1.Poezia de martie…
În amintirea…
negurosul yukio are dreptate – nu există sinucidere fără gîndire excesivă,
dar el nu s-a odihnit în concept, a dovedit-o cu asupra de măsură
procedînd fără greș după străvechiul ritual…
aceasta este condiția de neocolit, n-am auzit să se sinucidă neghiobii,
însă cauza este multiplă, o percepție exagerată, ucigașul tăcut,
poate un malentendu, francezii au fost mereu preocupați de sinucidere,
ba chiar și metecii stabiliți acolo, de la gînditorul absurd
la poetul tragic care n-a rămas fixat în gînduri și vorbe deșarte
și a spintecat apele fluviului ca o săgeată din carne, sînge, imagini…
despre tine prietene nu știu ce să cred, nu știu ce să spun, se înșela
cel care a spus că înțelegerea lumii a ajuns în impas – poate că invers!
voi păstra mereu în memorie zîmbetul tău ce răsărea de la sine,
parcă involuntar, cînd ne înîlneam întîmplător, pe stradă…
nu voi putea înțelege ceva de neînțeles – voi respecta alegerea!
12 – 17 Martie 2025, în Iași
- Prima pagină…
Constantin Cubleșan – Răboj despre sine: lirica lui Liviu Antonesei
Colegul meu de generație Constantin Cubleșan este unul dintre cei mai activi și atenți comentatori și interpreți ai poeziei de azi. Probabil, doar un alt coleg de generație, Al. Cistelecan, îi stă alături. Sînt bucuros că de mai multe ori poezia mea l-a atras hermeneutic. Acum, în revista Scriptor, numărul pentru martie și aprilie, Constantin Cubleșan supune atenției cel mai recent volum al meu de poezie Nu există un loc unde să fugi. Poeme 2022-2023, Junimea, 2024. Îmi face plăcere să-l preiau aici…
Constantin Cubleșan – Răboj despre sine: lirica lui Liviu Antonesei
O liniște și un calm nesfârșit domină lirica lui Liviu Antonesei din volumul Nu există un loc unde să fugi, Poeme 2022-2023, publicat în colecția Exit a editurii Junimea. O liniște asemănătoare cu aceea a apelor adânci care la suprafață apar ca niște cristaline oglinzi venețiene (să zicem) dar în străfundurile lor dezvoltă vârtejuri teribile, zbuciumări de unde submersive, amenințătoare. Nimic amenințător însă în poeziile volumului acesta. Numai că, aparentul discurs de o limpiditate clasică în expresie, are în metaforica sa interioară un dramatism ideatic, meditativ, complex, ce emoționează prin insinuarea trăirilor definitorii în comunul ritual al faptelor, al momentelor banalului existențial: „Cred că eram la Londra, cred că luasem prânzul/ pe malul drept, cel binecuvântat de marile muze,/ cred că filmasei întreaga dimineață de toamnă,/ cred că ne-am oprit apoi, undeva după statuile lui Dali,/ la o cafenea-ceainărie și cred că eu am propus/ să schimbăm eterna cafea cu un ceai negru,/ deși eu nu beau îndeobște decât ceai verde (…) cred că a fost unul dintre cele mai intense momente/ din întreaga mea viață, de altfel lungă, bogată,/ și adesea spartă de diferite feluri de intensitate…// cred, știu că nu am mai băut vreodată un ceai/ care părea să fi atins absolutul. Absolutely tea!” (Absolutely Tea).
Popasurile în locuri depărtate trezesc reverii poetice. Un întreg ciclu, marcat între 26 august și 5 septembrie 2022, se constituie ca un jurnal de vacanță în Hersonissos, stațiune cretană vestită, fiind marcat de melancolia evocărilor, într-o notație oarecum reverențioasă în fața mării: „După ce a trecut puterea amiezii/ marea lenevea ca o curtezană pe divan/ la capătul unei salbe nesfârșite de turniruri…// O priveam la fel de leneș, auzeam/ foșnetul calm la țărm, iar dantelăria/ albă era aproape insesizabilă.// Sub ochii mei, poate prea insistenți,/ s-a petrecut ceva, la vieille cocotte tresălta,/ valurile s-au accelerat, iar coamele albe/ și-au amestecat dantelăriile tot mai bogate.// Nici o femeie nu este la fel de nestatornică,/ nu poate fi. Marea este așa de la începutul lumii, de la Dumnezeu sau de la natură” (Deo sive natura).
Totul, în peisaj ori în starea de contemplație, se traduce spre meditație. Și aici vibrația versurilor e dramatică, gravă: „Moartea e în case, în grădini, pe câmpuri,/ în sate plăpânde și în marile orașe,// moartea e în spitale și teatre, și iarăși/ în școlile care abia s-au deschis –/ moartea e peste tot, nu deosebește/ oamenii după religie, vârstă, sex,/ nici după greutate sau după avere,/ lovește totul, lovește pe toți/ cu o fervoare păgână, nebună// căpcăunului nu-i sunt destui morții,/ ordonă bombardarea simbolică/ a unui orășel de ziua de naștere/ a spurcatei sale potăi siameze…// Poate că ariciul curajos va găsi/ cheia de la poarta izvorului viu!// O moarte precară, o moarte fără/ cea mai palidă urmă de măreție,/ un joc dement de-a masacrul!” (Moartea, la drumul mare). Se ilustrează astfel denunțul programatic al demersurilor sale lirice: „nu mă pot gândi serios decât la dragoste și moarte” (Între paie și fân).
Gândirea aceasta nostalgică e livrescă în decantarea sentimentului dragostei, urmând rigorile unei calofilii lipsite de aroganță: „da, e adevărată observația unui personaj de roman,/ femeile atractive sunt mai rare decât cele frumoase,/ iar cele foarte frumoase poartă în ele ceva glacial…// odinioară, erai insuportabil de atrăgătoare, ca o bombă/ cu explozie repetată – nu-mi puteam controla dorința/ dureroasă, oriunde și oricând, fără încetare,/ o atracție mai puternică decât a celebrelor emisfere…// mi se pare că devii din ce în ce mai frumoasă,/ dar nu ascunde feelingul, toate se întorc în pământ,/ fie că le păstrezi, fie că le folosești cum se cuvine!” (Emisferele Magdeburg).
Un întreg ciclu, în aceeași cheie a notației de jurnal (marcat între 15 septembrie 2022 – 14 octombrie 2023, acum la Iași), se înscrie pe coordonata contemplării și a meditației asupra anotimpurilor: „Pe banca mea de pe bulevard,/ retrăiesc o experiență aproape uitată –/ privesc halucinat culorile vii/ mașini, reclame luminoase și frunzele/ de un galben strălucitor care evadează/ naive de pe crengile copacilor” (Galben, galben peste tot…). Reflectând asupra timpului veșnic trecător („timpul nu trece, noi trecem prin el” – Țigara), meditația include, firesc, și contemplarea propriei căderi în lume, cum ar zice un alt poet celebru, într-o continuă alunecare implacabilă: „trec prin frigul acestei lumi/ ca o sanie vie și îmblănită –/ numai tălpile sunt dezgolite/ și frecate strașnic cu ceară,/ să alunece mai repede, mai repede/ și tot mai repede…// de o vreme viteza mă înspăimântă/ și caut ceva, ceva coroziv sau adeziv,/ ca să cobor viteza de alunecare și/ nu găsesc, numai în mintea mea/ se mai pot petrece miracole…” (O sanie în blănuri).
În toate aceste poezii, care au, în fond, alura unor notații provocate de contemplarea melancolică a naturii, fără a devia spre clasicitatea pastelurilor tradiționale, ci doar descifrând peisajul în aspectele lui cromatice, meditația alunecă ușor spre gravitatea lamentației existențiale: „iarna nu s-a arătat după cum scrie calendarul,/ natura urăște vidul, primăvara a sosit înainte vreme – cârduri de ciori derutate umplu gălăgioase văzduhul,/ copacii și florile lor și iarba stau sub neagra nedumerire,/ cu rădăcinile în pământul care tremură peste tot (…) mă bântuie gândul că totul, toate vin înainte de vreme –/ tu îmi spui cu ochii aprinși că e a doua venire,/ dar eu știu că e doar distrugerea, plecarea, optimismul meu/ a murit de la nașterea prematură…/ uneori, căldura ta risipește sloiurile albastre de gheață” (Vremurile se apropie). Discursul liric e întotdeauna reflexiv, mai mult însă, poetul e tulburat de receptarea, cu gravitate, a fatalității ființării universale a omului: „Nu poți, nu pot pune asta la îndoială,/ din pământ ai venit, în pământ te vei duce,/ dar asta nu înseamnă că lungimea drumului,/ urcușurile și coborâșurile, pașii făcuți în gol,/ nu au însemnătatea lor, fie și secundară, dar/ ce este secundar pentru o biată viață de om?” (Quanta, qualia…).
Ceea ce pare a frisona subteran în pe fiecare în parte, riguros, ca într-un fel de răboj despre sine, este liniștea unei singurătăți sau doar a unei însingurări, ca atitudine față de lume, față de întunericul acesteia, din perspectiva căruia reflexiile ating coarda tragicului fatalității existențiale. „Nu poți, nu ai unde fugi de singurătatea întunericului,/ singurătate totală, întuneric fără frontiere,/ cu cât fugi mai repede, cu atât te va prinde mai ușor (…) dar nu la alergare, mai degrabă la rezistență,/ să te pierzi cu zilele prin desele, negrele păduri,/ să te scufunzi curajos în prostia veselă a mulțimilor,/ să cunoști nu, nu la suprafață rastele de femei,/ în cele din urmă, să despici năprasnic cu maceta/ un harbuz gigantic și să te scufunzi în adâncul său/ precum în pântecele sferic al începutului vieții…// Și nici măcar așa nu poți fi sigur, nu există garanție,/ singurătatea opacă este o jivină perfidă și crudă!” (Viața întunericului).
Percepute în ansamblul lor, aceste poezii pot fi considerate, judecate, ca o altă fațetă a exprimării, a personalității mereu în căutarea desăvârșirii de sine, a poetului.
3.De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Bun înțeles, dacă e luni, e Emil Belu. Alte cîteva mici capitole din însemnările eseistului din Montreal de-a lungul lumii, cărților, întîmplărilor. Lectură plăcută!
■ Dicționare
Unul dintre cei mai mari creatori de dicționare – l-am numit pe Sextil Pușcariu – îi scrie lui Basile Munteanu, la Paris: „… orice dicționar e înainte de toate o operă de colaborare și e nedrept să se vorbească numai despre cel ce trece autorul lui, neavând mai adesea decât meritul de a-și fi știut alege colaboratorii și de a fi putut să-i mențină”.
■ Misticism și inițiere (Umberto Eco)
Inițierea este înțelegerea intuitivă a misterelor pe care rațiunea nu le poate explica; e un proces abisal, o lentă transformare a timpului și a sufletului, a spiritului care poate duce prin exercițiu la niște calități superioare și până la cucerirea nemuririi, dar e ceva intim, secret. Nu se manifestă în exterior, e predică și, mai ales, e făcută din luciditate și detașare. De aceea „Seniorii Lumii” sunt inițiații care nu cedează misticei. Misticul e pentru ei un sclav, cu ajutorul căruia se cercetează simptomele unui secret. Inițiatul îl încurajează pe mistic, se servește de el, cum te folosești de un telefon pentru a stabili contacte la distanță, așa cum chimistul se servește de hârtia de turnesol, pentru a ști în care loc acționează o substanță. Inițiații, în schimb, se recunosc numai între ei. Inițiatul controlează forțele pe care misticul le suportă. Misticismul este o formă degradată de contact cu divinul. Inițierea e fructul unei îndelungi asceze a minții și a inimii. Misticismul este un fenomen democratic, dacă nu chiar „demagogic”, inițierea e „aristocratică”.
■ Postul
Preoții beți, lucrau prin beci în timpul postului.
– Astăzi ați slujit? întrebă cu oarecare grijă protopopul.
– Acolo, jos, în beci, răspunse cu sfântă nevinovăție starețul, că Domnul nu stă în anume loc, el se află pretutindeni.
– Păi cum ați făcut?
– Am spus câteva rugăciuni și ne-am închinat cu smerenie!
– Printre butoaie?
– Butoaiele păstrează în ele scump sângele Domnului, lămuri el…
(Vasile Voiculescu, Capul de zimbru)
■ O însemnare
9 mai, 1996. Am trimis un scurt text la Chicago, la inaugurarea „Bibliotecii Mircea Eliade”, la zece ani de la dispariția istoricului religiilor. Am primit o scrisoare amabilă de la arhitectul Nicolescu, probabil unul dintre organizatorii evenimentului, la care se anunța o participare numeroasă, cu multe personalități, românești și străine, cei apropiați profesorului și cei iubitori ai acestei discipline. Am scris un scurt text omagial, cum se scriu în asenenea ocazii, text care i-a plăcut doamnei Christinel. Scurta mea însemnare omagială a fost pusă pe prima pagină a catalogului bibliotecii. Am trimis și o carte a maestrului, pe care o păstram la loc de cinste în biblioteca mea: Fragmentarium, apărută la Editura Vremea, 1939, cu o dedicație a autorului pentru un fost coleg de școală, la care nu-i mai rețin numele, cred că de la Spiru Haret. Cum era firesc, domnul Nicolesco vroia o variantă în engleză a textului trimis, dar o frază a pus probleme de traducere: „Într-o expoziție de carte, organizată într-o librărie montrealeză, „Renaud–Bray”, te-am văzut, Iubite Maestre, așezat între doi corifei ai științelor pozitive: Einstein și Gauss, unde volumele erau aranjate în ordinea alfabetică a numelor autorilor. Acolo, în acel tainic ungher de spiritualitate, am simțit cum îmi trosneau de bucurie loitrele sufletului la gândul că un român are harul universalității”. Traducerea a căzut din cauza imposibilei găsiri a unei echivalențe englezești pentru loitrele sufletului. A apărut în românește și nu mi-a părut rău, ba chiar mă bucuram că „Biblioteca Mircea Eliade” va dăinui, înglobând și mica mea însemnare. Inutil să vă spun că, într-un timp scurt, s-a dus totul de izbeliște, contestațiile la adresa persoanei, mai ales simpatiile legionare, au fost echivalentul focului care, în istorie, a mistuit celebre biblioteci.
■ Borges și tigrii
„În copilărie am practicat plin de fervoare adorația tigrului: nu tigrul șarg al stepelor cu flori din Paraná sau al hățișurilor amazoniene, ci tigrul dungat, asiatic, regal, pe care nu-l pot înfrunta decât războinicii adevărați, de sus dintr-un castel aflat pe spatele unui elefant. Eu, însă, zăboveam la nesfârșit în fața uneia dintre cuștile Grădinii Zoologice; eu prețuiam vastele enciclopedii, ca și tratatele de istorie naturală în funcție de splendoarea tigrilor înfățișați…Copilăria a trecut, au pălit tigrii și pasiunea pentru ei, dar încă stăruie aceste fiare în vis… (J.L.Borges, Cartea de nisip)
■ „Les tigres semblent avoir été créés pour l`amour”
„Quelques mois avant sa mort, un riche propriétaire argentin invita Borges dans son estancia en lui promettant „une surprise”. Il installa la vieil homme sur un banc, l`y laissa, et soudain Borges sentit auprčs de lui un grand corp tiède et de grosses pattes se posèrent sur ses épaules. Le tigre apprivoisé de l`estanciero rendait hommage à son rêveur. Borges n`éprouva aucune crainte. Seul l`haleine brûlant aux relents de viande crue le dérangera. „J`avais oublié que les tigres sont carnivores.” (Alberto Manguel, Chez Borges)
- Semnalări amicale…
Punți literare româno-irlandeze
Cred că sînt șase sau șapte ani de cînd am semnalat activitatea de ambasadoriat cultural, neoficial desigur, a prietenilor noștri reuniți în „Grupul de la Dublin”, care au pus la cale un ansamblu de instituții care creează punți între literatura română și cea irlandeză. Mă refer la revista și editura Itaca și la Biblioteca Diaspora, care reunește o mulțime din scriitorii români care trăiesc în largul lumii. Mai multe despre bogatele și interesantele lor activități, apariții editoriale etc puteți afla de pe site-ul de la adresa https://itaca.ie/
Am primit două apariții literare recente care contribuie la construcția acelor punți. Mai întîi, amintesc antologia RoRELAND. Poems for Another life, nouă poeți români în ediție bilingvă, însoțite de minunatele lucrări al Vladei Ciubuc, originară din Chișinău. Mai multe detalii privind antologia pe site-ul amintit mai sus.
Dacă acest volum cuprinde poeți români trăitori în Irlanda, blackjack 2. 0. Contemporary irish poetry pune laolaltă douăzeci de poeți irlandezi în excepționale versiuni românești realizate de excelentul poet și traducător Emanuel Pope. Acel 2.0 nu e un joc grafic, în 2016, a apărut sub același titlu, o primă antologie de 20 de poeți irlandezi. Nu mă miră dimensiunile activității „Grupului de la Dublin”, comunitatea românească din Irlanda e relativ numeroasă și cuprinde o mulțime de reprezentanți ai artelor: poeți, prozatori, eseiști, muzicieni, artiști plastici, actori etc. Îi felicit pe Dorina Șișum și Viorel Ploeșteanu pentru activitatea lor literară proprie, dar și pentru această neobosită activitate de întărire a cunoașterii și a legăturilor dintre cultura noastră și cea din Irlanda.
Mircea Toma: „Atacul asupra României a început acum opt ani…”
Ca și mine, Mircea Toma este psiholog de formație. Dar după 1990, s-a aruncat în presă, fiind unul din membrii fondatori ai Academiei Cațavencu, și în analiza/ monitorizarea presei, mai întîi la Agenția de Moonitorizare a Presei, pe care a creat-o, apoi la ActiveWatch. Dar după 1990, și-a continuat și activitate profesională în cercetare și în plan didactic. Din 2021 este membru al CNA. Poate aceste atuuri, adăugate inteligenței sclipitoare, l-au ajutat să propună acum cea mai profundă și extinsă analiză a influenței propagande ruse în România din ultimii opt ani. O operațiune profesionistă care nu poate fi deconstruită decît profesionist. Cred că Mircea Toma a făcut un pas important în această acțiune.
- Shakespeare – Sonete
A revenit frigul, poate că lectura unui minunat poem al Marelui Will ne va pune puțin sîngele în mișcare. Ca de obicei, în traducerea măiastră a poetului Adrian Vasiliu. Enjoy!
Sonetul CXLVI
Poor soul, the center of my sinful earth,
Biet suflet, prins în lutul meu vicios,
Sclav poftelor trupești ce te-asaltară,
De ce, flămând, sărac, la mare cost,
Pereții-i decorezi pe dinafară?
De ce, atât de mult, pe-o închiriere
De casă amărâtă, cheltuiești?
Vrei viermii, pe întreaga ta avere,
Moștenitori? Așa ai să sfârșești?
Consumă-ți trupul, suflete, mai bine,
Scăderea lui să fie al tău spor;
Plăcerea schimb-o pe trăiri divine,
Bogat lăuntric, nu-n exterior.
Iar moartea-ți va fi hrană, ca urmare
Când moare moartea, nimeni nu mai moare.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Bancul acesta a mai fost, dar îmi place atît de mult încît profit de faptul că l-am reprimit de la poetul Adrian Grauenfels… Și o glumă grafică de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
– Bună ziua, dumneavoastră sunteţi noul vecin?
– Da, tocmai m-am mutat.
– Şi cu ce vă ocupaţi?
– Sunt profesor universitar, predau cursuri de logică deductivă.
– Aha?… Şi ce e logica deductivă?
– Să vă dau un exemplu. Văd că aveţi o cuşcă pentru câine acolo în grădină.
– Da.
– Eu deduc că aveţi un câine!
– Păi, da.
– Dacă aveţi un câine, aveţi probabil copii.
– Exact.
– Dacă aveţi copii, eu deduc că aveţi sau aţi avut o femeie.
– Păi da, sunt căsătorit.
– Dacă aveţi o nevastă, deduc că sunteţi heterosexual.
– Ah… da. Sunt însurat.
– Ei bine, asta este logica deductivă.
– Extraordinar.
Un pic mai târziu spre seară vecinul se întâlneşte cu un alt vecin:
– M-am întâlnit cu noul vecin, tare simpatic!
– Şi cu ce se ocupă?
– Face o chestie extraordinară: ţine cursuri de logică deductivă.
– Ce e asta?
– Stai aşa să-ţi dau un exemplu… Ai o cuşcă pentru câine în grădina ta?
– Nu!
– Atunci e clar. Eşti homosexual, jigodie!
Și un set de meme de la diverși contributori, care vor fi divulgați pe parcurs, și o glumă grafică de la Emanuiel Pavel, o caricatură de C. Pătrășcan, cum se întîmplă adesea. Enjoy!
Mulțimea (Victor Hugo)… Se întîmplă adesea ca mulțimea să trădeze poporul.
Poezia (Septimiu Chelcea)… Românul e născut poet, dar cînd cade poezia la examen e dramă.
Longevitate (Emanuiel Pavel)… Se spune că un bărbat însurat trăiește mai mult decît un celibatar. Total greșit. Doar îi par zilele mai lungi.
Știați că? (Virgil Glăvan)… În tinerețe, Diana Iovanovici Șoșoacă a dansat în „Lacul lebedelor”? A interpretat malul stîng…
La un pahar (Liviu Mățăoanu, după Matty)… Unul din cei doi prieteni: nu-ți fă griji, nu se lipsesc ei de un om care s-a născut la Odobești, a făcut școala la Drăgășani și are un frate la Pietroasele!
Am pus mai sus unul din bancurile primite de peste Ocean, de la Virgil ot/ of Toronto. Aici le postez pe celelalte trei, care sînt mai scurte. Și o glumă grafică „cu premeditare” de la Emanuiel Pavel, Enjoy!
Ion și Gheorghe:
-Măi Ioane, dacă eu m-aș însura cu soră-ta, noi doi ce-am fi?
-Păi, am fi cumnați.
-Dar dacă aș face amor cu nevastă-ta?
– No, atunci am fi chit!
*****
Ion vine de la muncă și o vede pe Maria în pat, dezbrăcată.
-Maria, de ce ești dezbrăcată în pat?
-E cald și n-am cu ce să mă îmbrac!
Ion deschide dulapul și zice:
-Ia uite ce ai aici, Maria. Fustă… Palton… Cămașă… Bluză… Salut Gheorghe!
*****
-Iubitule, mă ajuți să spăl vasele?
-De ce, tu nu ai mîini?
-Bine…
Mai tîrziu, în pat.
-Iubito, facem dragoste?
-Păi, ai mîini!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
