- Poezie de mai…
Nici durere, nici întristare…
nu vorbesc despre cei dispăruți în misterioasa călătorie,
dar cînd îți vezi tot mai rar prietenii e semn că ei văd ceva,
ceva care se apropie, iar tu nu poți vedea odată cu ei, vizionarii,
e un semn de grijă, o teamă de a nu se da de gol, e poate
semnul cel mai sigur al prieteniei pe care încă ți-o poartă…
și nu durerea ar trebui să o simți ci recunoștință veșnică –
după cîtă eternitate mai porți în săracele tale bagaje…
9 Mai 2025, în Iași
- Prima pagină…
România elitelor de pradă şi starea culturii
August 8, 2005
Mi-am impus să mă gîndesc azi la starea culturii române şi gîndul îmi fuge în altă parte. Nu vreau să evit tema, dar am senzaţia că aş putea aprecia mai bine această stare dacă m-aş duce spre fundamente, spre ceea ce ar putea explica respectiva stare, pe care, se înţelege, n-o socot deloc înfloritoare. Cred că nimic nu a servit mai bine înţelegerii situaţiei din România ultimului deceniu şi jumătate, cu tot cu cultura sa!, decît punerea în circulaţie, în săptămîna dinaintea alegerilor de toamna trecută, a stenogramelor de la şedinţele conducerii pesediste. Cît de importantă a fost apariţia la lumină a acelor documente s-a văzut, mai întîi, din reacţiile impricinaţilor – stupoarea din prima clipă şi recunoaşterea autenticităţii stenogramelor de către unii lideri pesedişti, blocarea primului site internet pe care au fost postate acestea, urmată nu doar de contestări vehemente ale autenticităţii, ci şi de strategii ceva mai subtile în care au fost implicaţi preşedintele Iliescu, Il Capo di tutti Capi, locotenentul major Năstase, ceilalţi locotenenţi şi o liotă întreagă de jurnalişti/analişti aserviţi, specializaţi în lansarea ceţii asupra publicului.
Să-mi mai amintesc că pentru media audio-video, aproape integral aservite şi, în primul rînd, pentru cele publice, evenimentul nici n-a existat? Aş spune însă că apariţia acelor documente a fost decisivă şi în înclinarea balanţei alegerilor în care principalii doi competitori mergeau cap la cap. De ce este important acest corpus documentar? Ce ne dovedeau miile de pagini ieşite la iveală? Că PSD, pe care doar naivii îl mai credeau un partid serios, pe cale să reformeze, nu este decît forma eminentă de organizare a elitei de pradă post-comuniste, cum a fost şi FSN-ul originar, şi PSDR-ul, şi PDSR-ul, presudonimele sub care a funcţionat de la apariţia sa „în vîltoarea revoluţiei”.
Ce interesează aceste elite? Acapararea presei pentru a putea fura în linişte, controlul justiţiei din acelaşi motiv, dar şi pentru a o asmuţi împotriva adversarilor, controlul total asupra societăţii. În fond, aceste „elite” nu sînt altceva decît diversele chipuri, avatarurile pe care le-au luat post-revoluţionar elitele de pradă ale comunismului tîrziu. Or, comunismul a fost regimul prin excelenţă instalat prin furt şi menţinut prin furt – de la furtul proprietăţii şi al drepturilor şi libertăţilor la ocuparea cu forţa a subconştientului!
Şi-am mai putut afla ceva cu acel prilej – că elitele de pradă sînt, în primul rînd, politice şi, de-abia în subsidiar, economice, culturale, jurnalistice, universitare, sportive ş.a.m.d. De ce? Pentru că politicul este cel care a dictat, din prima clipă a post-revoluţiei, alocarea preferenţială – nu pe merit, nu în funcţie de competenţă, nu în cadrul unei competiţii corecte – a resurselor. Pentru că elitele de pradă nu duc, în primul rînd, o simplă bătălie pentru poziţii de prestigiu, cum procedează elitele din societăţile normale, ci una pentru înşfăcarea unei cote cît mai importante din resursele – de orice natură – ale comunităţii.
Principala lor caracteristică este, desigur, lăcomia fără limite. Aceasta îl face pe un Năstase să nu se mulţumească, ca tot omul, cu o casă-două, ci să le adune în colecţii, precum tablourile ori alte bunuri simbolice, „înfulecate” cu pasiune cvasi-patologică nu în virtutea trăirilor estetice, ci a simplei acumulări. Aceeaşi lăcomie îl face pe un Eugen Simion ori celălalt Eugen, Uricaru, să cumuleze funcţii, poziţii, de stat, de breaslă şi private de-a valma, poziţii care conferă nu doar prestigiu – de altfel, orice prestigiu e problematic în România! –, ci şi acumulare de putere şi, mai ales, de resurse.
Cele din urmă sosesc fie direct şi, măcar aparent, „onorabil”, fie prin traficul de influenţă favorizat, stimulat de procesul acesta nefiresc de cumulare de poziţii de putere şi decizie. Tot în virtutea apartenenţei la elitele de pradă politice a putut fostul ministru al culturii să-l instaleze director la Naţionalul bucureştean pe abominabilul Săraru, să aloce declarat discreţionar fondurile de la „cultura scrisă” ori de la diferitele fonduri de achiziţii, chiar să-i facă unchiului premierului, în viaţă fiind!, casă memorială.
Aceeaşi apartenenţă la elitele de pradă a produs plimbarea lacheului ceauşist Adrian Păunescu la toate posturile de televiziune, dar şi menţinerea bunului obicei de a încasa, pe oriunde se ducea, birul în natură sau peşin, cash, ca sa zic aşa, şi de pe vii, şi de pe muribunzi, şi de pe morţi, de parcă ar fi vreun popă, nu lingău de cururi înalt situate!
Se poate, oare, ieşi din sistemul sufocant al elitelor de pradă? Cît a fost d-na Mona Muscă la Cultură, am avut unele speranţe în ceea ce priveşte acest mic domeniu. Măcar fixase reguli mai bune şi stabilise jurii care să nu intre în conflict de interese. Dacă aş fi complet cinic, aş spune că vom ieşi cînd se va fi furat totul! Poate şi noua conducere de la Institutul Cultural Român va încerca o schimbare, deşi cînd vezi că toată aparţine aceleaşi direcţii culturale, poreclită a „boierilor minţii”, parcă mi se mai clatină speranţa.
Şi, oricum, totul nu este niciodată totul, dacă ne gîndim că au început să intre resursele europene! Clasamentele arată că am reuşit foarte repede să ajunegem repede pe locul I la banii europeni deturnaţi, delapidaţi, furaţi. Şi, totuşi, tot dinspre Europa vine şi speranţa. Pe măsură ce integrarea se apropie, respectul pentru lege, reguli şi proceduri devine inevitabil. Şi o mică speranţă internă, ca să zic aşa – în ciuda pecingenii aruncate peste ţară de elitele de pradă, în toate domeniile, chiar dacă timid, cu infinite obstacole, aproape clandestin, a început procesul de constituire a elitelor naturale, autogenerate de cîmpurile social-simbolice. Au început să existe persoane, organizaţii, instituţii (edituri, publicaţii, firme, partide, organizaţii civice etc) care ştiu ce înseamnă autonomia, competiţia reală, prestigiul „pe bune”, nu cu voie de la partid, nici cu îngăduinţa poliţiei (politice). Nutresc speranţa că încet-încet, în cele din urmă, acestea vor creşte şi vor pune ordine în haosul produs cu bună ştiinţă încă din decembrie 1989, pentru a prelungi sistemul furtului şi a salva economic şi simbolic „vechea clasă”.
Iar dacă, la început, va fi existat vreun „tîrg” între elitele vestice şi urît mirositoarele elite estice, presiunile occidentale asupra României în chestiunea corupţiei mă fac să cred că fie tranziţia s-a terminat, fie Estul a speriat Vestul în chestiunea esenţială a lăcomiei! Iar atunci cînd toate aceste lucruri se vor fi schimbat, va evolua în bine şi starea culturii române, deci va evolua de la situaţia de „stare” la cea de „dinamică”. QED!
- De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
E luni și prietenul nostru din Montreal, eseistul Emil Belu, sosește cu un nou fragment din însemnările sale din peregrinările prin lume, evenimente, cărți, personaje. Acum cîteva zile am fost bucuros să-i citesc un text pe site-ul revistei Dilema. Lectură plăcută!
■ Giovanni Papini
„Îmi displace ostilitatea lui Schopenhauer pentru sinucidere. Eu, în schimb, am pregătit pentru finalul marii mele opere, o stoică propunere de sinucidere universală. Nu în glumă: nu vedeam altă cale de ieșire. Nu sinuciderea individuală, pentru că e ridicolă; ci sinuciderea în masă, sinuciderea conștientă, stabilită de comun acord, așa încât să lase pământul singur și pustiu, să se rotească fără rost sub ceruri.” (Un om sfârșit)
■ Poveste de Crăciun
„Auzită la predică: un tânăr cuminte intră într-o prăvălie, iar la tejghea stă un înger. Tânărul întreabă: „Ce aveți de vânzare?”. Îngerul răspunde: „De toate”. Atunci tânărul, începe să înșire: „Dați-mi bunătate, iubire, generozitate, milostenie, curaj, demnitate” etc., o listă întreagă de virtuți. Îngerul însă îi face semn cu aripa să se oprească, apoi îi spune: „Să ne înțelegem, băiete! Aici nu avem toate roadele, ci toate semințele. Fiecare se ocupă de încolțirea și de creșterea lor.”. Recunosc aici teologia lui Dumbledore din Harry Potter and the Chamber of Secrets.” (C. Bădiliță, Singurătatea păsării migratoare)
■ Tenebre și lumini
Lucreţiu (Titus Lucretius Carus) a sesizat focul ce întreţine religia: mai întâi îţi provoacă frica, apoi te cheamă să te vindece. Gânditorul latin era interesat de toate noutăţile vremii, indiferent de domeniu, dovadă că nu era străin de teoria atomică a lui Democrit. De rerum natura stă mărturie despre o „primă implicare a unui poet în microcosmosul particulelor”. De altfel, René Pichon, marele latinist francez, îl numeşte pe Lucreţiu „poetul atomului”. Nu este un lucru rar că poezia face casă bună cu ştiinţa. Mulţi dintre poeţii lumii au aplecat urechea la noutăţile ştiinţifice ale vremii. Lăudabilă este această deschidere spre un domeniu greu abordabil pentru cei ce trudeau în lumea muzelor, indiferent de puterea lor de asimilare. Nu de puţine ori, efortul lor nu a fost zadarnic, găsind aici noi surse de inspiraţie, comori ascunse în spatele unor misterioase descoperiri astronomice sau ecuaţii matematice. În lipsa vaselor comunicante, a oricăror altor legături – vizibile sau invizibile –, cum poţi converti ariditatea ştiinţei în metaforă fertilă, născătoare de capodoperă? Puntea nevăzută se cheamă geniul creatorului, care adesea poartă un nume: Pascal, Goethe, Valéry, Ion Barbu etc. Mai rar întâlnit este alt lucru: când teologul încearcă să înţeleagă câte ceva din structurile raţionalului. Pe vremea lui Deceneu, cei mai iubiţi dintre preoţi erau cei care cunoşteau mantică şi astronomie. Era un semn al deschiderii, benefic pentru ambele părţi, cler şi credincioşi. Mai aproape de noi, într-un secol bântuit de fanatisme, fundamentalisme şi alte „isme” religioase, mi se pare de excepţie faptul că ideile unui teolog – Teilhard de Chardin – caută modele aplicative pe liniile de forţă ale fizicii lui Ștefan Lupașcu. Deşi nu lipsit de fantezii, „teilhardismul” era o încercare de apropiere între ştiinţă şi religie, o idee dragă iezuiţilor. Jean-François Revel, apropo de un articol apărut într-o revistă englezească (Mind), articol care înfiera „punctele slabe din informaţia biologică şi paleontologică ce slujea drept pistă în decolarea verbiajului lui Teilhard”, îi catalogase concepţia drept „poliloghii confuze”. O părere, desigur, pe un teren cu nisipuri mişcătoare. Nu este fără importanţă de semnalat că marele teolog iezuit a fost discipolul şi urmaşul lui Bergson la Collége de France, creatorul „metafizicii ştiinţifice a istoriei cosmosului”. Să fi cunoscut Teilhard de Chardin acea viziune eshatologică a lui Stéphane Lupasco: „În momentul entropiei finale totul va fi numai lumină”? Nu este exclus. Erau, doar, contemporani şi, dacă nu mă înşel, prieteni care se vizitau adesea. Nici Judecată de Apoi, nici Infern – nu unul, ci trei, supraetajate după gradul păcatului, în viziunile lui Swedenborg! –, nici alte spaime ce întreţin focul sesizat de Lucreţiu. Lumină peste tot. Orgie de lumini.
■ Istoria
„Pe treptele bufetului pălăvrăgeală despre istorie. Ce-i istoria? Da, ce-i istoria? Sunt curioși câțiva săteni care golesc ca și mine pahare cu rachiu alb. Când un armăsar ce te poartă sub arcul de triumf, când o gloabă ce leagănă un dric, le spun nițeluș amorțit. Sunt aprobat.” (Petre Stoica, Amintirile unui fost corector)
■ Stéphane Courtois
Este un scriitor francez bine informat, mai ales în întortocheatele meandre ale comunismului, subiect, în general, nu prea atractiv pentru un occidental. Sanda Stolojan, românca noastră trăitoare la Paris, bună cunoscătoare a „subiectului”, mai ales a erorilor și ororilor comunismului românesc, l-a cunoscut îndeaproape. În Amurg senin, un interesant Jurnal din exilul parizian 1997 – 2001, dau de informații interesante, cel puțin pentru mine. „Stéphane Courtois a fost la Moscova imediat după 1990, de unde a putut aduce enorm de multe documente de arhivă. După aceea accesul la arhive a devenit dificil sau chiar imposibil. Courtois își continuă cu pasiune investigațiile despre Partidul Comunist Francez, modul său de funcționare, marile sale figuri, legăturile sale cu Moscova. Ne-a spus lucruri interesante despre faimosul Fried, crescut de Maurice Thorez și de soția sa. În 1947, Ana Pauker și-a adus fiica în România. După moartea Anei Pauker, fiica ei s-a întors în Franța, unde trăiește la Paris. Stéphane Courtois i-a dus dosarul lui Fried, care garanta că el este tatăl ei, și nu Marcel Pauker sau Maurice Thorez, cum s-a spus. Fried a organizat, între altele, Partidul Comunist Francez într-un mod genial. Deși era cultivat, făcuse universitatea etc., era un fanatic. Rămâne marea și obsedanta întrebare: de ce au fost atrași asemenea oameni spre comunism?”
Cezar Straton: Felația ucigașă
Iată un foarte scurt capitol despre moartea tragică – dar poate plăcută? – a președintelui francez Felix Faure. Textul se încheie cu unul din cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată, produs de celebrul premier Clemenceau: Lectură plăcută! Dacă trebuie, și îndurerată!
Felația ucigașă…
Președinte al Republicii între 1895 și 1899, Félix Faure a lăsat o amintire de neuitat. Moartea sa a făcut să curgă multă cerneală. Acest bărbat căsătorit, în vârstă de 58 de ani avea o serie de amante. Favorita lui: Marguerite Steinheil, cunoscută sub numele de „Meg”, soția pictorului Adolphe Steinheil, un prieten al președintelui. În acea zi de 16 februarie 1899, la Palatul Elysée, Félix Faure îi ascultă distrat pe arhiepiscopul de Paris și pe prințul de Monaco, care veniseră să-i vorbească despre afacerea Dreyfus: nu se gândește decât la Meg, care îl așteaptă, dezbrăcată, în camera de alături. În sfârșit liber, i se alătură. Câteva minute mai târziu, auzind țipetele femeii, șeful său de cabinet l-a descoperit agonizând pe o canapea, cu mâna încleștată în părul amantei sale. O felație prea intensă? Președintele a murit doar trei ore mai târziu în urma unei hemoragii cerebrale, dar zvonul despre cauza morții s-a răspândit imediat. Meg și-a câștigat porecla de „doamna Pompa funebră” (speculându-se, ironic, dublul sens al cuvântului „pompă – a pompa”), iar Clemenceau a rostit următoarea replică: „Félix Faure a vrut să fie Caesar și a ajuns să fie Pompei”.
- Semnalări amicale…
Adrian Grauenfels (ed) – Caietele Saga, 16, mai 2025
Numai am răsfoit-o și am văzut că are multă poezie și multe texte grele așa că, din pricina tensiunii pre-electorale care mă bîntuie, voi amîna lectura pentru luni. Dar nu cred că toți vizitatorii mei au neapărat aceeași stare, așa că o pun bucuros în circulație. Ilustrațiile sînt realizate cu ajutorul AI, iar deviza numărului „ne vom descurca!”… Lectură plăcută!
Actualitatea Literară, 134, martie-aprilie 2025
Tocmai mi-a sosit de la poetul Nicolae Silade, directorul publicației, ediția de primăvară a excelenței publicații literare care apare la Lugoj. Constat că mi-a scăpat numărul din iarnă, nu-mi dau seama din ce motiv. Mărturisesc că, în ianuarie, cînd am reluat conducerea revistei Timpul, am optat pentru apariția bilunară și luînd exemplul revistei scoase de Nicolae Silade și mica sa echipă redacțională. O astfel de apariție îți oferă răgazul să așezi mai bine sumarul și nici nu ostenești cititorul cu apariții prea dese, mai ales într-o perioadă în care apar foarte multe publicații literare sau general culturale. Cum am permisiunea de a distribui revista o fac cu plăcere, pentru că am citit-o cu interes și plăcere. Primul link trimite la site-ul general al publicației, de la al doilea poate fi descărcată ediția în format pdf. Lectură plăcută!
https://actualitatealiterara.ro/
Dă clic pentru a accesa AL134.pdf
Alternanțe, revistă de cultură, 3 – 4, 2025
Am primit de la prietenul meu, scriitorul Vasile Gogea și redactor al publicației, vestea despre apariția unor noi ediții ale excelentei reviste de cultură Alternanțe, editată de un mic colectiv româno-german condus de poetul Eugen Popin. Este vorba despre numărul pe martie și aprilie al ediției online și de cel pe ianuarie-octombrie al ediției tipărite. Felicitări micii și temerarei redacții…
- Viața de după… Sonete
Nu, nu am uitat vineri de marele poet lusitan, dar m-am gîndit la o schimbare de plan. Marele Will și-a încheiat dăruirea minunatelor sale sonete și lunea a devenit liberă. Așa că Luís de Camões ne va vizita de acum el, însoțit de excelentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Luís de Camões
Debaixo desta pedra sepultada
Sub piatra-aceasta zace îngropată
Din lume cea mai nobilă făptură,
A cărei viață, doar din pizmă pură,
De Moarte prea curând i-a fost furată,
Fără respect pentru-astă delicată
Dulce lumină, care noaptea-obscură
O făcea zi, și-a cărei anvergură
Punea în umbră a Soarelui paradă.
De Soare ai fost pusă-ngrozitoare
Moarte, să-l scapi de cine l-a umbrit;
De Lună care, în față ei, pălea.
Cum de-ai avut putere-atât de mare?
Și, de-ai avut, cum de-ai schimbat așa
Ușor lumina lumii-n lut sordid?
- Epitaf pentru Dona Catarina de Ataide, doamnă de onoare a reginei, marea iubire a lui Camões. Unii speculează că ar fi vorba despre soția lui Vasco da Gama, dar e puțin probabil.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Amîndouă foarte bune, amîndouă de la scriitorul Ion Fercu, amîndouă cu femei voluntare, amîndouă nepolitice, ca să mai respirăm și noi puțin. Enjoy!
Pe chat…
-Ne vedem în față la Carrefour, pe la ora 16?
-OK, cum te recunosc?
-Sînt nevastă-ta, tîmpitule!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
