- Prima pagină…
RIP – George Bondor
Un mail sosit de la poetul Costică Ciocan mă anunța că a plecat într-o lume mai bună tînărul filosof ieșean George Bondor, pe care l-am avut student și apoi colaborator la Timpul în seria anterioară, dar căruia i-am solicitat colaborarea și pentru noua serie. O perioadă a fost și redactor șef al revistei. Cred că relația noastră prietenească măsura peste un sfert de secol. Cumplită veste! Pe George l-am văzut de cîteva ori chiar anul acesta din întîmplare. Ne-am salutat, ne-am zîmbit, am stat puțin de vorbă. N-am observat nici un semn că ar fi ceva în neregulă. Cum aș fi putut să mă gîndesc la sinucidere? Prietenul nostru comun, scriitorul Vasile Ernu, scrie aceste cuvinte de despărțire: „Greu de crezut dar George Bondor ne-a părăsit. Acum trei săptămâni vorbeam de un proiect – azi dimineață aflu că s-au stins. Pfff. Șoc: m-a tulburat vestea. Am fost colegi în 90, primii ani – o generație de copii sclipitori. Mulți s-au pierdut. El și-a văzut de treabă. Foarte talentat și tare muncitor, scrupulos, atent și grijuliu în relații: foarte calm și așezat. Profesionist în tot ce făcea. Nu vorbea mult dar vorbea cu tâlc. Dintre foarte mulții colegi tare buni el a fost cel care a reușit să facă o carieră solidă pe filosofie și să rămână la catedra ca un demn urmaș al profesorului nostru drag Ștefan Afloroaei. L-am apreciat mult de la distanță: calm, așezat, inteligent, bine informat și tare echilibrat. Aducea liniște în jur care permitea reflecție și confort. Avea un zâmbet special pe care-l rețin bine minte. O să ne lipsești, George. Condoleanțe familiei”. Da, zîmbetul acela pe care îl remarcam și eu cînd ne întîlneam… Aici un link către prezentarea de pe site-ul universității, mărturie a activității sale științifice și didactice prodigioase și prestigioase
https://www.fssp.uaic.ro/dr-george-bondor
Tînărul filosof Andrei Stavilă i-a fost student și prieten regretatului George Bondor, care a ales să se despartă de această lume. Am citit cu emoție textul său, comentariu la micul meu text de despărțire de George și m-am gîndit că este potrivit să-l pun la vedere. RIP, George!
Andrei Stavilă: Laudatio la moartea unui om drag. Requiem pentru un maestru.
Ce poți spune atunci când un maestru care ți-a fost în același timp, la un moment dat, și coleg de muncă, și prieten, și amic de luptă, moare subit, pentru că așa a ales el? Nu poți spune nimic, întrucât simți că ai nevoie de ani pentru a te detașa psihic. Și măcar câteva zile să te dezmeticești din hăul creat deodată sub picioarele tale. Te minți că nu-i adevărat, încerci să afli altă realitate, dar până începi tu, din toate colțurile hâde ale rețelelor sociale încep să curgă cascade de inimioare frânte, emoticonuri cu fețe întristate sau înlăcrimate, buchețele de flori, și mai ales acele stupide expresii „scurt pe doi”, de gen „drum bun către lumină” sau „Dumnezeu să te odihnească în pace”. În prima clipă sunt deja zeci, în primele minute sute, apoi se trece la ordinul miilor… Ce rost mai are să spun eu ceva atunci când emoticoanele spun totul? Atunci când deja necroloagele cuvintelor goale s-au grăbit să fie scrise (de colegi, de studenți, de amici), întrucât ce nu-i pe rețeaua de socializare acum nu mai contează peste o zi? Atunci când trecerea ta hegeliană dinspre ființă spre neființă (sau poate direct către devenire) e amintită (adică preluată) până și de cele mai josnice ziare de scandal ale căror redactori n-au auzit în viața lor de tine? M-am întrebat, plângând înfundat în biroul meu, dacă văzând toate astea nu-ți pare rău acum că nu ai mai așteptat un pic.
Are totuși rost să îmi reamintesc astăzi, când au trecut câteva zile și a venit momentul să pleci de tot, câteva clipe pe care nu le voi uita niciodată. Când, de pildă, pe la început, tot vorbindu-ți cu vocea-mi tremurândă la persoana a doua plural, la un moment dat mi-ai surâs șmecherește spunându-mi, semi-oficial, „îți propun să ne tutuim”. Când, de pildă, îmi povesteai la o bere cum te bătea la judo în Grădina Botanică un coleg de facultate și ai râs cu poftă după ce ți-am răspuns că eu nu am dat în viața mea cu palma sau pumnul. Când, arc peste timp, m-ai chemat acasă la tine de câteva ori, pentru a pune la punct datele esențiale ale unei reviste pe care ai conceput-o, dar și pentru a discuta incognito despre planurile tale și ale unui alt coleg, planuri mărețe de a schimba din temelii o instituție uzată? Când, cu mult timp, foarte mult timp în urmă, am fost nevoit să plec și nu am mai fost alături de tine, tot nu trecea anul fără să vorbim, fie și puțin. Iar, în final, când, acum, chiar de ziua ta, mi-ai răspuns (mi-ai părut formal, dar vesel) la urări. Îmi dau seama (târziu) că a fost poate modul tău de a spune „la revedere”, ori probabil un ultim strigăt mut de disperare. De unde era să știu ce se va întâmpla peste doar cinci zile? Te-aș fi rugat să mai aștepți un pic. Măcar pentru berea pe care mi-ai promis-o pentru prima ocazie în care ne revedem. Am tot amânat, e vina mea. Pentru asta, și pentru multe altele pe care doar noi doi le știm, te rog să mă ierți.
Iar acum, dragul meu, dă-mi voie să te critic. Așa, dur, cum m-ai criticat tu de-a lungul anilor, când îmi spuneai că numai o critică dură (și acceptarea ei cu umilință) poate schimba subiectul. Te voi critica dur. Știi că sinuciderea nu este atât o poartă de evadare, cât un instrument egoist de răzbunare, nu-i așa? Cum să nu știi, tu m-ai învățat când discutam despre diatribele lui Cioran și ale altora. Aș dori să mă pot teleporta în timp, și să îți privesc chipul atunci când îți aranjai ultima scenă. Te-ai gândit (fie și pentru o clipă) la mama ta, rămasă de curând singură, și cu siguranță năpădită de boli? Te-ai gândit la frumoasa ta soție, cu care te-ai căsătorit relativ recent în fața Lui Dumnezeu? Te-ai gândit cum ar reacționa ele în fața acestei vești devastatoare și absolute, de negândit și neașteptat, și cum vor trăi după ce aveai de gând să faci? Si cum te-ai hotărât să îți lași tu soția (mă maestre, mă!) să vină acasă și să aibă surpriza de a te găsi ca pe un sac de cartofi atârnat cu o sfoară de grinda casei și bălăngănindu-se dreapta-stânga, înainte-înapoi, după cum îl bate briza comunei? Te-ai gândit măcar la un singur om care te iubea? Mă tem că nu. Ți-ai încălcat propriile principii pe care le-ai inculcat altora. Nu ai devenit amoral, ci de-a dreptul imoral. Sigur, vreau să cred că deja nu mai erai tu. Încă o dată, aș dori să-ți fi văzut figura înainte de ultimele clipe, atunci când atât de rațional, cum ai fost întotdeauna, îți puneai planul în practică. Probabil că nu te-aș recunoaște. Nu, cu siguranță nu mai erai tu. Erai un vârcolac sau câinele din Baskervilles care vag mai aduceau fizic cu ființa pe care toți o îndrăgeam. Și totuși, cunoscându-te, nu cred că acolo, undeva în adâncurile sufletului, nu mai exista o mică licărire a celui care a fost. De ce ai lăsat-o să se stingă? De ce nu ai urlat? Ai greșit, poate voit dragul meu, și ne-ai creat tuturor o prăpastie sub picioare, și nu știu cum vom reuși să nu cădem în ea. Ai stins licărirea în ultimele clipe, apoi ai rânjit și ne-ai dat dracului pe toți? Ne puteai spune măcar de ce, dar probabil asta era răzbunarea ultimă: nici măcar să nu aflăm răspunsul. Dar eu voi săpa, pentru că explicația depresiei mi se pare cusută cu o mare ață albă de unii apropiați ai tăi ca să ne întoarcă privirile. Tu nu ai fost depresiv niciodată. Poate săpând, voi afla. Poate oamenii care au avut legătură cu asta nu vor mai putea să tacă la un moment dat, deși și-ar dori-o.
Ce poți spune despre un om care a ajuns să facă asta? Poate lumea de care erai înconjurat era creată doar din demoni. Sau poate demonii tăi interiori deveniseră atât de puternici, încât personalitatea ta a dispărut iar ei au dorit în final să iasă afară. Și cu siguranță au ieșit, și ne-au năpădit pe noi toți. Dacă mai exista un strigăt de ajutor, ai preferat să nu-l auzim. Ai reușit. Dacă era o răzbunare care fierbea de mult în sufletul tău, ai dorit să o reverși. Ai reușit. Dacă ți-ai dorit să nu știm niciodată ce a fost, iar ai reușit!
Vezi tu, ai reușit tot ce ți-ai propus, atât în orizontul ființei, cât și al neființei. Ai fost și rămâi în continuare de neegalat, dragul meu. Cu iubire, dar și cu supărare, frustrare și tristețe nemărginite, mă înclin în fața ta pentru ultima dată: chapeau! Ave Imperator, morituri te salutant!
2.De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Deja știm cu toții – dacă e luni, e Emil Belu. Prin urmare, un nou episod din însemnările sale de-a lungul lumii, imaginilor, ideilor, cărților etc. Lectură plăcută!
■ Primordialitatea cântului… „Chez Vico, chez Rousseau, l`antropologie philosophique tien que la musique a precèdé la parole. Les oiseaux, certains mamifères marins peut-être, chantent. Les vents, les dunes, et les rochers peuvent chanter….” (George Steiner, Récit d`une pensée, Gallimard, 1997)
■ Limba maternă… Un lucru, care ține de o mai atentă observație a mediului în care trăiești, mai ales imigranții nu au cum să nu o remarce, este o deprindere cerută strict în diverse ipostaze cotidiane: numărătoarea! Oricât de bine ai cunoaște o limbă străină, această operație o faci întotdeauna în limba maternă! La o bancă, în timpul unei tranzacții financiare sau când primești restul la o casă de marcaj – fenomenul pare evident. O raritate, mi-am zis! Nu e chiar așa, mai sunt și alte „urgențe” în exprimare la care idiomul matern e chemat în ajutor, una frecventă fiind înjurătura! Varietatea, nuanța maternă, nu au echivalențe adecvate în alte limbi. Alofonii o știu prea bine, indiferent de gradul de cunoaștere al idiomului din spațiile pe unde bântuie. Cristofor Columb, italian de origine – aici mai sunt discuții legate de naționalitatea conchistadorului –, vorbea castiliana (cu accent portughez), iar italiana o utiliza numai când înjura în lungile lui călătorii pe mări și oceane. (Simon Wiesenthal, Calea speranței) Fotbalistul bulgar, Hristo Stoicikov, vorbește numai în spaniolă, iar când înjură arbitrii de fotbal o face numai în bulgară, asta ca să nu înțeleagă cei din campionatul spaniol ce vrea să spună atacantul de la F.C.Barcelona. Între aceste înjurături, aproape o veșnicie… 500 de ani!
■ „Fără cei absenți, nimic n-ar fi prezent” (Peter Handke)
■ „Biografii nu cunosc viața intimă a propriilor soții, în schimb își închipuie că ar cunoaște-o pe cea a lui Stendhal sau Faulkner” (Milan Kundera)
■ Surpriza din coș… O plajă minusculă pe partea elvețiană a lacului Léman. Plajă e puţin exagerat spus, doar câţiva metri pătraţi, mai mult iarbă şi pietre colţuroase. Nisipul distribuit cu parcimonie este, poate, nisip de aur. I-am zis plajă, influenţat de o pereche de tineri aşezaţi pe un cearceaf, încercând să profite de ultimele raze ale soarelui. M-am aşezat pe un dig, incomod, lângă un pescar, mai mult preocupat de ţigara ce părea a se stinge mereu, decât de cele două undiţe aşezate pe marginea lacului, care nu avuseseră, încă, „bucuria” contactului cu apa. Linişte. Nu se auzea nici măcar zgomotul traficului intens de pe autostrada ce se vedea ceva mai sus, croşetând ţărmul lacului. Din când în când, la trecerea micilor ambarcaţiuni cu pânze, tăcerea era spartă de clipocitul uşor al apei într-o fisură a digului, unde mai multe pietre dislocate se prăbuşiseră în apă, semn că şi ei, cât ar fi ei de „elveţieni”, mai au câte ceva de făcut. În acest început de septembrie, într-un apus prematur, datorat înălţimilor Alpilor, umbre prelungi peste apele încreţite de vânt, încearcă să unească cele două maluri printr-un pod iluzoriu. Deodată, aud paşi în spatele meu. O tânără cobora pe poteca ce şerpuia printre cei câţiva arbuşti, având pe braţul drept un coş împletit din răchită, acoperit cu un prosop. În urma ei, la mică distanţă, coboară un tânăr, învârtind pe degetul arătător o legătură de chei. Înainte de a intra în apă, cei doi se opresc la marginea apei, fixând coşul mai bine în nisip, apoi, cu gesturi delicate ridică prosopul ce ascundea minunea. De la distanţa la care mă aflam, nu-mi puteam da seama ce era în coş. Cei doi intrară în apă, unul lângă altul, înotând „cap la cap”, în cercuri largi, concentrice. După un timp, din larg se auzi un strigăt poruncitor: „Depêche-toi!” (Grăbeşte-te!) Din coş ieşi un căţeluş de un alb-imaculat, atât de mic cum n-am văzut vreodată. Legănându-se, intră în apă, alăturându-se celor doi înotători. Tot timpul cât cei doi descriau largi arcuri de cerc, căţelul era mereu între ei, ca într-un splendid înot sincron pe oglinda înfiorată a apei. Apoi, o comandă scurtă, pe care nu am mai înţeles-o, şi căţelul ieşi la mal. Se scutură de câteva ori şi îşi reluă locul în coşul de răchită. Nu-mi venea să cred ochilor: aşa de mic, ascultând comenzile şi executându-le întocmai! Curios, m-am apropiat de coş să văd minunea. Mai încăpeau încă doi-trei ca el în acel coş minuscul. Şi altceva, simţindu-mi paşii, cu lăbuţele şi dinţii a tras singur prosopul ce atârna pe mâner, învelindu-se ca o sarma, fără a se lăsa văzut de aproape. Doar când proprietara a ieşit la mal, s-a dezvelit, lăsându-se giugiulit şi şters de apă. Uimit de întâmplare, rămăsesem lipit de piatra digului privind spre cei doi tineri şi preţiosul lor „companion”. I-am petrecut cu vederea până au dispărut la o curbură a potecii. Răcoarea venită dinspre Alpi m-a trezit din reverii. Înserarea se lăsase repede. Câteva lumini spre Montreux, tremurau printre crengile copacilor sub adierea vântului.
■ „Și dacă totuși condiția sfântului e mai plăcută decât cea a înțeleptului, motivul constă în aceea că-i mai ușor să te tăvălești în durere decât s-o stăpânești prin reflecție și orgoliu.” (Emil Cioran)
■ Când tu, scriitor, intuiești o posibilă strâmbare din nas a unui preupus cititor, apropo de sinceritatea mărturisirii, sau mai rău, te ia de farsor, recurgi la un „arac”, care să-ți susțină vrejul afirmației, să convingă indecisul, așa cum face umoristul rus Mihail Zoșcenko în Galoșul: „Să mă scuipi în ochi dragă cititorule dacă exagerez cu ceva realitatea”.
- Semnalări amicale…
Anthropos, 2, 2025 & Caietele Saga, 14, 2025
Vă recomand două dintre publicațiile culturale care îmi plac foarte mult și pe care le urmăresc de la apariție. De altfel, am avut mereu grijă să le semnalez: Antropos. Revistă de filosofie, arte și umanioare, cel de-al doilea număr din acest an, editată de tînărul filosof Horia Vicențiu Pătrașcu, și Caietele Saga, editate de poetul Adrian Grauenfels, tot a doua apariție a anului. Anthropos se deschide cu un text comemorativ pentru filosoful George Bondor, plecat acum cîteva zile dintre noi, iar „dosarul”, ca de obicei, este centrat pe o temă foarte interesantă și multidimensională: Metamorfoza – reformă, schimbare, transformare. Excelente sînt însă și cronicile și eseurile legate de cărți reunite la secțiunea Criticoscop.
Cel de-al doilea număr din acest an din revista lui Adrian Grauenfels (Editor) – Caietele Saga, 14, Experimente Saga 2025 s-ar putea să fie și cel mai cuprinzător de pînă acum. Dar aceasta este doar una dintre calități, cealaltă este excelența, evidentă peste varietatea temelor atinse în poezii, eseuri, articole despre artă, ca să nu mai vorbesc despre ilustrații, domeniu în care Adrian este inegalabil. Am fost bucuros să întîlnesc în pagini mai mulți dintre oaspeții blogului meu – pe Cezar Straton cu două eseuri, pe Julien Caragea, pe mine, ca să nu mai vorbesc de Adrian însuși! Revista poate fi descărcată în format pdf de la linkul care urmează…
(https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZJqF85ZUshbtiepNLB6BY0Y0dLN1LVuhcdX)
Cațavencii & Mălin Mușatescu – În chestiunea „suveranismului”
Este interesant – și cumva trist – că o problemă foarte importantă, cea a metamorfozării nemulțumirii globale față de clasa politică de la noi într-o atracție față de politrucii și partidele zise suveraniste, este abordată serios de o revistă de satiră și umor, nu de presa noastră care se consideră serioasă și de bravii noștri analiști politici. Două articole, unul redacțional, celălalt semnat de Mălin Mușatescu. Lectură cu folos! Cît privește poporul votant, înțeleg nemulțumirea față de clasa politică, pe care o împărtășesc și eu, nu înțeleg însă atracția față de un amestec hilar de dacopatie, național-comunism ceaușist și dragostea față de Rusia și SUA reunite! Sigur că „cei vechi” sînt răi, dar „ăștia noi” prin ce se dovedesc „buni”? Și, în fapt „cei noi” sînt la fel de vechi! Cam o treime, deocamdată, din electoratul băștinaș face trecerea de la promisiunile neîmplinite la cele imposibil de împlinit. Asta e!
https://www.catavencii.ro/ori-la-decebal-ori-la-spital-apa-energie-cal/
- Shakespeare – Sonete
Ultima Babă a anului a fost la fel de frumoasă…. Poate din acest motiv și-a ales-o Marele Will pentru a ne dărui un alt minunat sonet în traducerea atît de reușită a poetului Adrian Vasiliu. Enjoy!
Sonetul CXLV
Those lips that love’s own hand did make
De mâinile iubirii făurite
Acele buze mi-au șoptit „Urăsc”
Pe când favoruri eu ceream iubitei;
Dar când văzu ce mult mă chinuiesc,
Îi încolți în suflet îndurarea,
Certându-și limba care, totuși bună,
Obișnuia a pronunța iertarea,
Și-o învăță, mai nou, așa să spună:
„Urăsc”, a continuat, schimbându-i rostul
Cu un final ca ziua, când pe cer
Urmează nopții, care ca un monstru,
Din rai își ia avânt către infern.
„Urăsc”, fără ca ura s-o anime
A spus și m-a salvat, „dar nu pe tine”.
Traducerea :Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un amplu grupaj de bancuri rusești, dar și sovietice, care tocmai mi-a sosit de la scriitorul Cezar Straton. Și o caricatură de C. Pătrășcan, pentru care îi mulțumesc lui Emanuiel Pavel, în care este evocat un fel de „pui de rus” dat în urmărire internațională. Enjoy!
Biftec. Putin la restaurant. – Cum doriți să fie biftecul tartar, domnule Președinte? – Așa… mai în sânge…
Bani. Fiul îl întreabă pe tatăl său , un „nou rus” (îmbogățit după 1990): – Tată, diseară ies în oraș cu fetele, dă-mi niște bani… – Da, ia-ți din seif. – Și cât pot lua? – Vreo cinci centimetri… dar nu mai mult!
Afaceri. Doi „noi ruși” vorbesc: – Și afacerea ta, funcționează? – Ok, cumpăr, vând… – Și mașinile? – Ok, cumpăr, vând…- Și cu politica? – Ok, cumpăr, vând politicieni… – Și soția ? – Ok, am vândut-o și mi-am cumpărat două!
Teatru. Un „nou rus” sună la teatru: – Hei omule, am auzit că prezentați o piesă tare, vreau două bilete la loja prezidențială. – Pentru „Romeo și Julieta”? – Nu, pentru mine și amanta mea.
Mausoleum. Un rus tată a șase copii vine acasă obosit, după o tură de noapte. Copiii îl înconjoară și îi cer să se joace cu ei. El le spune: – Bine, hai să jucăm un joc numit Mausoleum, unde eu voi fi Lenin și voi veți fi gărzile.
Casetofoane. Două casetofoane se întâlnesc. Unul este japonez, celălalt de fabricație sovietică. Sovieticul întreabă: – Este adevărat că proprietarul tău ți-a cumpărat o casetă nouă? – Da. – Pot să o mestec?
Reforme. Programul de reforme al lui Putin, în două puncte: 1. Să facem oamenii bogați. 2. Lista acestor oameni.
Economice. Știre: Un elefant înfometat a evadat din Grădina Zoologică din Sankt Petersburg strecurându-se prin gratiile cuștii sale.
Orare. Telefonul sună în casa unui cosmonaut sovietic, pe la ora prânzului. Băiețelul familiei răspunde: – Nu! Tatăl meu nu este aici. A făcut trei călătorii în jurul Pământului cu capsula Soyuz. Se va întoarce la sfârșitul după-amiezii! – Și mama ta? – Mama stă la coadă pentru cartofi. Se va întoarce, sper, înainte de miezul nopții.
Bețișoare. Hrușciov lucrează în biroul său. Consilierul lui îi spune: – Sunt două sute de soldați în Piața Roșie. Ei stau liniștiți și mănâncă! – De ce mă deranjezi? Lasă-mă! A doua zi, la aceeași oră, consilierul revine: Tovarășe Hrușciov, sunt șapte mii de oameni în Piața Roșie. Ei stau acolo cuminți și mănâncă! Poimâine, sfătuitorul, tulburat, intră fără să bată: – Sunt o sută de mii de soldați afară…- Da, da, știu…Ei stau și mănâncă…Care este problema? –Mănâncă orezul cu bețișoare!
Preludii. Un adolescent rus îi spune iubitei sale: – Te plac, te vreau! – Dar nu se începe așa, o relație! În primul rând, trebuie să mă duci la restaurant, să-mi cumperi cadouri, să-mi dai niște bani și abia apoi să vorbești despre sex! Tăcere. Apoi băiatul a spus, enervat: – La naiba! Ești exact ca Rusia în timpul negocierilor cu FMI!
Lecturi. Joe Biden îl întreabă pe Putin: – Sunt interesat de cultura rusă. Ce mi-ați recomanda să citesc din Dostoievski? – „Idiotul”…
Granițe – Ivan, ce ai face dacă s-ar deschide granițele URSS? – M-aș urca în primul copac. – Pentru ce? – Ca să nu fiu călcat în picioare de mulțimea care fuge.
Stilou. Un jurnalist îl intervievează pe Lenin. – Vladimir Ilici, cum ați găsit sloganul „Studiați, studiați și studiați” ? – Nu am inventat nimic, doar încercam un stilou nou!
Turism. Un american, un francez și un rus discută despre cum călătoresc ei în străinătate. Americanul: – Eu iau avionul. Francezul: – Eu folosesc Citroën-ul meu. Rusul: – Nu călătoresc, căci patria mea este foarte mare și frumoasă. Dar dacă Patria îmi ordonă, voi lua un tanc.
Coadă. Un rus se plimbă la Moscova. La colțul unei străzi, vede mulți oameni stând la coadă. Fără să se gândească, se așeză la rând și așteaptă…O oră mai târziu, când coada încă nu s-a mișcat nici un milimetru, o întreabă pe femeia din fața lui: – Scuzați-mă, doamnă, dar la ce stăm la coadă aici? – Nu știu. Tocmai am văzut oameni așteptând la coadă, așa că m-am lipit și eu. Și așa, pas cu pas, s-a ajuns la a doua persoană din fruntea cozii, care la rândul ei îl întreabă pe bărbatul din frunte. – Eu mergeam pe stradă și m-am oprit să-mi leg șiretul aici, în fața alimentarei. Când m-am ridicat, în spatele meu se așezase un domn. M-am gândit rapid: „Ce noroc! Pentru prima dată sunt primul la coadă, așa că rămân!
La raport. – Soldat Ivanov, treci la locul tău! Cizmele nu sunt prea mici, ci picioarele tale nu sunt reglementare!
Dictare. La o școală din URSS. Ora de dictare. Profesoara citește: – Odată, Dumnezeu a trimis unei ciori o bucată de brânză. Pauză. Toți elevii scriu. – Daria, tu de ce ridici mâna? – Dar ați spus că nu există Dumnezeu! – Nici brânză nu există. Și ce-i cu asta? Ia și scrie ce v-am citit!
Aripi. Un rus se prezintă pentru consultație la un medic plictisit și prost plătit, plângându-se de o durere între omoplați. Fără a-l privi, doctorul întreabă: – Fumezi? – Nu, n-am fumat niciodată! – Bei? – Deloc. Îți plac femeile? – Nu, eu sunt un soț fidel. – Vezi, au început deja să-ți crească aripile de înger!
Simulări. În timpul unor exerciții militare rusești, un pod a fost declarat „explodat”. O santinelă îi interzice unei femei în vârstă să-l traverseze. Ea, supărată, se întoarce către un alt soldat și-i spune: – Dar podul este întreg! Și acest nebun pretinde că a fost aruncat în aer! – Nu pot face nimic! Eu însumi am fost ucis acum două ore!
Opțiuni. O rusoaică la bal: – Este îngrozitor de cald aici. Sașa, ai putea deschide ceva? – Cu mare plăcere! Preferi şampanie, vodcă sau coniac?
Miuță. Doi mafioți ruși se întâlnesc într-o saună: – Hei frate, câți bodyguarzi ai? – 11. – Și eu! Încingem o miuță?
Trei surori. Discuție între trei tineri ruși: – Băieți, m-am săturat de aceste jocuri de cărți! Hai să mergem la teatru. Se prezintă „Trei surori”. Ivan: – Perfect! Că și noi suntem tot trei.”
Hobby. – Aveți vreun hobby, tovarășe Leonid Ilici Brejnev? – Desigur! Colecționez glumele despre mine. – Aveți multe? – Deja două lagăre de muncă pline!
Liniște. Un rus îmbogățit vizitează un apartament de lux din centrul Moscovei. – E liniște pe aici, îl întreabă pe vânzător? – Da, totală! Fostul proprietar a fost împușcat aici cu o mitralieră și nimeni n-a auzit nimic!
Viață. Ivanov cere să fie primit în Partidul Comunist. Urmează un interviu: – Tovarășe Ivanov, fumezi? – Da. – Știați că tovarășul Lenin nu fuma și i-a sfătuit pe toți comuniștii să nu fumeze? -Dacă tovarășul Lenin spune așa, mă voi lăsa de fumat. – Bei? – Da, puţin. -Tovarășul Lenin a condamnat ferm beția. -Atunci, nu o să mai beau. -Tovarășe Ivanov, cum stai cu femeile? – Păi…îmi cam plac… – Ştiai că tovarăşul Lenin a condamnat ferm comportamentul imoral? – Dacă tovarășul Lenin a spus asta, mă voi abține!. – Tovarășe Ivanov, vei fi gata să-ți sacrifici viața pentru Partid? – Desigur! Cine mai are nevoie de o astfel de viață?.
Cartofi. Tovarășul Stalin se apropie de un fermier și îl întreabă: -Tovarășe, câți cartofi ai recoltat în acest sezon? – Destul cât să-mi ajungă, slavă Domnului! – Dar Dumnezeu nu există, a spus Stalin – Apăi nici cartofii nu-s prea mulți…
Iubiri. Într-un chestionar pentru candidații la înscrierea în Partidul Comunist, una dintre întrebări a fost: „Care este atitudinea dumneavoastră față de puterea sovietică?” Un solicitant a răspuns: „La fel ca și pentru soția mea”. Când i s-au cerut lămuriri, acesta a explicat: „În primul rând, o iubesc; în al doilea rând, mi-e frică de ea; în al treilea rând, mă gândesc mereu la alta!”.
Stalin. Stalin savurează ascensiunea sa la putere, fumându-și pipa pe balconul Kremlinului. Dis de dimineață, aude o voce: – Stalin! Stăpân al Rusiei, te salut! Mulțumit, merge să ia un mic dejun copios la dacha lui și apoi se întoarce la Kremlin să mai ia aer proaspăt pe balconul. Aceeași voce îi strigă: – Stalin! Mărite stăpân al Rusiei, te salut! După-amiaza târziu, când soarele apunea la orizont, Stalin iese iar în balconul său, dar vocea a tăcut… – Soare, la răsărit, mă saluți, la zenit mă saluți și la apus mă ignori?! -Acum am plecat în vest, du-te la naiba!
Microfon. Istorioara e din perioada URSS-ului. Brejnev îl invită pe ambasadorul Franței la cină. În timpul mesei, francezul este surprins: – Curios! Primele trei chiftele pe care le-am mâncat au fost delicioase, dar pe aceasta chiar nu o pot tăia! Atunci Brejnev se întoarce către șeful gărzii sale și îi spune: – Ți-am spus „fără microfoane în seara asta”!
Cheese! Un pilot de vânătoare american testează un nou avion de luptă fără armament la bord, când vede deodată un alt avion de vânătoare care se apropie, dar unul rusesc… Își ridică microfonul și sună baza: – Hei Fox! Am un avion rusesc care se apropie de mine, ce ar trebui să fac? Baza rămâne tăcută… -Hei! Răspunde, la naiba! Se apropie din ce în ce mai mult, sper să nu mă doboare… Ce să fac? Tăcere totală…- Hei! Este la câțiva metri de mine, îl văd perfect… Scoate o cameră foto… Face poze! Spune-mi ce ar trebui să fac! În sfârșit, baza răspunde: – Say chesee…
Prizonier. În zilele „glorioasei URSS”, un profesor sovietic își întreabă studenții: – Dacă ar izbucni un război între noi și americani, de care parte ai lupta? – A noastră, răspunde Igor. Profesorul se bucură de roadele învățăturii sale, care par a fi fost perfect asimilate. Dar el își continuă investigațiile: – Și îmi poți spune de ce ai alege partea sovietică? – Da, tovarăşe profesor. Pentru că prefer să cad prizonier la ei, nu la ai noștri…
Flirt „a la russe”. Un rus și o franțuzoaică sunt singuri într-un compartiment al trans-siberianului. – E tare cald aici, spuse rusul, după câteva ore de tăcere. – Oui… – Ei bine, gata cu flirtul. Jos chiloții!
Ceapaev. Petka îl întreabă pe Ceapaev: – Vasili Ivanovici, poți să bei jumătate de litru de vodcă? – Desigur! – Dar un litru? – Desigur! – Ce zici de un butoi întreg? – Nicio problemă, pot să-l golesc ușor. – Dar poți să bei un râu de vodcă? – Nu, nu pot face asta. Unde aș putea găsi un castravete murat atât de mare?
Dacha. Un rus nou îmbogățit se plânge altuia: – Copilul meu, e un uituc. La începutul anului școlar, tema dată era un eseu pe tema „Cum mi-am petrecut vacanța”. Toți ceilalți au scris în mod normal – în Hawaii, în Canare, dar idiotul meu a scris pur și simplu „la dacha”. M-am săturat să tot explic tuturor că a fost dacha lui Elțin!
O colecție de „prostii” spuse de celebrități din diferite domenii, care ne dovedesc că noi, oamenii obișnuiți nu avem apanajul acestora! Mi-au sosit de la scriitorul Ion Fercu acum o vreme… Și în loc de glumă grafică o operă a lui Banski, pentru care îi mulțumesc poetei Camelia Iuliana Radu. Lectură plăcută.
NU MAI RÎDEŢI DE GIGI BECALI! NICI DE MARIAN VANGHELE!
Niciodată nu am vrut să merg în Japonia. Pur şi simplu, nu îmi place să mănânc peşte. Şi ştiu că peştele este foarte popular în Africa. (Britney Spears)
Unde va avea loc Festivalul de la Cannes anul acesta? (Christina Aguilera)
Fumatul ucide. Dacă mori, atunci ai pierdut o parte importantă din viaţă. (Brooke Shields)
În opinia mea, căsătoriile dintre homosexuali ar trebui să fie între o femeie şi un bărbat. (Arnold Schwartzanegger)
Am fost recent în turneu în America Latină. Singurul meu regret este că nu am aprofundat limba latină în şcoală, ca să pot să port şi eu o conversaţie cu oamenii aceia. (Dan Quayle – 44th Vice President of the United States)
Cred că nimeni nu ar trebui să îşi scrie autobiografia până nu moare. (Samuel Goldwyn)
Cel mai bine mă simt atunci când sunt fericită. (Winona Ryder)
Dacă încep să gândesc prea mult, intru în panică. (Pamela Anderson)
Cel mai frumos gest de afecţiune este să împarţi patul cu altă persoană. (Michael Jackson)
Nu sunt prost. Pur şi simplu, uneori nu gândesc. (Colin Farrell)
Mă îmbrac sexy, dar nu într-un mod evident, ci într-un mod virginal. (Victoria Beckham)
M-aş sinucide dacă aş fi la fel de grasă ca Marilyn Monroe. (Liz Hurley)
Exact aşa s-a întâmplat cu Imperiul Roman. Nu avea toată lumea de acolo sifilis? Şi aţi văzut că după aia, imperiul a fost distrus de un vulcan. (Joan Collins)
Dacă nu exista electricitatea, ne-am uita la televizor la lumina lumânării. (George Gobel)
Iau lecţii de franceză, pentru că ştiu că toţi europenii vorbesc franceza şi nu vreau să spun prostii când mă duc acolo. (Paris Hilton)
Zebra nu îşi schimbă petele. (Al Gore – 45th Vice President of the United States)
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
