SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din martie…

1. Poem de martie…

 

 

Nostalgie…

 

îi dau cezarului ce e al cezarului fără să uit

să-i dau lui Dumnezeu cuvenita sa parte –

eu nu uit femeia, pe tine nu te uit, partea ta e deoparte,

din coasta mea te-a smuls domnul, mi te-a dat în grijă,

spre nebunie și glorie pînă la moarte…

 

îmi place lumea, îmi plac lucrurile sale,

chiar mai mult decît ce pot găsi înăuntrul meu,

dar ar fi minunat să renasc fără sentimente,

fără gînduri, obiect imobil, lipsit de viață –

multă oboseală mă umple, dă pe dinafară!

 

obiect aruncat în lanuri de trifoi și iasomie,

poate rachetă interstelară în zbor spre nimic,

poate amîndouă deodată, poate niciuna…

 

24 Februarie 2025, în Iași

 

 

2. Prima pagină…

 

22. 02. 2022 – 22. 02. 2025

 

Acum exact trei ani, într-o noapte ca aceasta, trupele Rusiei au atacat Ucraina. De atunci, aceasta rezistă eroic, cu pagube umane și materiale, imense, dar rezistă, provocînd pagube și mai mari invadatorului, ba chiar ocupînd o bucată de regiune din Rusia și atacînd cu rachete, drone, obuze de mare calibru, obiective militare și economice de pe teritoriul Federației Ruse. Ucraina rezistă, dar din păcate Trîmbiță, nume de cod Krasnov, este pe cale să o trădeze, laolaltă cu toată Europa de altfel, azimutul său fiind Rusia. Oricum, e strigător la cer că administrația sa îi oferă Rusiei prilejul să iasă din izolare, ba chiar îi și acordă avantaje la care rușii nici nu visau. Și asta înainte ca negocierile să înceapă pe bune! Sînt curios cînd își vor da seama și americanii, de la care a primit și votul electorilor și pe cel popular, că primii trădați sînt chiar ei! La alegerile de la jumătate mandatului s-ar putea să fie prea tîrziu, crește riscul ca răul pe care îl provoacă el și tripletă lui să nu mai poată fi îndreptat. Și nu e vorba doar de Ucraina, ci și de America, de întreaga lume…

 

 

 Make Russia Great Again/ Două comentarii și cîteva note asupra situației

 

Textul de mai sus, 24. 02. 2022 – 24. O2. 2025, a fost foarte citit și comentat, nu doar pe blogul meu, ci și în numeroase mesaje prin poșta electronică. Le preiau aici, semnate cu inițialele expeditorilor, pentru că nu am avut vreme să solicit  acordul acestora. Primul este din Anglia, al doilea din Canada. În final, adaug cîteva privind situația, a noastră, a lumii, cum se întrevede în urma „antantei cordiale” ruso-americane.

1. S. (Marea Britanie): „Am intrat în epoca tâlharilor care șantajează la drumul mare, nu mai contează nicio țară, o gașcă de gangsteri de la Washington la Moscova, de la Buenos Aires la Budapesta, Bratislava, Roma etc. vor să forțeze toată planeta să se supună unei junte mondiale neoconservatoare. E un putsch mondial care se coagulează rapid pe calapodul Axei Berlin-Roma-Tokyo. Deocamdată, s-a închegat Axa Washington Moscova Roma Budapesta Bratislava. Musk ar fi vrut să adauge Berlinul și Bucureștiul, dar n-a reușit deocamdată. Într-un an sau doi, lumea va fi de nerecunoscut. Europa va trebui să-și caute aliați în Canada, America de Sud, Australia pentru a opri această nouă ciumă roșie-albastră. Șobolanii din Ciuma lui Camus se înmulțesc în fiecare zi. Se pare că acest scenariu s-a copt de mulți ani, de către grupări de pe întreaga planetă, susținute cu bani grei de la Kremlin și din SUA. Marea Britanie pare cea mai stabilă și echilibrată putere și asta nu-i convine deloc lui Trump, dar nu cred că are șanse să facă un putsch aici, nu poate răsturna monarhia, deși anexarea Canadei ar fi un pas în această direcție. Să vedem ce va face Merz, sper să se coalizeze cu Starmer și Macron, dar va avea de furcă cu AfD, iar Macron va fi hăituit de Le Pen. Trump și Musk caută fragmentarea UE și NATO prin toate mijloacele. Sunt sigur ca au cărți de poker și mai tari pe care le păstrează în manșetă. Din păcate, majoritatea europenilor încă nu își dau seama ce scenariu sinistru se pregătește zilele astea în culise, somnambulismul domină peste tot. Așa s-a format și Republica de la Weimar urmată de marele dezastru.

 

1986. G. (Canada): „Mulțumesc, Liviu, dar din păcate nici asta nu-l destabilizează pe Trump. Sunt convins că este recrutat de ruși, nu ca spion banal, plătit după statele de plată ale poliției, ci un fan entuziast al rușilor care știu să-l aprecieze mai  mult ca americanii! Rușii i-au spus că ar putea deveni un mare om politic pe vremea când era plin de datorii și băncile nu-i mai dădeau împrumuturi, Putin i-a spus că i s-au furat alegerile și tot Putin și gașca apropiată îi fac temenele, îl admiră că e cel mai mare președinte din istoria Americii etc. etc. și el e topit și se execută, își face treaba de coadă de topor. Să știi că a fost un documentar încă din 2016, înainte să fie ales, în care era vorba și de kompromatul în discuție, din 1986. După terminarea concursului, spre miezul nopții, Trump a mers în camera lui luxoasă de hotel. Comentariul jurnalistului: „Îl vedeți pe Trump facînd duș și adormind cu o carte în mînă când era înconjurat de zeci de femei, una mai  frumoasă ca alta, care voiau să-i intre în grație?” Se avansa ideea că a fost filmat de FSB în plină activitate. Putin a negat ironic spunînd că  nu a fost filmat, dar nu poate spune nimic despre cum și-a petrecut Trump noaptea, fiindcă „fetele noastre sunt cele mai frumoase din lume !” Dar rumorile astea i-au întărit popularitatea și la alegători și la alegătoare! Apare acum evident că America e coruptă, iar democrația ei este fragilă. Musk poate cumpăra ușor alegerile pentru  zeci de posturi de senatori republicani, care se supun orbește și total lui Trump, căruia îi datorează totul. E o nimica toată pentru Musk, câteva sute de milioane de dolari, dar cu Congresul dominat de fidelii lui Trump se poate face orice și mai ales se poate schimba Constituția. Îi așteaptă vremuri grele pe americani și, din cauza lor, și  pe noi. Când or să se trezească, o să fie deja tîrziu.

 

1. A. – Cîteva note asupra situației: Make Russia Great Again… După ultimele gesturi ale Trîmbiței, se poate spune că și-a întors pe dos sloganul, acesta a devenit Make Russia Great Again.

*****

Nici nu contează dacă acum destule decenii a primit numele de cod Krasnov, sau doar e amenințat cu un kompromat, important este că tot ceea ce face în ultima vreme o face în interesul Rusiei, nu al Americii și al lumii încă libere.

*****

Între timp, face presiuni asupra Ucrainei, șantajînd-o cu cedarea pămînturilor rare. Acesta nu este un om politic, măcar un politician, ci un brigand, un bandit care s-a apropiat de un alt bandit.

*****

Un alt bandit, în care se recunoaște, și care face de fapt jocurile, deși nebunul în rătăcirea lui își închipuie că el e la cîrma jocului.

*****

Celălalt bandit îi încurajează, de altfel, megalomania. De la primele declarații trădătoare ale Trîmbiței, propaganda Kremlinului îl îneacă în laude.

*****

De un comic nebun sînt autoporecliții noștri „suveraniști”, protestează cu steagurile Rusiei și Americii laolaltă. Într-un fel, sînt onești, recunosc că sînt slugi la doi stăpîni!

*****

Poate și mai comic este că unul din finanțatorii manciurianului nostru este un bogătan austriac adversar al lui Trump, care a finanțat recenta campanie a democraților! Nu doar românii sînt imparțiali, ci și austriecii, iar manciurianului nu-i displace să sugă la două vaci, dacă n-or fi boi!

*****

În ciuda pesimismului meu structural, sînt un pic mai puțin pesimist acum decît preopinenții. Văd un semn bun în rezultatele alegerilor din Germania, în ciuda avansului înregistrat de AfD, pînă la urmă, 75% din alegători au votat partidele democratice. Iar prezența la vot a fost uluitoare. Să vedem ce va fi la noi în mai…

*****

Pe deasupra, nu cred că americanii sînt mai proști decît alte neamuri – îi prostești o dată, merge și a doua oară, dar nu la infinit…

 

 

3.De la  prieteni…

 

 

Emil Belu: Note din exil (interludiu)

 

Întrerup pentru moment numărătoarea curentă, pentru că am primit de la autor un episod suplimentar. Lectură plăcută…

 

Cecitate și erotism

 

Într-un trist clasament al handicapului, dacă e posibil aşa ceva, am considerat întotdeauna orbirea, congenitală sau dobândită, forma extremă de traumă. Mă gândesc, în special, la orbirea totală, cea parţială putând fi îmbunătățită prin noile tehnici cu ghidaj computerizat – chirurgii cu laser, transplanturi și terapii pe măsură. Acolo unde se poate. Două întâlniri cu doi orbi, pasionați de lecturi (Braille), m-au trimis cu gândul la vorbele lui J.L. Borges, un alt vitregit al soartei: „Cecitatea este o ironie a lui Dumnezeu care mi-a dat cărțile și noaptea”.

Au trecut ceva ani de când am fost internat, pentru câteva zile, într-o unitate medicală  dintr-un mic oraş transilvan. Era un fel de sanatoriu, deşi numele mi se pare prea acoperitor pentru modesta clădire cu un serviciu de terapie având câteva saloane, o sală de medicină sportivă şi, dacă îmi amintesc bine, o mică piscină, totul organizat în jurul unui izvor natural de apă sărată. Un uşor accident produs de o cădere pe terenul de tenis, necesita câteva proceduri terapeutice, printre care şi un masaj pe durata a câtorva zile. Cel care se ocupa de acest ultim procedeu era un tânăr în jurul a treizeci de ani. Ochelari fumurii, fizic plăcut, respectuos, o anumită instrucţie, multă volubilitate şi, lucru curios, mişcările nu trădau severul handicap. Era originar dintr-un sat pierdut din zona Apusenilor, provenind dintr-o familie săracă, cu o droaie de copii, trăind la limita supravieţuirii. Pe lângă grija zilei de mâine, o cecitate ereditară făcea ravagii printre membrii familiei. Adesea, cutreiera oraşele și satele apropiate unde, împreună cu un frate mai mare, văzător, băteau din poartă în poartă, încercând să vândă lucruri de artizanat popular: umeraşe, cârlige de rufe, linguri de lemn etc. Un binevoitor, deschizându-i uşa, l-a poftit în casă, unde i-a ascultat povestea vieţii. Impresionat, l-a luat sub aripa lui ocrotitoare, dirijându-l spre o şcoală cu profil medical, având şi o clasă pentru cei lipsiţi de vedere. După absolvire fusese repartizat la această unitate medicală. Discutăm de una, de alta, în timp ce îşi face conştiincios treaba. Citeşte în Braille diverse scrieri, e la curent cu evenimentele politice şi, mai ales sportive, caută să se informeze, atât cât îi permite handicapul. De altfel, majoritatea maseurilor din acest departament (secţie, cum îi spun ei) sunt orbi, în diferite grade. Îi mărturisesc, mai pe ocolite, că mi se pare o boală teribilă, că medicina caută soluţii care pot alunga întunericul şi, de ce nu, miracolul dobândirii vederii nu-l poate ocoli. Pare mirat de vorbăria mea, iar replica m-a pus pe gânduri: „Sunt boli mult mai crunte decât orbirea”, îmi mărturisește după o lungă pauză. Care? l-am întrebat. „Impotenţa, de exemplu!”, a fost răspunsul surpriză.  Primatul sexualității în orizontul unui handicap sever, iată un lucru care mi s-a părut bizar.

 

În preajma Anului Nou, pe o pârtie de schi din apropierea Montréal-ului, schior amator, trag o căzătură zdravănă. După investigațiile medicale de specialitate, mi se recomandă câteva şedinţe de massothérapie. Nimeresc la un maseur orb din naştere, nu cred că avea mai mult de patruzeci de ani. Pasionat de hochei şi, de aşteptat, un înfocat suporter al celebrei echipe montréaleze Les Canadiens. Desigur, meciurile le ascultă în transmisie radiofonică, cunoscând, ca nimeni altul, istoria clubului de la înfiinţare şi până în prezent, întâmplări hazlii din lumea hocheiului, anecdote puse pe seama marilor jucători care au trecut prin acest club celebru în cei peste o sută de ani de la înfiinţare. Dar, câte nu ştie! Mă întreabă câte ceva: din ce ţară vin (accentul, bată-l!), ce lucrez, ce şcoli am urmat, despre familie, pasiuni culturale, sportive, ba chiar dacă am o „blondă” în afara căsniciei, lucru destul de frecvent în această parte de lume. Parcă numai în această parte! Îmi povesteşte la rându-i secvenţe din viaţa lui. Vine dintr-o provincie săracă a Canadei, din Terre-Neuve-et-Labrador. Şi-a petrecut copilăria într-un sat de pescari de pe malul Atlanticului, într-o familie numeroasă în care drogurile şi alcoolul au făcut ravagii.    O organizaţie guvernamentală pentru protecţia copilului l-a orientat spre o şcoală pentru nevăzători, cu o specializare în domeniul masajului, meserie frecventă şi aici printre cei loviţi de acest sindrom. Smuls din perimetrul sărăciei şi al viciului, viaţa lui s-a înscris pe o traiectorie normală. A întemeiat o familie, iar soţia – afectată şi ea de o orbire parţială – poartă ochelari cu multe dioptrii care-i asigură totuşi o libertate de mişcare. S-au cunoscut cu ani în urmă în această clinică, unindu-şi destinele. Sunt mulţumiţi şi împăcaţi cu soarta, îmi spune pe un ton neutru. Au o fată în clasa a doua primară, fără probleme de vedere, dar îmi mărturiseşte sincer că se teme de blestemul eredităţii pentru micuţa Leila. Mă întreabă ce am citit în ultimul timp, dacă am vreun scriitor preferat din Québec şi, lucru important! dacă mă interesează literatura erotică. Îmi aminteşte de o autoare, Lisa Murphy, o fotografă canadiană, necunoscută mie, care a conceput o carte erotică în Braille, compusă dintr-o succesiune de planşe, un fel de nuduri, am înţeles, cu contur tactil. Cartea se numeşte Le livre d’erotisme pour aveugles și aflu că este un bestseller. Cum preţul ei (225 de dolari canadieni!) îi depăşea posibilităţile financiare, apelase la un prieten, care i-a împrumutat-o „pe termen scurt”. Precizează asta ca să înţeleg despre ce carte valoroasă e vorba şi prin câte mâini mai are de trecut. Este ajunul Anului Nou şi, la sfârşitul şedinţei, conform tradiției și locului, ne urăm cele cuvenite: Bonne Année! Bonne Santé!  Îi strâng mâna, iar după câţiva paşi aud în urma mea o urare inedită: „Bonne Érection!”. Brusc mi-am adus aminte de acel tânăr orb din Țara Moţilor, care-mi mărturisise că „impotenţa” este handicapul suprem, nu cecitatea, cum credeam eu. Şi, probabil, pentru fiecare bătut de soartă există o boală mai atroce decât cea de care suferă el. „Ar fi putut fi mai rău”, iată o sintagmă care te ajută să te menţii pe linia de plutire. Lecţia celor doi nevăzători m-a lecuit pe veci de nonsensul ierarhizării suferinţei.

 

 

Cezar Straton: 1814 – Parisul, rușii și prostituția

 

Începută în ianuarie 1814, „campania franceză” a adus, la sfârșitul lunii martie, trupele imperiale ruse, apoi armatele aliate victorioase în Paris, în fața unei populații uluite și speriate. Pentru prima dată în istoria sa, Parisul este ocupat și va rămâne așa timp de șase săptămâni. După înfrângerea lui Napoleon de către coaliția anti-franceză, urmată de exilul lui în insula Elba, împăratul Alexandru I (ce a intrat triumfal în Paris călare pe calul Eclipse, dăruit lui chiar de marele învins) a luat diverse măsuri pentru a câștiga simpatia și respectul francezilor. De pildă, a dotat trupele cu uniforme noi și elegante, a instituit reguli stricte de comportament, spre mirarea parizienilor când i-au văzut pe ofițerii ruși și cazaci (despre care afișele lui Napoleon arătau că ar fi canibali). Care erau cu siguranță extravaganți în comportamentul lor, dar nu barbari. Singurele practici care i-au lăsat nedumeriți pe parizieni au fost obiceiul lor de a se scălda goi, de a-și spăla caii în Sena, de a goli de pești iazurile, sau de a prăji carnea în grădinile publice. Tot din acea perioadă, datează tradiția de a destupa sticlele de șampanie cu o lovitură de sabie, de a ascunde sticlele golite sub masă sau în ranițe (deoarece plata se făcea la urmă, după numărul de sticle). De asemenea, se spune că „bistrou”- un termen foarte francez – se datorează ofițerilor ruși însetați, care comandau, grăbiți: bîstro, bîstro! (mai repede!). Ocupația rusă a Parisului, din 31 martie 1814 pare să fi constituit o perioadă de liniștită și civilizată, în care soldații ruși și cazaci alergau prin tot Parisul după „fetițe”,  pentru a se distra. Contrar descrierilor obișnuite ale violului și violenței sexuale în timp de război, această cursă pentru plăcere în capitală, văzută mai degrabă ca o activitate turistică și recreativă decât ca o practică de forță, pune sub semnul întrebării relațiile întreținute de armata imperială cu prostituția pariziană și manifestările acestora în spațiul public. Incendiile repetate din arhivele capitalei au lăsat o singură cutie de rapoarte ale comisarilor în arhivele Prefecturii de Poliție din Paris pentru anul 1814, care sunt fragmentare și oferă doar puține informații, dar sursele istoriei culturale, în special textele literare și iconografice, sunt abundente. Campania franceză a rușilor a fost deosebit de mediatizată, în special printr-o producție semnificativă de gravuri și acuarele realizate datorită patronajului împăratului Alexandru, dar și de către cercurile pro-ruse de pe Bulevardul Saint-Germain, precum ducesa de Curland, apropiată de Talleyrand. Această iconografie prolifică, cu ambiții realiste, este complexă și ambiguă, fiind instrumentul unui discurs politic pozitiv față de țar și soldații săi: respect, seducție și complicitate sexuală. Acestea rezonează cu discursul țarului care, la intrarea în Paris, s-a angajat să respecte „integritatea și obiceiurile vechii Franțe”. Generalul Batiușkov iubea Parisul. S-a plimbat de-a lungul bulevardelor pariziene, a vizitat muzee, teatre și monumente istorice. Potrivit acestuia, aici totul respiră istorie: „În fiecare zi descopăr o nouă epocă”, scria el. A fost găzduit în castelul care a aparținut doamnei de Pompadour și a dormit în patul lui Ludovic al XIV-lea, a admirat lucrările de la Luvru .„Aceasta este puterea geniului” a fost concluzia lui. El compară Parisul cu Sankt Petersburg. Pentru el, capitala Rusiei este, totuși, mai frumoasă decât orașul francez. Văzând cu tristețe  furia mulțimii care se străduia să dărâme statuia lui Napoleon (adulat până mai ieri), Ivan M. Kazakov, (Scrieri inedite, 1908),  spune: „Mulțimea este o armă în mâinile agitatorilor care conduc poporul pentru propriile lor profituri. Eram un admirator al lui Napoleon I, al spiritului său și al talentelor sale imense și numeroase, în timp ce Franța, ca o femeie frivolă și cochetă, l-a trădat, uitându-i meritele, uitând că el a pus capăt anarhiei și a revigorat națiunea, ceea ce ia adus titlul de Marele Împărat.” În memoriile sale, tânărul ofițer nobil Nikolai Lorer explică că, după ce i-a cerut unei tinere pariziene să „coboare în grădină” cu el, preludiu dorit al unei uniri carnale, acesta din urmă a răspuns: „Nu, să ne păstrăm mai degrabă prietenia reciprocă, tu ești un tânăr nobil și voi ști să apreciez că știi să respecți o femeie.” Ceea ce el a făcut, cu  mândrie. Același ecou al respectului virtuos se regăsește  și în gravura din 1814 a lui Philibert-Louis Debucourt, intitulată Adieux d’un Russe à une Parisienne. În ea, putem vedea un tânăr ofițer cazac înclinându-se, cu capul plecat și cu brațele balansate, salutând o tânără care, stând în picioare, demnă, îi întinde o mână. Această imagine a respectului față de populația feminină anulează figura barbarilor „bețivi și mâncători de lumânări”, promovată de propaganda napoleoniană, ci promovează diplomația curtenitoare pe care țarul – „eliberator și binefăcător al Europei” – vrea să o exhibe în Franța. Acesta din urmă, derulând o subtilă politică de seducție față de populația pariziană, a proclamat prin guvernatorul militar al orașului Paris, baronul von der Osten-Sacken, că toate magazinele, dar și „toate spectacolele din capitală vor fi deschise”. Această afirmație este în concordanță cu disciplina de fier promovată de Alexandru I față de trupele sale. În relatările contemporane, comportamentul sexual al soldaților ruși din capitală este perceput ca o marcă a atracției lor pentru o „art de vivre” franceză.

 

Iubirile pariziene în jurnalul lui Boris von Uexküll

 

În jurnalul său, sunt semnificative relatările privind această formă de turism sexual practicată de soldații ruși, care și-au împărțit timpul între manevrele de serviciu și „plăcerile vieții”. Din primele pagini ale descrierii sale despre Paris, Boris von Uexküll evocă „cele mai mari ispite și pericole” ale Palais-Royal, focar de prostituție în capitală și își împărtășește fascinația și atracția față de prostituatele pariziene: „Aceste fete pierdute, dar grațioase și seducătoare sunt foarte periculoase pentru noi. Nu am putut rezista chemării lor. M-am dus la unele dintre ele, mai ales la negrese și creole a căror natură este atât de diferită de a noastră și ale căror talente sunt atât de picante”. Mărturia arată diversitatea ofertei pariziene exotice de prostituție. Boris von Uexküll a dobândit o adevărată colecție de „frumuseți” pe care o vizitează în mod regulat. Prostituția trebuie plasată în contextul economic și social al primăverii lui 1814. Într-un Paris devastat de criza economică provocată de război, mulți parizience, de diferite condiții, au luat inițiativa de a merge în întâmpinarea trupelor ruse, ai căror soldați reprezentau oportunități de a-și asigura supraviețuirea. Cunoscuți drept buni plătitori, soldații ruși aveau și un salariu substanțial în comparație cu costul vieții la Paris. Un pamflet satiric publicat de Antoine Caillot după plecarea trupelor din capitală, evocă oportunitatea economică pe care a reprezentat-o ​​prezența soldaților ruși în Paris: ”Adieu, charmantes demoiselles; fete frumoase de la Operă, galeriile Palais-Royal, Bulevard și rue Saint-Honoré! Cum să nu ne amintim, pe malul Nevei și că ne-ai iubit mai mult decât banii noștri și că cea mai dulce plăcere a voastră a fost să ai cazaci bogați pentru a te iubi cu ei”. Istoriografia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, marcată de un anumit naționalism șovin, evocă faptul că atunci, „prețul plăcerii sexuale a crescut mult” , ca o „răzbunare a Franței prin desfrâu și jocuri de noroc”. Seducția pe care se spune că prostituatele din Paris ar fi exercitat-o ​​asupra soldaților lui Alexandru I ar fi mers atât de departe încât au inversat raportul de putere între ocupanți și ocupați, între bărbați și femei: „fetele” Parisului supunându-i pe ruși influenței lor și făcându-i să plătească un preț foarte mare pentru prestația lor. Jacques Hantraye, în studiul său valoros despre cazacii de pe Champs-Élysées, a găsit doar aproximativ zece cazuri de viol și agresiune sexuală în timpul ocupațiilor din 1814 și 1815-1816. În ceea ce privește prostituatele pariziene aflate în contact regulat cu ocupantul din primăvara anului 1814, în arhivele poliției nu se menționează violențe care ar fi fost exercitate împotriva lor. Astfel, dacă proporția prostituatelor sifilitice a crescut considerabil între 1813 și 1815, trebuie totuși remarcat că, în același timp, numărul inspecțiilor sanitare a crescut: de la puțin sub 5.000 în 1812, la 7.600 în 1813 și 8.700 în 1814. De fapt, chiar de la începutul campaniilor străine comandamentul rus a încercat să controleze comportamentul trupelor sale cât a putut de bine. Statul major se adresează soldaților subliniind diferența dintre cuceritori și eliberatori și insistând asupra faptului că viața și proprietatea civililor nu trebuie perturbate în niciun fel. Ofițerii și generalii trebuie să asigure disciplina subordonaților într-o manieră „strictă și neclintită”, conform dorințelor lui Alexandru. Ordine multiple de la Statul Major reglementează aprovizionarea, cantonamentul și utilizarea transportului, precum și măsuri împotriva exceselor de tot felul. La intrarea în capitală, Alexandru I a confirmat această atitudine, subliniind totodată dimensiunea politică a viitoarei sale șederi. În discursul adresat municipalității pariziene și Senatului, împăratul tuturor Rușilor a declarat că nu-l are decât pe Napoleon ca dușman și a promis că va veghea asupra orașului Paris: „Voi proteja, voi păstra toate așezămintele sale publice; Voi trimite doar trupe de elită acolo; Voi păstra garda națională”. Mai mult, primele măsuri ale lui Alexandru la Paris – refuzul de a schimba numele podului Austerlitz (amintind victoria lui Napoleon), pază călare pe Place Vendôme cu ordinul de a împiedica monarhiștii parizieni să demoleze statuia lui Napoleon, etc. „Paris este capitala întregii Europe civilizate: obiectele de artă din toate părțile lumii adunate acolo sunt acum un subiect de mândrie pentru fiecare rus, pentru că împăratul, care avea toate acestea la dispoziție, le-a păstrat pe toate, dând astfel întregului univers o mărturie de mărinimie și generozitate”, scriau gazetele vremii. Dar apoi reglementarea strictă a accesului în capitală – șase regimente ruse erau cantonate  lângă Paris și doar gradele superioare aveau bilete speciale care le permiteau să intre în oraș – precum și măsurile severe privind aprovizionarea  trupelor, au stârnit nemulțumirea luptătorilor ruși. Învingătorii se simțeau mai puțin respectați decât învinșii, iar cei care nu au putut să viziteze Parisul erau dezamăgiți. Alexandru I se spune că „și-a atins perfect scopul: a câștigat în același timp bunăvoința francezilor și murmurul armatei sale învingătoare”. Această politică și-a pus amprenta: ambivalența sentimentelor armatei ruse se vede atât în ​​textele de atunci, cât și în memoriile scrise ulterior. Rusia după „episodul Paris” a fost marcată de apariția societăților secrete, de insurecția decembristă din 1825 și de schimbarea radicală a culturii și conștiinței politice rusești care va duce o sută de ani mai târziu la Revoluția bolșevică din octombrie.

 

 

4. Semnalări amicale…

 

Andrei Kurkov despre întîlnirea lui Zelensky cu gangsterii, în The Guardian

 

Andrei Kurkoy este cel mai important scriitor ucrainean, născut în Rusia, președinte al PEN Ucraina, tradus în zeci de limbi, inclusiv în română. I-am citit toate cărțile, prima Moartea pinguinului, în traducerea franceză de la finele anilor 80. Locuiește în Ucraina și la Londra, după împrejurări, și este unul dintre cei mai puternici adversari ai agresiunii putiniste. După întîlnirea de la Casa Albă, un om între doi gangsteri, a publicat acest articol de opinie în The Guardian. Cred că articolul ar trebui să dea de gîndit tuturor europenilor – pe America lui Trump, Vance, Rubio, Musk și tot neamul lor nimeni nu se poate baza. În afara Rusiei, desigur!

https://www.theguardian.com/commentisfree/2025/feb/28/ukraine-us-minerals-deal

 

 

Jurnal Israelian 98, martie 2025

 

A fost 1 Martie, iar poetul și editorul Adrian Grauenfels ne aduce în dar un mărțișor așa cum știe el să facă – numărul pe această lună al excelentei sale publicații culturale. Numărul este bogat și variat, excelent ilustrat, ca de obicei, și este dedicat memoriei soldaților căzuți în Gaza și Liban între 2023 și începutul acestui an. Dar nu este un număr funebru, este nevoie de multă viață ca să-i păstrezi în memorie pe cei plecați. În cuprins, Adrian are mai multe poeme proprii răspîndite în cîteva pagini. Unele sînt foarte recente, dar eu voi posta unul din 2018, pentru care am o slăbiciune. Și vreau să-i mulțumesc pentru saltul colegial pe care mi-l adresează cu prilejul preluării, după zece ani, a revistei Timpul. Sper să nu-l dezamăgesc, sper să nu-i dezamăgesc nici pe ceilalți care au salutat evenimentul. Lectură plăcută tuturor. Felicitări, Adrian.

(https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZ7rp45ZLlx3fWGdMsLTRWJPWJrcnVmkunk0)

 

 

5. Shakespeare – Sonete

 

Frig, poete?, întreabă excelentul traducător/ Tare frig, răspunde Marele Will… Dar o iau curajoși prin ger ca să ne aducă un nou sonet transpus minunat în limba noastră… Lectură plăcută!

 

Sonetul CXLIII

 

Lo, as a careful housewife runs to catch

 

Priviți cum gospodina urmărește

O biată creatură-înaripată,

Punând copilul jos și cum pornește

În goană după puica evadată;

Aceasta-n timp ce copilașul prinde

A plânge după mama lui, atentă

La doar ce-i zboară ei pe dinainte,

Iar la micuț cumva indiferentă:

Așa și tu, fugi după cel ce-ți scapă

În timp ce eu, copilul, vin din urmă.

Dar dacă-l prinzi, întoarce-te de-ndată

Și mamă-mi fii, sărută-mă, fii bună.

O să mă rog să-l ai pe al tău Will1,

Dacă te-ntorci, plânsul oprindu-mi-l.

 

1 „Will”, cu dublu înțeles, ca în sonetele CXXXV și CXXXVI.

Traducerea: Adrian Vasiliu

 

 

6. Rîdem din răsputeri…

 

Un banc transoceanic, din Canada, primit de la eseistul nostru din Montreal, și o glumă grafică de la prozatorul Ion Fercu, din care înțeleg că BNR și-a diversificat sistemul de comunicare… Enjoy!

 

O dietă strictă

-Ce dietă ții?

-Ce regim să țin, domnu doctor? De-a v-ați ascunselea!

-Cum e asta?

-Mă ascund și mănînc pe furiș!

 

 

Memele săptămînii, unele sînt de strictă actualitate. Ca de obicei furnizorii vor fi divulgați pe parcurs. Și o glumă grafică de la vechiul meu prieten și coleg Mihai Dinu Gheorghiu. Enjoy!

 

Întrebarea existențială (Virgil Glăvan)…

Prima întrebare pe care și-o pune românul în caz de atac nuclear este: Dacă iau pastile cu iod, pot să beau?

Trec anii… (Septimiu Chelcea)…

A îmbătrîni este natural, a te simți bătrîn este opțional.

Centrul de comandă al Moscovei (Eduard Antoniu, de pe Fb)…

-Unde e cartierul general al Moscovei?/ – La Mar-a-Lago Beach House.

Abonatul nu răspunde (Ion Fercu)…

L-am sunat pe Georgescu. Mi-a răspuns robotul. A spus că telefonul are abonatul închis.

Calomnii odioase! (Liviu Mățăoanu, după Matty)…

Calomnii, calomnii! Cum puteam fi eu turnător la Miliție cînd eram ocupat 24 de ore din 24, 7 zile din 7, cu munca la Securitate?

Năravuri (Emil Belu)…

Toată noaptea beți, fumați și vă drogați, iar dimineața întrebați la piață dacă sînt stropite roșiile!

Dreptatea bărbatului (Ion Fercu)…

Luna asta sărbătorim cele trei zile în care bărbatul are dreptate: 29, 30, 31!

Musca (Mardale, Cațavencii)…

Așteptam americanii și au venit, dar nu ne așteptam să se implice ca MUSKa-n curul calului!

De neexplicat (Ion Fercu)…

Nu pot să-mi explic cum, pe vremuri, femeile jucau în filmele mute!

 

 

 

Un banc scurt și expresiv de peste Ocean, de la eseistul nostru din Montreal. Senzațională mi se pare viteza de reacție a lui C. Pătrășcan – la circa o oră după eveniment am și primit de la Emanuiel Pavel desenul! Enjoy!

 

Accident…

În autobuz, o tipă cade în brațele unui popă care stătea pe scaun.

-Ho – ho – ho!, exclamă ea!

-Nu, nu e ho – ho – ho!, răspunde popa, e cheia de la biserică!

 

 

 

Un mic grupaj de la prietenul nostru din Toronto, Virgil Glăvan, furnizorul emerit de bulisme, și o glumă grafică, mai degrabă filosofică, de la alt prieten, din Belgia, Alin Munteanu. Enjoy!

 

Bubulina pleacă în delegație și îl lasă pe Bulă singur. Dimineața, soțul trezește copilul, îi face

micul-dejun și-l ia de mână să-l ducă la grădiniță. Acolo, educatoarea îi spune:

– Domnule Bulă, nu știu cine este acest copil!

Bulă își dă seama că a greșit grădinița. Se duce la următoarea și, ce să vezi? Același răspuns. Încearcă și la a treia și, la fel. La un moment dat, Bulișor îi spune:

– Tăticule, mai vizităm încă o grădiniță și gata, pentru că întârzii la școală.

*****

La judecătorie:

-Doamnă, de câte ori v-ați înșelat soțul?

Bubulina:

-Eu am venit aici să divorțez, nu să mă laud!

*****

Bulă se întâlnește cu preotul și îl întreabă:

-Părinte, în Rai sunt terenuri de fotbal?

-Fiule, nu știu, dar mă interesez.

A doua zi:

-Bulă, m-am interesat și am două vești pentru tine: Prima, în Rai sunt terenuri de sport de toate felurile. A doua veste e că mâine ai meci!

*****

În Epoca de Piatră, era Bulă la școală. Deodată, chiar în timpul extemporalului la matematică, se aude un urlet:

-Bulă, ce ai de urli? îl întreabă profesoara.

-Mă iertați, doamna profesoară, dar mi-a căzut fițuica pe picior!

*****

-Copii, ce sunt vegetarienii?

Bulă:

-Vegetarienii sunt oameni care nu mănâncă animalele, dar le lasă fără hrană.

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…