- Prima pagină…
Știm cu toții cum s-au terminat alegerile, iar o parte dintre noi am contribuit la acest final. După anunțarea rezultatelor sondajelor, Georgică se anunțate președinte producînd un fel de sondaj Sociopol, iar la sediul AUR s-a dănțuit. A fost un spectacol de un comic nebun, cu accent pe ultimul termen. După ce s-a mai trezit din amețeala alegerilor a recunoscut victoria lui Nicușor, poate o fi un semn de liniștire, relativă desigur. Eu voi povesti pe scurt două zile de 18 Mai din viața mea, pe cea din 1983, cea mai sinistră, și pe cea de ieri, cumva cea mai fericită.
18 Mai 1983
La ora 6 a. m., sînt trezit de sonerie și bătăi în ușă simultan, mă duc împleticit și deschid ușa fără să mă uit prin vizor, un picior se strecoară ca să mă împiedice s-o închid, o deschid de tot și văd trei bărbați de vîrste diferite, îmbrăcați diferit și cum aveam să aflu de grade diferite – colonel, maior și locotenent major, trei lucrători ai Securității. Veniseră pentru că erau informații că dețin „înscrisuri care contravin securității statului”. La formula asta m-a apucat rîsul. Înainte de a le da drumul în casă i-am întrebat dacă au document și aveau. Soția mea care se pregătea să plece la serviciu ne-a făcut cîte un nechezol, că nu aveam cafea adevărată. Locotenentul major, cel de la București, m-a servit cu un Marlboro roșu scurt. Ăsta arăta ca un lector de la limbi străine „după haine, după port”. Îl chema Pleșiță, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc că e vreo rubedenie a celebrului general. Pînă pe la 12, 30, au făcut percheziție în cele două camere ale mele, au răsfoit cărțile, au deschis birouri și s-au uitat pe fiecare hîrtie. La copiile xerox după Cioran, Eliade etc. a trebuit să le explic că sînt cercetător și le-au lăsat în pace. Au adunat extrase din presa străină, listele cu oferte de cărți gratuite de la Galerie Lambert, Librairie 123, Les Amis des Livres etc, o poză cu tineri din Praga aruncînd cu pietre în tancurile sovietice în august 1968, o poză cu Lech Walesa și, da, un singur manuscris, de fapt o dactilogramă, pentru că eram destul de inteligent să-mi țin manuscrisele în birou la institut. La 12, 30 au făcut procesul verbal, au chemat doi vecini drept martori și l-am semnat cu toți. Îl am pe undeva prin casă. Credeam că s-a terminat, dar au chemat un ARO și am mers la sediul Securității. I-am întrebat dacă sînt arestat, reținut sau invitat și mi-au spus că invitat. Interogatoriul, după tipic, securistul bun și securistul rău, a durat pînă la ora 21. Timp în care am fumat trei pachete de Carpați, dimineață fumasem două, am avut acces la apă minerală, nu am mîncat nimic și am fost dus la toaletă însoțit. Nu au fost violențe, nici măcar verbale. La 21 mi-au dat drumul spunîndu-mi să nu spun nimănui nimic, așa că primei cunoștințe peste care am dat i-am povestit totul, secretul nu te avantajează pe tine, ci pe ei. Ce s-a întîmplat cu mine în acea zi s-a întîmplat cu încă 25 – 50 de persoane, redactori și colaboratori la revistele studențești ieșene, cadre didactice, cercetători, studenți, între care prietenii mei Al. Călinescu, Tereza și Dan Petrescu, Luca Pițu, Dan Alexe, Sorin Antohi, Mihai Dinu Gheorghiu etc. În septembrie, am fost chemat și mi s-a spus că ancheta s-ar fi terminat. Însă între documentele recuperate din dosarul individual Aron și în cel de grup Cameleonii, am găsit o mulțime făcute în perioada de pînă la finalul lui 1989.
18 Mai 2025
M-am trezit prin forțe proprii pe la 8, mi-am băut prim cafea latte cu scorțișoară, am deschis laptopul, apoi mailul și blogul, am răspuns la mesaje și la comentariile de pe blog, am mîncat fulgi de ovăz cu chia și stafide scăldate în kefir, am mai băut o cafea cu cigarillos Marlboro, am mai răspuns la mailuri și comentarii. Pe la 11 m-am îmbrăcat de oraș, am postat textul Mă duc la vot, am luat un taxi și chiar m-am dus unde spusesem. Am votat cu grijă, respectînd detaliile tehnice pe care le postasem cu o zi înainte pe blog. Normal că am votat evropenește, după cum și promisesem. Am luat masa cu o prietenă, m-am plimbat puțin prin Tătărași, pe unde nu mai fusesem de ceva vreme, apoi am luat o mașină și m-am dus în Pallas unde aveam întîlnire cu Philip, nepotul meu mai mare, care și-a încheiat stadiul de bază în inginerie aero-spațială și în toamnă începe masterul în domeniu, și Ionuț, ginerele meu. Mi-au făcut o mare surpriză și o mare bucurie venind în această vizită la Iași. Am petrecut vreo trei ore de discuții, glume și rîsete pe terasa de la Starbucks, am fost copleșit de daruri. Au venit doar ei doi pentru că Nicky are examenele de sfîrșit de an, iar Andreea are o delegație la Roma și alta la Londra. A fost o întîlnire minunată, mai ales că Adrian, fratele lui Ionuț, ne-a făcut mereu să rîdem. Spre șase am luat iar o mașină spre vechiul meu prieten Ghiocel unde, împreună cu și mai vechiul prieten Mihai Dinu Gheorghiu și cu Carmen, am luat cina în așteptarea rezultatelor sondajelor la ieșirea de la urnă. În cinstea alegerilor, Ghiocel a făcut ciorbă de burtă! Pînă la 21, i-am eliberat de emoții, spunîndu-le că victoria e sigură, lucru de care eram convins de-o săptămînă. Nu pentru c-aș fi vreun vizionar, ci pentru că am observat atent cum mergeau sondajele ritmice, non-combatul din campanie al lui Georgică și gafele colosale ale acestuia. La 21, am ciocnit un pahar de vin pentru victorie și învingător. Am mai stat puțin pe TV, cît să vedem spectacolul acela de un comic nebun cu Georgică declarîndu-se președinte și dănțuirea de la sediul AUR și am plecat acasă. Am ajuns la 22 și am intrat pe site-ul cu numărătoarea reală a voturilor, am trimis linkul și multor prieteni ai blogului. Pe la 24 era deja clar că învingătorul nu se mai schimbă, dar am stat pînă la 1, ca să fiu sigur! Cît am dormit, nu s-a petrecut nimic rău! E limpede că prefer ziua de 18 Mai de ieri, prefer să fiu un om normal într-o lume normală, să beau cafea adevărată și să fumez ce vreau cu țigarete cu filtru de silicon, nu cu șipci de lemn de cireș, decît erou de întîmplări rocambolești într-o lume pe dos… Prima poză, realizată de excelentul grafician și artist fotograf Tudor Jebeleanu, este făcută în iunie 1983, în grădina editurii Cartea Românească. Cea de-a doua e de ieri imediat după vot. Am votat la secția 158.
- De la prieteni…
Cezar Straton: Din iubirile Palatului Elysee
Ne putem tragem sufletul și cu lucruri mai plăcute și amuzante. De pildă, cu șirul de iubiri care au bîntuit palatul președinției franceze de-a lungul celei de-a cincea republici, soții și amante deopotrivă. Un capitol foarte bine documentat pe care prietenul Cezar l-a desprins dintr-una din cele trei cărți amoroase la cale lucrează. Enjoy!
Les amours de Jacques Chirac. Intrat în politică în 1967, Jacques Chirac și-a încheiat cariera în 2007, fiind ales de două ori președinte al Republicii și de trei ori primar al Parisului. Politician de dreapta și fondator al mișcării RPR, este al cincilea președinte al celei de-a Cincea Republici. Ales în 1995, a fost reales în 2002, beneficiind de un vot de „blocadă” împotriva Frontului Național. A fost, de asemenea, prim-ministru de două ori: în guvernul lui Valéry Giscard d’Estaing, între 1974 și 1976, și în cel al lui François Mitterrand (coabitare), între 1986 și 1988.
Bernadette. În 1956, Jacques Chirac s-a căsătorit cu Bernadette Chodron de Courcel, provenită dintr-o familie franceză din înalta societate, pe care a cunoscut-o pe băncile facultății. Vor avea două fiice, Laurence și Claude. În peste șaizeci de ani de conviețuire, cuplul Chirac își va lăsa amprenta asupra vieții politice franceze. Dacă certurile și replicile lor veninoase, uneori publice, amuzau presa, Bernadette Chirac va fi o figură cheie, adesea subestimată, în succesul politic al soțului ei, pentru care ar fi sacrificat totul. Bernadette Chirac îi va oferi importante resurse financiare soțului ei, va fi o Primă Doamnă implicată activ, va prezida mai multe fundații și va cultiva multe celebrități, lideri de afaceri și creatori de modă. De asemenea, va participa, în culise, la numeroase proiecte politice, de la uniunea dreptei la începutul anilor 2000, până la ascensiunea lui Nicolas Sarkozy, pe care va continua să-l susțină, în ciuda certurilor sale cu Jacques Chirac. Înainte și chiar în timpul președinției lui Jacques Chirac, se spune că acesta a comis numeroase infidelități. Bernadette Chirac a vorbit despre asta la televizor în anii următori: „La început, mi-a fost greu, am fost foarte tristă. Apoi, m-am obișnuit. Mi-am spus că asta este regula și că trebuie să o îndur cu cât mai multă demnitate posibil.”. Iată câteva dintre aventurile amoroase atribuite lui, (unele infirmate de cei implicați).
Jacqueline Chabridon. Pe lângă cariera sa de jurnalistă, Jacqueline Chabridon este cunoscută pentru viața sa privată. Încă din 1975, circulau zvonuri că femeia care lucra pentru Le Figaro avea o aventură cu Jacques Chirac, prim-ministru la acea vreme.. Se spune că s-au întâlnit în timpul unui interviu în care femeia, pe atunci în vârstă de 34 de ani, urma să schițeze un portret al politicianului, pentru cotidian. Conform zvonurilor, soțul Bernadettei Chirac a căzut pradă farmecelor soției lui Charles Hernu și a avut o aventură cu ea. Laureline Dupont și Pauline de Saint-Rémy relatează în cartea lor Jacques & Jacqueline că jurnalista, cu origini modeste, i-a spus: „Mă tratezi ca pe o prințesă! Sunt un pic Cenușăreasa ta”. Relația lor extraconjugală s-ar fi încheiat după un an și jumătate: „Nu avem dreptul să divorțăm! Putem avea aventuri, dar trebuie să ne întoarcem întotdeauna în peșteră”, i-ar fi spus Jacques Chirac amantei sale prin telefon, înainte de a-și lua rămas bun în biroul lui Marie-France Garaud, așa cum aflăm din cartea O istorie erotică a Élysée-ului, de Jean Garrigues.
Claudia Cardinale. Zvonul unei aventuri între Claudia și Jacques a incendiat Parisul în anii 1990. S-a spus chiar că președintele se afla la casa vedetei când accidentul de mașină fatal al lui Lady Diana a avut loc la Paris, pe 31 august 1997. Cu toate acestea, actrița italiană a negat întotdeauna aceste zvonuri, asigurând chiar în 2022, în Corriere della Sera că nu a avut niciodată o relație intimă cu fostul șef de stat. „Chirac a fost foarte jenat de acest zvon. Mi-a scris o scrisoare, pe care am păstrat-o, în care a râs de aceste bârfe. Dar mi-a scris și că se simțea flatat”, s-a apărat frumoasa italiancă. Originile acestor zvonuri sunt fotografii în care „suntem văzuți împreună”, a explicat Claudia, asigurând că „sunt montaje”. „Au îndepărtat chipul prietenului meu, Jacques Moisant, și l-au înlocuit-o cu cel al lui Chirac”, a spus actrița, atunci în vârstă de 84 de ani. O altă sursă de alimentare pentru aceste zvonuri despre aventură: „Chirac mă decorase cu Legiunea de Onoare, iar eu îi susținusem public candidatura. Aceste două elemente, combinate cu reputația sa de cuceritor, ar fi putut contribui la nașterea zvonului.”
Michèle Barzach. Activistă în RPR timp de aproximativ zece ani, Michèle Barzach a fost numită ministru al Sănătății și Familiei în 1986 de către Jacques Chirac, pe atunci prim-ministru.În cartea lor Sexus Politicus, Christophe Dubois și Christophe Deloire povestesc o scenă din 1989 în care fostul primar al Parisului a flirtat cu Michèle Barzach în timpul unei cine organizate în cadrul zilelor parlamentare RPR de la Nisa. La masă, „cei doi îndrăgostiți se devorează literalmente unul pe celălalt cu privirea, relata Le Parisien în 2014. Sophie Dessus, „iubita lui Chirac”. Sophie Dessus, care a murit în martie 2016 în urma unei hemoragii cerebrale la vârsta de 60 de ani, a fost deputată de Corrèze și i-a succedat lui François Hollande în Adunarea Națională în 2012. Era cunoscută pentru că era verișoara primară a Simonei de Beauvoir, dar mai ales pentru porecla „blonda lui Chirac” sau, mai direct, „iubita lui Chirac”. O poreclă născută din complicitatea sa cu Chirac, dezvăluită în două secvențe televizate difuzate în 2009 și 2011 de Le Petit Journal pe Canal +. În aceste videoclipuri, fostul deputat putea fi văzut insistând să stea lângă fostul președinte, apoi zâmbindu-i și făcându-i cu ochiul în fața unei Bernadette furioasă.
Line Renaud, o susținătoare loială. Line Renaud și-a recunoscut întotdeauna afecțiunea pentru Jacques Chirac, soția sa Bernadette și fiica lor Claude. În cartea sa En toute confiance, lansată în 2020, actrița a descris relația sa cu fostul președinte ca fiind „o prietenie imensă”: „Eram sora lui. Și știți cum am aflat? La o ceremonie de acordare a Legiunii de Onoare, vorbeam încet cu un prieten, dar l-am deranjat, se pare. Și mi-a spus: ”Oare când sora mea mai mică va vrea să tacă!?”. Așa că am dedus că avea aceleași sentimente pentru mine”, a explicat ea pentru RTL. Vedeta de cinema a avut un rol special alături de Jacques Chirac la întâlnirile oficiale: era treaba ei să îndepărteze oaspeții, atunci când politicianul se sătura de prezența lor. „Jacques nu era o persoană mondenă. (…) În funcție de importanța oaspetelui, avea cutare sau cutare om în dreapta sa, dar în stânga eram mereu eu. Când îmi atingea piciorul cu călcâiul, însemna „Încep să obosesc.” Atunci interveneam eu și spuneam că trebuie să plecăm acum, la altă întâlnire. I-am spus: „Nu e frumos, Jacques, sunt foarte nepoliticoasă cu toată lumea. Bernadette s-ar cuveni să facă asta.” „Și dacă întârziam prea mult, însuși Jacques le spunea: ”Line e obosită, trebuie să ne retragem”, a dezvăluit ea. Pe 14 iulie, 2002 în timpul sărbătorilor zilei naționale, Chirac a supraviețuit unei încercări de asasinat din partea unui individ ce avea o pușcă ascunsă într-o husă de chitară. Atentatorul a tras un foc înspre locul unde se afla Jaques Chirac, fiind repede capturat de oamenii din jur. Atacatorul, Maxime Brunerie, a fost găsit ulterior iresponsabil, fiind astfel imposibil de a fi judecat într-un proces; grupul violent de extremă dreapta cu care a fost asociat, Unité Radicale a fost atunci dizolvat administrativ.
Decesul. Familia lui Jacques Chirac a anunțat pentru AFP moartea fostului președinte al Republicii, joi, 26 septembrie 2019. Avea 86 de ani. Emmanuel Macron a vorbit la televizor pentru a aduce un omagiu „unui mare francez”. Ușile Palatului Elysée au fost deschise publicului pentru condoleanțe. Turnul Eiffel s-a întunecat seara în semn de omagiu adus fostului primar al Parisului. Ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu național.
Un zâmbet de final. O glumă românească, inspirată de numele marelui om politic: după o vizită în Franța, Elena Ceaușescu (deja deținătoare a influentului Cabinet 2), îi cere „tovarășului”: – Nicule, vreau și eu să devin Președinte, alături de tine! – Asta nu se poate, este o funcție unică. – Dar în Franța cum se poate? – Cum adică? – Păi…ei cum au doi președinți: Jacques și Rac!?
Soțiile din palatul Elysée.„Primele doamne” au făcut parte din peisajul politic încă de la începutul celei de-a Cincea Republici, scrie gala.fr. Cu toate acestea, ele nu au o existență oficială. Pentru multe Prime Doamne, ambiția soțului președinte le dictează adesea comportarea publică. „Când ești șef de stat, ești ales. Când ești soția șefului statului, ești acolo, dar nu poporul te-a vrut. Nu trebuie să te impui. Singura modalitate prin care nu pot fi intruzivă este să ajut cu discreție ”, a dezvăluit Brigitte Macron , într-un interviu acordat în iulie 2022 pentru Franceinfo. Acesta este și subiectul documentarului Primele doamne: Nouă femei pe treptele Palatului , difuzat în 2020. Mereu expuse public și adesea criticate pentru ținuta lor, Primele Doamne trebuie să se obișnuiască cu noile obiceiuri și obligații impuse de protocolul de la Elysée. „ Am făcut tot ce am putut să mă contopesc cu fundalul, să nu fiu remarcată ”, mărturisește Carla Bruni în documentarul citat. Claude Pompidou a poreclit chiar palatul prezidențial „casa nenorocirii”. Doar Bernadette Chirac, pare să se fi bucurat de șederea ei la numărul 55 de pe Rue du Faubourg Saint-Honoré . Soția lui Jacques Chirac a recunoscut chiar, mai târziu: „Îmi lipsește Palatul Elysée ”. Și, asemenea zicerii lui Lev Tolstoi, de la începutul romanului Anna Karenina ( „Toate familiile fericite sunt la fel, dar fiecare familie nefericită, dimpotrivă, este nefericită în felul ei ” ), palatul prezidențial a adăpostit numeroase cupluri aflate în criză, între infidelitate și divorț. Documentarul se concentrează în special pe separarea dintre Cécilia Attias și Nicolas Sarkozy. Pe 6 mai 2007, „ oamenii urmăreau alegerile și erau spectatori ai unui cuplu care nu o ducea prea bine ” , mărturisește fosta soție a șefului statului. Prin urmare, soții Sarkozy divorțează la mijlocul mandatului prezidențial. Cécilia Attias , care nu a ezitat niciodată să-și afirme independența , părăsește palatul „din dragoste ”, explică ea. În cele câteva luni petrecute în fruntea statului, ea a jucat totuși un rol important. Ea a fost singura Primă Doamnă care a acționat ca emisar pentru Franța. În 2007, ea a călătorit în Libia pentru a negocia eliberarea asistentelor bulgare deținute de regimul Gaddafi. O misiune care, la vremea respectivă, a ridicat problema statutului primelor doamne. Franța – spre deosebire de alte țări, precum Statele Unite, care alocă un buget Primelor Doamne – nu a reglementat niciodată statutul acestor ”femei din umbră”. „Republica Franceză a fost construită împotriva femeilor ”, scrie Joëlle Chevé . „De aceea ele nu au o voce politică.” Dovada în acest sens este că nu am auzit niciodată sunetul vocii lui Yvonne de Gaulle , în timp ce Anne-Aymone Giscard d’Estaing a preferat să acționeze discret, din umbră, acceptând astfel multiplele infidelități ale soțului ei . Altele au încercat totuși să-și lase amprenta, precum Danielle Mitterrand, care a apărat în permanență cauze dragi inimii sale, sau Bernadette Chirac, care era foarte prezentă pe scena politică. Altă femeie ”prezidențiabilă”, ziarista Valérie Trierweiler (iubita și susținătoarea viitorului președinte François Hollande) nu a reușit să câștige, căci acesta i-a întors spatele după victorie. Cartea ei de ”reglări de conturi” cu nerecunoscătorul ei partener, Merci pour ce moment , lansată în 2014 (publicată și în România), a avut efectul unei bombe. Mai vigilentă decât predecesoarele sale, Brigitte Macron a ales discreția și tăcerea. Bernadette Chirac și Danielle Mitterrand au îndurat în tăcere infidelitatea soților lor. Deși au trăit-o diferit, amândouă au avut o ambiție comună, așa cum explică Jean Garrigues, autorul cărții Une histoire érotique de l’Élysée (Éd. Payot, 2019). Danielle Mitterrand și Bernadette Chirac au reușit să depășească momentele triste. Rănite, au ales să rămână cu ei. „Pentru că așa era obiceiul vremii, femeile rămâneau cu soții lor”, notează Jean Garrigues, care adaugă: însă pentru Danielle, apoi pentru Bernadette, faptul că fiecare a rămas la Élysée mărturisește și ambiția lor: „Au făcut-o din fascinație pentru putere (…). Ceea ce au trăit ca o încântare a fost ambiția de a fi Prime Doamne. Dar după ele – și în special pentru Cécilia Attias sau Carla Bruni – acest statut nu a mai fost „un ideal” . ”Există și vremuri rele într-o căsnicie. Ne prefacem că nu știm și mergem înainte” , s-a confesat Bernadette Chirac, în cartea lui Robert Schneider Premières Dames. Danielle Mitterrand are, însă ,o altă poveste. Știa – cu mult înainte de Élysée– că soțul ei ducea o viață dublă cu Anne Pingeot, mama Mazarinei și în cele din urmă a acceptat situația. „ Lui François i-a plăcut întotdeauna să ofere plăcere. Face parte din personalitatea lui. De ce să învinovățești un bărbat pentru că îi place să seducă?”, se spune că ar fi declarat ea odată. Deși el a înșelat-o ani de zile, Danielle Mitterrand nu s-a privat nici ea de plăcerea de a avea un iubit: „Îmi plăcea să seduc și am sedus (…) Mai ales că eram foarte drăguță. Nu am depus jurământ de castitate, pentru că soțul meu m-a înșelat ” , a mărturisit ea pentru Paris Match, în 2010. Nu am depus jurământ de castitate, pentru că soțul meu m-a înșelat ”, a mărturisit ea pentru Paris Match, în 2010. Pe 22 noiembrie 2011, Danielle Mitterrand a murit la vârsta de 87 de ani . Soțul ei, François Mitterrand, era decedat de aproximativ cincisprezece ani, la vârsta de 79 de ani, pe 8 ianuarie 1996. Socialistul fusese mult discutat pentru infidelitățile sale, aflate de publicul larg atunci când a descoperit existența Mazarinei, fiica amantei sale, Anne Pingeot. Soția știa deja de mult timp de aventurile lui extraconjugale . „Danielle nu-l mai suportă. Țipă, plânge, face scene ”, a spus Robert Schneider în cartea sa Premières dames. „Căsătoria nu este Inchiziția ”, ar fi răspuns el cu o anumită cruzime. „Ea s-a împăcat cu asta ”, a continuat autorul în cartea sa. „El are amante, ea va avea iubiți. În acea perioadă, îi face chiar plăcere să-i povestească lui François despre aventurile ei. Sfidându-l: tu ți-ai dorit asta! ”, a scris Robert Schneider. Cu mult înainte ca François Mitterrand să devină președintele Republicii, soția sa a început să caute în altă parte. Danielle Mitterrand s-a îndrăgostit de un bărbat cu doisprezece ani mai tânăr decât ea : Jean Balenci. „În anii 1960, familia și prietenii au văzut apariția unui bărbat chipeș, cu părul închis la culoare, nu foarte înalt, dar atletic, cu umeri lați, abdomen plat, mușchi proeminenți și un zâmbet prietenos. Era profesor de gimnastică Iarna, era instructor de schi ”, a dezvăluit Robert Schneider în cartea sa Premières dames . Treptat, bărbatul cu 12 ani mai tânăr decât Danielle, devenise „omul bun la toate” în familie. François Mitterrand părea să fi acceptat situația.. Cu toate acestea, i-a cerut amantului să renunțe după victoria sa prezidențială din 1981. Nu am depus jurământ de castitate, pentru că soțul meu m-a înșelat ” , a mărturisit ea pentru Paris Match, în 2010. Se spune că soția sa nu l-a iertat niciodată cu adevărat. Danielle va primi foarte prost această despărțire și se va încuia în camera ei săptămâni întregi pentru a plânge. Mai ales că François Mitterrand îi va spune clar soției sale că nu are nicio intenție să o părăsească pe Anne Pingeot . Ambiția ei personală a ajutat-o, fără îndoială, pe Danielle Mitterrand să îndure mai bine încercările. În alt mod decât Bernadette Chirac… Pe 22 noiembrie 2011, Danielle Mitterrand a murit la vârsta de 87 de ani Soțul ei, François Mitterrand, era deja mort de aproximativ cincisprezece ani, la vârsta de 79 de ani, pe 8 ianuarie 1996. Fusese mult comentat pentru infidelitățile sale, aflate de publicul larg atunci când s-a descoperit existența Mazarinei, fiica amantei sale, Anne Pingeot. Soția lui aflase de mult timp de aventurile lui extraconjugale. „Danielle nu-l mai suportă. Țipă, plânge, face scandal”, ar fi răspuns el cu o anumită cruzime. „Ea s-a împăcat cu asta. El are amante? Ea va avea iubiți. În acea perioadă, îi face chiar plăcere să-i povestească lui François despre aventurile ei. Sfidându-l: tu ai vrut asta!”. Tigres et tigresses. Sub fațada impecabilă a Palatului Élysée, atâtea drame intime! Pentru prima dată, această carte (pe care mă bucur că o am – n.a.) ne cufundă în viața de familie a celor cinci președinți, analizând legăturile întunecate și puternice care unesc cuplul prezidențial și puterea lor. El împărtășește cu noi lupta zilnică a soțiilor șefilor de stat, o luptă grea. Înșelate de nenumărați rivali, sacrificate de soții lor pasiunii mistuitoare a politicii, spionate, dezbrăcate, criticate, ele rezistă totuși. Din dragoste.? Din interes? Din orgoliu feminin? Aflăm ce alinare primea Generalul de Gaulle, în momentele sale de depresie, de la Yvonne de Gaulle, de care a fost îndrăgostit până în ultima lui zi și o ferventă gardiană a intimității sale? Ne amintim oare de furia de tigru rănit a lui Pompidou când soția sa a fost jignită? Și cum rămâne cu complicitatea uluitoare – în ciuda a tot – a lui François Mitterrand cu Danielle, ambii soți știind despre infidelitatea celuilalt? Știați că Jacques Chirac o suna pe Bernadette de zece sau douăzeci de ori pe zi? Femeile de altădată? Poate. Cécilia Sarkozy, care a întors spatele pentru că își dorea să fie fericită, și Ségolène Royal, care i-a luat locul partenerului ei în cursa pentru putere, anunțau, probabil, o nouă eră. Descriind obiceiurile ”felinelor mari” care s-au perindat în timp la Elysée, cartea citată aruncă o nouă lumină, asupra aranjamentelor, compromisurilor între cu dragoste, ambiție și putere.
Emil Belu: Belissimes. Note din exil
E luni, urmează Emil Belu. Între timp, au trecut cu bine alegerile și vom citi relaxați și atent. Un nou episod din peregrinările eseistului din Montreal prin lume și evenimente, cărți și personaje. Lectură plăcută tuturor.
■ O însemnare
Înțepăturile cu iz răutăcios nu lipsesc nici scriitorului român. Spiritul ironic, observațiile acide, sunt practicate universal, așa că nu ne putem revendica un merit național, „unicat”. O gamă vastă de curiozități bântuie literatura, ca să ne referim numai la ea. Un gen de „răutăți” care frizează adesea umorul, alteori care zgândăre mai adânc, adesea rănind, sunt omniprezente și la condeierul român. Una, mai veche, îi este atribuită lui Eugen Jebeleanu care, dacă nu mă-nșel, este pomenită într-o scriere a lui Ovid S. Crohmălniceanu, probabil în Amintiri deghizate!?
Se spune că într-una din zile, la intrarea în holul Uniunii Scriitorilor, poetul Eugen Jebeleanu întâlnește un grup de scriitori care tăifăsuiau de-ale lor. Printre ei era și prozatorul Ion Lăncrănjan, căruia îi apăruse recent o carte și pe care poetul îl interoghează bășcălios:
– Cum ai putut mă, să scrii așa ceva, ăla e roman?
– Barem, m-ai citit? îi strigă prozatorul.
– Mi-ajunge să te văd! i-a răspuns Eugen Jebeleanu.
■ Gabriel Garcia Marquez
„Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice.”
■ Game
„…am făcut cunoștință cu pasărea numită brain–fever bird, care se remarcă prin aceea că obișnuiește să cânte o gamă corectă, dar omite ultima notă și o ia iarăși de la început. Ca muzică la acompaniament de febră nu se poate imagina ceva mai enervant.” (C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecții)
■ Nabab al nopții
„O, vis, comedie a somnului!” (Emil Botta ) Generos am fost de când mă ştiu. Bogat, numai în vise. În dimineața asta m-am trezit fericit. Visul m-a întremat, dându-mi iluzia că mai pot fi de folos. În ajun, răsfoisem un vechi jurnal în care îmi notasem fraze celebre, întâmplări şi tot felul de curiozităţi ale unor mari personalităţi. Aici, desigur, îşi avea originea visul. Eram posesorul unei mari averi, ceva ce depăşea puterile mele de risipă. Şi, vinovată mărturisire, sunt un risipitor fără egal! Satul unde m-am născut, sat care îmi bântuie nopţile indiferent de locul unde mă aflu, era în sărbătoarea pascală. Un bătrân în odăjdii, cu crucea în mână, bătea uliţele satului. L-am recunoscut imediat: era preotul Trăistaru, cel care m-a botezat. Îmbogăţit în vis, i-am oferit o mare sumă de bani. Avea atâtea lucruri de făcut: poate vreo reparaţie la tencuiala căzută a bisericii; poate o înlocuire a gardului putred al cimitirului; poate vreun ajutor pentru credincioşii năpăstuiţi. Dar, câte nu sunt de făcut într-o parohie! Fiule, mă povăţui bătrânul preot al satului, sunt lucruri mai urgente de înfăptuit: construieşte o bibliotecă, de a cărei lumină ducem mare lipsă, iar dacă îţi mai rămân ceva bani, rogu-te! repară şi acoperişul şcolii deoarece plouă peste abecedarele micuţilor şcolari. Biserica se mai poate descurca, puţinele resurse pe care le mai are îi va asigura supravieţuirea. Ascultă-mi îndemnul! Atâta altruism la o faţă bisericească! Atâta grijă pentru laice nevoi! Lucru nemaiauzit! Vestea despre pilda preotului zbură cu iuţeala fulgerului către cele patru zări. Începu un lung pelerinaj la mica biserică din marginea satului. În bătaia clopotelor, o mare mulțime de oameni venea ca la un izvor al tămăduirii: sceptici şi credincioşi, înţelepţi şi păcătoşi, celebrităţi şi anonimi. De trei zile, Nietzsche umbla desculţ pe uliţele colbuite ale satului, zdrenţăros şi flămând, strigând neobosit: „Dumnezeu n-a murit!”. Schopenhauer îşi anunţă sosirea printr-un răsunător Gott mit uns! (Dumnezeu cu noi!), iar Hartmann, discipolul său, traducea mulţimii adunate în curtea bisericii cele spuse de maestru. Apoi, Schopenhauer lăudă misticii care-şi iau datele din faptele excepţionale şi inoculează religia vârstelor fragede. Sub nucul de lângă clopotniţă, Hegel având în mână ultima ediţie în limba română din Prelegeri de filozofia religiei, se dezicea de această scriere, dându-i dreptate lui Constantin Noica, cel care afirmase că „este o impietate o filozofie a religiei”. Kierkegaard, înconjurat de câţiva mireni, regreta interpretarea tragică dată experienţei religioase, iar Feuerbach era mândru de bătrânul preot al satului, căruia paradigma: „Dumnezeu e omul” i se potrivea de minune. Pe treptele bisericii, Cioran citea şi explica Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel şi pentru prima dată i se părea că lucrarea are ceva din puritatea cristalului. Mulţimea în delir îi sorbea cuvintele, minunându-se de noua exegeză. În pridvorul bisericii, bunicul meu, Ion Belu, turna dintr-un ulcior vin roşu în căni de lut ars, iar Petre Ţuţea, încălzit de licoare, îl tachina mereu: „Treabă-i asta, măi Ioane, originea de la Roma, iar Biserica de la bulgari!”. Toate laudele cerului se pogorâseră asupra bătrânului preot ale cărui pilde biciuiau necontenit sufletele pelerinilor. Harul divin coborâse peste sat. Ultimele cuvinte le auzeam tot mai stins, lăsând locul şuierului monoton al vântului. Şi, deodată, o voce – era Cioran, desigur! – tună peste mulţime: „O religie moare când numai adversarii ei se mai străduiesc să-i păstreze integritatea”.
■ Diagnostic
„Pe acest drum (era la Văratec, la mânăstire, s.m., E.B.) am întâlnit-o odată pe doamna Valeria Sadoveanu. O văzusem că de abia venise de la București și m-am gândit să o salut. Ca de obicei, început de conversație banală, cu micile delicatețuri politicoase.
– Bine ați venit, doamnă Sadoveanu!
– Bine te-am găsit, părinte!
– Ce mai faceți?
– Eei, eei, ce fac? Nu fac bine.
– Așa?… Dar ce aveți?
– Eei, ce am, ce am! Știți ce? Eu am fost de curând la doctori să-mi spună ce am. Ei bine, unul mi-a spus una, altul mi-a spus alta, altul alta… și până la urmă, știi ce-am făcut? M-m uitat în buletin și am priceput ce am… (V. Anania, Jurnal)
- Semnalări amicale…
Iulian Universalu & Stivăn Quasaru – Bo$sonu Higgs
Nu credeam că voi asculta vreodată cu interes, ba chiar și cu plăcere o manea de azi pînă la capăt. Totuși, această punere pe muzică a fizicii cuantice, în acest gen, mi se pare uluitoare. Lipsește doar teoria corzilor, ca să avem un compendiu complet, dar s-ar mai putea compune una în continuare. Autorii au avut geniul să descopere o nișă încă neexplorată și să-și înceapă bine explorarea. Acest cîntec ar putea fi folosit la orele despre fizica cuantică ca material didactic. Așa cum unii profesori folosesc muzica rock anglo-saxonă pentru asimilarea englezii, iar alții folkul pe poezii celebre pentru învățarea literaturii. Mulțumesc lui Radu Ciobanu pentru semnalare, de obicei, îmi trimite melodii, interpreți, trupe excelente din zona rock, blues, jazz…
Poetul, care este și judecător, m-a invitat la o cafea pe o terasă din centru, pe pietonal. Cum era o adevărată zi de primăvară – în sfîrșit! – ne-am simțit bine și meteorologic, o altă cafea am băut-o în iarnă, tot pe o terasă, dar la numai 4 grade, ne-am adus-o aminte și acum. Cum se întîmplă la astfel de întîlniri relaxate, am discutate din toate cîte puțin, recentele alegeri, vremurile din junețea mea, puțin și despre poezie, ne-am referit „cu atenție și îngrijorare” la politichia zilei. M-am simțit bine, cred că și el dacă mă iau după rîndurile postate pe pagina sa de Fb: „La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfinților Împărați Constantin și Elena! Am sărbătorit cu o cafea și o conversație alături de scriitorul Liviu Antonesei, care mi-a povestit, printre altele, cum a fost alergat de Securitate prin Iași, în ’89, în urma semnării Apelului împotriva realegerii lui Ceaușescu, făcut public la „Europa Liberă“. O întâlnire despre curaj, memorie și Iașul acelor vremuri!”. Să nu uit că mi-a dăruit volumul său de debut în poezie. Îmi dau seama că le-am primit în ordinea 3 – 2 – 1. Important este că și primul volum mi se pare foarte bun, mult peste media debuturilor.
- Viața de după… Sonete
Marele poet portughez vine acum, însoțit de eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, și ne aduce în dar un alt minunat sonet… Enjoy!
Luís de Camões
O céu, a terra, o vento sossegado…
Cerul, pământul, vântul care scade…
Valul, ce se întinde pe nisip…
Pești, scufundați în somn încremenit…
Tăcerea, odihnindu-se în noapte…
Pescar Aónio, stând întins pe spate,
În timp ce vântul alintă-al apei chip,
Zadarnic cheamă numele iubit
Plângând, căci doar să-l strigi, atât se poate.
„Valuri” (mai zise) „până să nu mor
Din dragoste, redați-mi Nimfa, care
De voi fu dată morții prea curând”.
Niciun răspuns; marea se zbate-n gol;
Freamătă blând pădurea-n depărtare;
Vocea, de vânt purtată, piere-n vânt
- Rîdem din răsputeri…
Cinci meme, mai ales culese din media, una singură de la profesorul Septimiu Chelcea.
Tăcerea femeii (Septimiu Chelcea)…
Cînd femeia tace, ai grijă să n-o întrerupi!
Gustul amar al înfrîngerii (Media, LA)…
Învinșii lui ND nu se obișnuiesc cu gustul înfrîngerii. În prima fază, învinsul primului tur, a recunoscut cavalerește că a pierdut la mustață. Apoi însă s-a apucat de porcăit. Iar acum amenință cu crearea unui nou partid. Îmi pare rău de el, nu înțelege că a ieșit din joc. Și Georgică a recunoscut în prima fază înfrîngerea și l-a felicitat pe învingător, sigur după ce într-o clipă de rătăcire s-a declarat președinte. Acum, s-a răzgîndit și se apucă de contestat, „intern și extern, mai întîi la CCR”, în ciuda faptului că jupîn Jiji îl îndeamnă să-și păstreze demnitatea.
Georgică e pentru contra (Aproape președintele însuși)…
„Nu accept să fiu furat în țara mea! Jur solemn că voi lupta pentru democrație și, dacă e nevoie, și împotriva ei!” Împotrivă o face de multă vreme, dar să treacă de partea ei?!
Alegerile… (Mardale, Cațavencii)…
Alegerile trec, proștii rămîn. Luați și asta în calcul.
Georgică va contesta legea gravitației la CCR! (Dan Darie, Cațavencii)…
„Degeaba mă mint ei că asta e legea lui Newton, eu cred numai în legea lui Hristos! E timpul să nu-i mai lăsăm pe străini să ne dicteze legi la noi în țară și să ne facem legile noastre, cu brânză, varză și viezure!”
Primul banc prezidențial… Cel puțin primul pe care l-am primit eu, de la poetul Liviu Mățăoanu, și o glumă grafică în același spirit de la scriitorul Ion Fercu. Aceasta a așteptat o zi, să vină și bancul probabil. Enjoy!
Un cetățean se prezintă la Palatul Cotroceni și cere să-l vadă pe președintele George Simion. Secretarul îl informează politicos că nu George Simion este președintele României, ci Nicușor Dan. Omul pleacă ușor nedumerit și se întoarce după o jumătate de oră, punând aceeași placă:
– Nu va supărați, dar aș dori să vorbesc cu domnul președinte George Simion.
– Stimate domn, v-am mai spus că nu domnul Simion este președinte, ci domnul Nicușor Dan.
Pleacă cetățeanul și se întoarce după o altă jumătate de oră:
– Nu vă supărați, dar aș dori să vorbesc cu președintele României, domnul George Simion.
– Măi omule măi, nu ți-am spus că nu George Simion e președintele? De ce tot insiști atâta?
– Pentru că nu mă mai satur să aud asta!
De la expeditori multipli, unele culese din media. Și o glumă grafică, după multă vreme nepolitică, dar cu bătaie culturală lungă, sosită de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!
Primul derapaj prezidențial (Liviu Mățăoanu)…
Primul derapaj al lui Nicușor Dan în calitate de președinte nu s-a lăsat așteptat: „La muncă!”
Inteligența românească în acțiune (Adrian Vaailiu)…
Dacă mai crezi că românul e prost, gîndește-te că Putin a reușit să pună președinte în SUA, dar nu și în România.
Omul (Emanuiel Pavel după caricaturistul Ion Barbu)…
-Fiule, omul e făcut din pămînt./ -Atunci, totuși, nu înțeleg de ce nu e cultivat!
Morților numai sănătate! (aproape președintele Georgică)…
„Să le dea Dumnezeu sănătate celor care și-au dat jertfa supremă pe cîmpurile de luptă.“
Darul nu e dar (Media, LA)…
Patru surse bine informate au declarat CNN că palatul zburător care ar fi fost dăruit Portocaliului în Qatar nu este un dar, ci o închiriere sau vînzare, inițiativa fiind a administrației prezidențiale. Ce nevoie avea de această minciună, oricum ușor de descoperit, nu înțeleg…
La ușa Cotrocenilor (Internet)…
Georgică: Sunăm la ușă!/ Gavrilă: Și fugem să nu ne vadă Nicușor!
Un banc foarte bun de la profesorul Septimiu Chelcea și o glumă grafică la politichia zilei, cu tendință, de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
O întîlnire de gradul trei…
-Și cum așa, bade, ai văzut marțieni?
-Da, eram cu oile…
-Și cum erau marțienii?
-Nu prea pot să-ți spun… pentru că ba apăreau, ba dispăreau… cum să zic… așa ca ființa și neființa în filosofia lui Heidegger.
Un banc simpatic sosit de peste ocean, de la Virgil of/ ot Toronto, și o glumă grafică la fel de simpatică de la profesorul Septimiu Chelcea. Ambele pe vechea temă bahică. Enjoy!
Omul la beție…
-Băi Ioane, eu cînd beau, prind așa un curaj că nu mi-e frică de nimeni!
-Nici de nevastă-ta nu ți-e frică?
-Ei, așa mult n-am băut niciodată…
Un banc scurt și foarte bun, nepolitic, de la Emanuiel Pavel… Enjoy!
Somnifer naturist…
-Ca să adorm repede număr femeile cu care m-am culcat…
-Dar de ce nu oi, ca noi toți?
-Ăla a fost numai un caz izolat!
Un banc primit de la eseistul nostru din Montreal, Emil Belu, care l-a haiducit dintr-o carte semnată de Nora Iuga, și o caricatură de C. Pătrășcan, autocentrată, sosită ca de obicei de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
Să nu bei niciodată singur! Într-un bufet intră un bărbat și cere trei beri, ciocnește cu două din ele și la urmă le bea pe toate. Chelnerul îl întreabă mirat de ce face asta.
-Beau cu frații mei.
Povestea se repetă săptămâni în șir. Într-o zi, omul nostru apare la ora obișnuită, dar nu cere decât două beri. Chelnerul întreabă:
-Pentru Dumnezeu, i s-a întâmplat ceva fratelui dumneavoastră?
-Nu răspunde clientul, nu lui, mie. M-am lăsat de băut.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
