson
Este un nume despre care nu știam nimic, nici măcar nu auzisem de el, până la citirea unei cărți a lui Michel Tournier, posibil să fi fost Le vent paraclet. Charles Michelson, evreu de origine română, înființează câteva posturi de radio – Radio Tanger, apoi Europa nr.1 – în Sarrelonis. După câteva aventuri în domeniul emisiunilor radio (și în perspectiva unor posturi TV) este expulzat în Corsica, unde are domiciliul forțat sub supravegherea poliției. Michel Tournier, celebrul scriitor și viitor academician francez, își amintește că a lucrat pentru el la radio „Sarrelonis”. Întortocheate sunt căile anonimatului! Mai știe cineva de soarta acestui harnic întreprinzător?
■ Golem
Cu ani în urmă, o cunoscusem pe doamna Gina Argintescu-Amza, una dintre traducătoarele celebrei cărți a scriitorului austriac, Gustav Meyrink, Der Golem, (1915). Am purtat mulți ani după mine această traducere, însoțită de o măgulitoare dedicație, iar în primii ani de exil am constatat că e singura carte în limba română cu care am plecat din țară, am luat-o să o recitesc pe tren apoi, în desele peregrinări prin Germania am pierdut-o, poate chiar am împrumutat-o cuiva și nu s-a mai întors la mine. Mai târziu, din diverse lecturi, am aflat că romanul l-a preocupat și pe J.L.Borges, despre care are mai multe însemnări. Menționez una: „Eleazar din Worms a conservat formula necesară pentru construirea unui Golem. Detaliile operației se întind pe douăzeci și trei de coloane in-folio și necesită cunoașterea „alfabetelor celor două sute două zeci și una de porți” care trebuie repetate deasupra fiecăruia dintre organele golemului. Pe frunte se va grava cuvântul emet, care înseamnă adevăr. Pentru a desființa această creatură, se va șterge litera inițială, căci astfel rămâne cuvântul met, care înseamnă moarte.
■ Calvarul, gen existențial și literar
Trecem adesea pe lângă semeni și evenimente aparent neînsemnate cu o vinovată indiferență. Tot mai rari cei care sunt atenți la ecourile stârnite de vortexul cotidian. Și mai rari sunt cei care participă, iau atitudine, au o prezență activă. Din păcate, nu fac parte dintre aceștia. Contemplația – „zgâială” îi zice Witold Gombrowicz –, nici asta întreagă, face parte din gena mea. Îmi lipsește impulsul declanșator al implicării, rar și atenuat îl am doar pe cel al constatării. Admir, în schimb, deschiderea altora, anonimi sau celebrități. Când un prieten îl interoga pe Voltaire despre meticulozitatea descrierii rugurilor în timpul Inchiziției și de implicarea lui în cazul Jean Calas – cel trecut prin supliciul roții – , răspunsul a venit simplu și firesc: „Pentru că sunt om!” Prin ani, bântuit de un sentiment de vinovăție, afli lucruri uimitoare despre un semen care ți-a fost contemporan și cu care, poate, ți-ai încrucișat pașii. E cazul celui pomenit mai jos. Am auzit târziu de I.D. Sîrbu. Numele lui l-am văzut pentru prima dată pe un afiş de teatru. Nu îmi mai aduc aminte despre ce piesă era vorba dar, ajuns acasă, curios din fire, am deschis un dicţionar al scriitorilor români. Nu figura în această breaslă. Cortina tăcerii ţesută în jurul lui interzicea privirile indiscrete, cât despre culise, nici vorbă! I.D. Sîrbu nu a avut parte de marginalizare. El a sărit această etapă, fiind, direct, martirizat. Un caz aparte, dacă nu unic, în „hagiografia” culturală a ţării. „Am fost, în 1947, cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară, ca în 1964, să ajung cel mai bătrân vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.” Borne dramatice îi marchează existenţa: comunist ilegalist („mi-am prostituat idealurile”); de trei ori trimis pe front (linia întâi), dat mort la Stalingrad; prizonier, evadat, rătăceşte printr-o Rusie în agonie; detenţie (Periprava, Salcia, Grindu, Gherla, şi câte or mai fi fost); domiciliu forţat în Isarlîk-Craiova, „cea mai cumplită şi cea mai absurdă dintre puşcăriile mele”. Conştient că îşi va pune în pericol cariera didactică – şi nu numai! –, refuză să-şi denunţe profesorii (Lucian Blaga, Liviu Rusu), prietenii (Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu), într-o vreme în care, după o asemenea „ispravă” luai automat drumul puşcăriei. Când îţi însuşeşti lecţia lui Montesquieu, „Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!”, rigoarea morală devine singura călăuză în labirintul unei istorii demente. După atâtea tragice întâmplări, inevitabil, eşti răvășit de gândul sinuciderii. Dacă, asemeni lui Panait Istrati, nu dai de un Romain Rolland care să-ţi deznoade ştreangul rece de la gât, ai în schimb norocul să găseşti o femeie – „Lizi, belalia mea cadână” – care, epavă cum eşti, te menţine pe linia de plutire. Aici, în acest Isarlîk cu iz balcanic, măcinat de nostalgia unei veritabile cetăți culturale – Genopolisul (Cluj) formării intelectuale – tu, creştin fără dogmă, trăind ca „un Robinson pe o insulă a umbrelor şi a amneziei”, întâlneşti o Sfânta Vineri capabilă să te salveze. Şi, ca semn de mulţumire, poţi expedia câteva Scrisori către bunul Dumnezeu… Scrisul rămâne singurul leac al supravieţuirii. Chiar dacă nu are drept de iscălitură şi publicare, scrie pentru sertar. Ambiţiile sunt mari – „Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris, vreau să scriu ce nu s-a scris!” –, realizările pe măsură. Într-o chilie din această „raia alutană”, inadecvată structurii sufleteşti a ardeleanului, un „ermit” îşi scrie cele mai bune cărţi. Material strâmtorat, măcinat de boală, de indiferenţa prietenilor şi a contemporanilor, „solitar şi decrepit”, îşi continuă obositorul travaliu. Mâna tremurândă scrie tot mai greu. Începe să dicteze, dar vai! uleiul din candelă este pe sfârşite. Corbi negri dau târcoale chiliei. Draconicul pendul ce măsura timpul cetăţii s-a oprit. Era 17 septembrie 1989…
- Semnalări amicale…
25 03, Palatul Brauenstein: au fost lansate patru volume
Am avut o după-amiază grea, lansarea a patru volume, din domenii diferite, în vreo două ore! M-am gîndit la o abordare interactivă, cu activarea autorilor și a publicului, ca să nu devină monoton. În poza atașată poate fi văzută structura cadru a evenimentului.
- Shakespeare – Sonete
Marele Will și eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, au avut amabilitatea să sosească ca de obicei. Enjoy!
Sonetul CXLVII
My love is as a fever, longing still
Iubirea mea-i ca febra, jinduind
După ceva ce boala s-o lungească,
Tot ce conține răul înghițind
Ca pofta de morbid s-o mulțumească.
Iar rațiunea, doctor în iubire,
Tristă că eu prescripții nu urmez,
M-a părăsit și din nefericire
Dorința-i moarte dacă n-o tratezi.
Sunt incurabil, fără minte-acum,
Frenetic, agitat și fără spor,
Cu gânduri și discursuri de nebun,
Fugind de adevăr, vorbind în gol.
Căci te-am văzut frumoasă, când de fapt,
Ca noaptea ești, ca iadu-ntunecat.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Trei bancuri mai degrabă scurte, dar foarte bune sosite, în ordine, de la Alin Munteanu, Ion Fercu și Virgil Glăvan, și o glumă grafică absolută de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!
Regretatul muzician Ray Charles a fost întrebat:
– E greu să fii orb?
– Orb ca orb… bine că nu sunt negru.
Ițic și Ștrul se apucă de falsificat euro. Din greșeală, din matriță iese o bancnotă pe care scrie 102 în loc de 100 de euro?
-Ce facem?
-Mergi la băcănia din colțul străzii, acolo vinde unul bătrîn care nu vede bine și roagă-l să ți-o schimbe.
Zis și făcut:
-Ai schimbat-o?
-Da.
-Și ce ți-a dat?
-Două de 49 și una de 4…
-Bună, nu cumva ne știm de undeva?
-Ba da, dumneata ești tatăl unuia dintre copiii mei.
-Ah, tu ești parașuta de la petrecerea burlacilor…
-Nu, sînt diriginta copilului tău!
Un mic grupaj de meme să le spun sobre… Nu prea vom rîde, dar vom cădea pe gînduri. Nici gluma grafică nu e chiar glumă, ci o vorbă de duh apărută din umorul cinic al lui Gheorghe Dinică. Îi mulțumesc lui Mihai Dinu Gheorghiu pentru expediție…
Reconfort (Septimiu Chelcea)
E minunat cînd, la bătrînețe, mai ai prieteni care te întreabă „ce mai faci?”
Curiozitate (Emil Belu)
-Te mai gîndești vreodată la noi doi?
-Care voi doi?
Ultima oră! (Septimiu Chelcea)
Ați auzit? Ciolacu intenționează să-l numească pe Iohannis purtător de cuvînt al guvernului!
Răzbunare (Emil Belu)
Cînd ești copil, îți place să te strîmbi în oglindă. După o vîrstă, oglinda se răzbună…
Sondaj (Septimiu Chelcea)
-Cine credeți că va pierde în turul al doilea?
Femeile au doar două probleme (Septimiu Chelcea)
1.De ce nu se uită nimeni la mine?
2.Ce se holbează amărîtul ăsta la mine?
E secetă! (Emil Belu)
Economisiți apa! Faceți întotdeauna duș cu o prietenă!
Decebal rege? (Emanuiel Pavel, după Mardale)
Dacă nici aici nu e mîna rușilor, eu îmi tai „viezurele”!
Din Jurnalul unui bărbat (Emanuiel Pavel)
„Nu știu de ce plouă afară, dar ca om însurat tind să cred că e vina mea”.
Monarhia (Cezar Straton)
Monarhia este forma de guvernare în care poziția cea mai înaltă se transmite pe cale sexuală.
La spovedanie (Emanuiel Pavel)
-Părinte, cînd devine berea o problemă?
-Cînd nu o mai ai în frigider…
Cămila din baie (Septimiu Chelcea)
-Am văzut o cămilă în baie!
-Un psihiatru nu?
-Nu, doar o cămilă.
Am primit un amplu grupaj de bulisme de la Virgil ot/ of Toronto, furnizorul en titre…
-Care e poziţia preferată a soţiei tale?
Bulă:
-Cărăbuş!
-Asta cum mai e?
-Se face ghem şi se preface că doarme.
*****
Din cauza crizei economice și a treburilor neterminate la serviciu, Bulă nu reușește să își mai ia concediu. Supărat și conștient că soția lui, care a prins un bilet de vacanță la mare, nu va fi cuminte, Bulă îi spune:
– Gata, asta e, mi-am luat-o! Îți dau voie să mă înșeli, dar numai de două ori!
După două săptămâni vine nevastă-sa de la mare, bronzată, relaxată și toată un zâmbet, la care Bulă o întreabă:
– Spune, sincer, de câte ori m-ai înșelat?
– Doar de două ori, dragule! O dată cu un salvamar și o dată cu o echipă de fotbal!
*****
Bulă este proaspăt căsătorit. Merge cu proaspăta nevastă la un hotel. Bulă:
– Draga mea, când începem?
– Păi dragă, vreau să plouă…
Bulă merge în baie și închide și deschide robinetul. Vine înapoi în cameră:
– Deci, iubito, ești gata?
– Dragă, vreau să-mi fâlfâie părul…
Bulă: fâlfâie părul, închide și deschide robinetul, fâlfâie părul…
– Iubitule, vreau să fulgere…
Bulă: fâlfâie părul, închide și deschide robinetul, aprinde-stinge becul, fâlfâie părul…
– Iubitule, vreau să tune…
Bulă: fâlfâie părul, închide și deschide robinetul, aprinde-stinge becul, închide-deschide ușa, fâlfâie părul…
Soția:
– Sunt pregătită dragă…
– Dar dragă, pe vremea asta?
*****
Bulă:
– Vă rog să-mi daţi doi litri de salam!
– Salamul se vinde la kilogram!
– Daţi-mi un kilogram.
– Parcă doreaţi două!
– Da, dar n-am decât o sticlă.
*****
– Bulă, te văd îngândurat. Ce ai pățit?
– Șefu’, am avut un vis tare ciudat azi-noapte.
– Ce-ai visat?
– Eram amândoi în Iad, șefu’. Iar dumneata te perpeleai într-un cazan cu smoală.
– Și tu ce făceai?
– Șefu’, cum mă știi, eu tot slugă. Puneam lemne pe foc.
*****
Discuție între o profesoară și Bulă:
– Bulă, de ce ai lipsit ieri de la școală?
– A născut mama, am un frățior!
– Bravo, Bulă, dar să știi că barza ți-a adus un frățior, da? Ține minte!
– Da, mi-a adus barza un frățior atunci…
– Bun! Și mama ta ce face acum?
– Stă în pat, că o doare barza!
*****
După ce dă cinci-șase beri pe gât, Bulă își face curaj și abordează o femeie, într-un bar:
– Câți ani ai, frumoaso?
– Bulă, nu e frumos să întrebi așa ceva o femeie!
– Atunci… Ce greutate, ai, frumoaso?
– 40 de ani.
*****
Bulă intră într-un tramvai din București. Căldură, aglomerație mare… O doamnă se ținea de bară. Bulă o întreabă:
-Ascultă, cucoană, ce-i mirosul ăsta?
-Este parfumul meu, pe care îl folosesc zilnic.
-Și cum se numește parfumul acesta?
-Albă ca zăpada și cei 7 pitici.
-Auzi, cucoană, caută bine în cutie, că mie mi se pare că unul dintre pitici e mort!
*****
Bulă a găsit o valiză sub pat, iar în ea era un cartof și 5.000 de dolari. El își întreabă nevasta:
-Bubulina, ce e cu cartoful și banii?
-Pai, când îți spuneam o minciună, puneam câte un cartof în valiză.
-Nu-i nimic, dar banii?
-Când strângeam un kilogram îl vindeam.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
