- Un poem de ianuarie
Clipa fără corp
clipa aceea în care ceea ce se întîmplă se suprapune peste
ceea ce s-a mai întîmplat clipa aceea este clipa miraculoasă
care adaugă noi giuvaieruri într-o tezaur fără început și sfîrșit,
sînt lucruri de toată ziua – o răsărită care atinge privirea dar
o răsărită nu o floarea soarelui primul nume este numele adevărat
celelalte sînt sinonime calpe, atingerea ușoară a două mîini,
bulele șampaniei înțepînd gura, da, lucruri de toată ziua…
cînd spun clipa este o greșeală nimic nu e în timp și totul
se întîmplă simultan – deodată se schimbă perspectiva
se răstoarnă planul și izbucnește un gheizer de undeva
dinăuntru un gheizer care se suprapune altor gheizere
pe care le-am cunoscut mai cu seamă în afara timpului
și semnele devin memorie puternică memorie clară…
este o colecție de comori care sporește se dilată continuu
ocupă întreg golul memoriei se substituie clipei fără corp
și o eternizează – și atunci de unde moartea unde să mai fie
un loc pentru ea lipsa locului nu se metamorfozează în loc…
poate o fi poate este o lege împotriva plutocrației poate că
sîntem meniți reîntoarcerii la goliciunea de dinainte de toate…
2 – 3 Ianuarie 2025 în Iași
- Prima pagină…
Marele cărturar și scriitor Ioan Petru Culianu, ar fi putut împlini 75 de ani. Asta dacă, în 21 mai 1991, nu ar fi fost victima unui asasinat oribil și încă neelucidat în campusul Universității din Chicago. Am preluat cu acest prilej primul meu text memorialistic-imaginar pe care i l-am dedicat, scris la zece ani de la „crima împotriva spiritului” și apărut în masiva operă de comemorare editată de Sorin Antohi la Nemira. După vreo cinci ani, am simțit nevoia unei adăugiri, apărută tot cu ocazia unui volum comemorativ. L-am reluat pe blog în 2021 și pe acesta, îl voi relua și acum… De Sfîntul Ioan…
De cîteva zile, de cînd am primit de la Sorin Antohi vestea despre apariția numărului special Culianu al revistei italiene Antares, ocazionat de împlinirea a treizeci de ani de la asasinarea cărturarului și scriitorului, imaginea sa, amintirea sa mă bîntuie. Am publicat zilele trecute prima poveste pe care mi-a inspirat-o. O reiau azi și pe a doua, apărută tot într-un volum colectiv de comemorare, cîțiva ani după cel de la Nemira, în care a apărut inițial prima poveste. Și aceasta are cîteva note pe care le-am mutat din poziția infrapaginală la sfîrșit. Și iarăși notele, numerotate continuu în text, apar toate cu cifra 1. Trebuie să mă mai perfecționez!
- Incipit
În If…[1], am scris o poveste a vieţii lui Ioan Petru Culianu plecînd de la ipoteza că, în 1972, Securitatea nu i-a eliberat paşaportul şi viza necesare plecării în Italia. A rămas, deci, aici, iar eu am încercat să-i întrevăd viaţa din această „lume posibilă” pînă în fatala zi de 22 mai 1991, cînd a fost asasinat în clădirea Universităţii din Bucureşti. Am explorat însă şi alte cîteva momente ale copilăriei, tinereţii şi maturităţii cărturarului, aşa cum le-am putut descifra recurgînd la amintirile mele, la povestirile celor apropiaţi, la reconstituiri, la lectura cărţilor sale ş.a.m.d. Am lăsat însă deoparte cea mai importantă zi. Nu pentru Culianu, desigur, ci pentru un discipol îndepărtat, care a petrecut printr-o fericită întîmplare, o dupa-amiază, o seară şi o bună bucată dintr-o noapte de vară în proximitatea sa. O zi, una între altele pentru cărturar, însă una de neuitat pentru acel discipol întîmplător. Aparent, voi intra în universul ce s-a fisurat la Chicago în primăvara anului 1991. Însă, acea zi fiind situată înaintea plecării savantului din cel puţin două din „lumile posibile”, întîlnirea pare să fi avut loc în toate „lumile posibile” în care maestrul şi discipolul s-a întîmplat să coexiste. Pentru că momentul „plecare/rămînere” a fost unul crucial pentru destinul savantului şi aproape la fel de important pentru cel al ucenicului. Viitorul este întotdeauna deschis şi imprevizibil, în vreme ce trecutul este închis şi inflexibil în lipsa sa de plasticitate. Acea zi a existat, deci, în toate universurile culianiene, ea există de-a pururi în memoria discipolului pe care mă voi strădui să-l trag de limbă, pe care îl voi obliga să şi-o reamintească pînă în cele mai mici amănunte, pe care îl voi stoarce ca pe o lămîie, pentru singurul motiv, pentru singura vină că ştie ceva, că îşi mai poate aduce aminte, că memoria sa mai poartă urmele trecerii prin lumea de aici a maestrului. De fapt, despre asta aş fi vrut să scriu în eseul din volumul citat, dar nu mi-am putut învinge reţinerea, nu mi-am putut depăşi timiditatea, poate o anume pudoare excesivă. Cum, între timp, am vorbit despre asta[2], nutresc nădejdea că acum voi reuşi să şi scriu. Voi scrie deci despre cele, de obicei, nescrise, ba chiar, cel mai adesea, şi nevorbite. Împotriva opiniei lui Wittgenstein, să vorbim despre cele despre care nu se poate vorbi.
- Visul unei zile/seri/nopţi de vară
Printr-o binecuvîntată întîmplare, în vara anului 1972, două persoane, un bărbat plecat deja spre maturitate şi un post-adolescent, să fi fost îndrăgostite de două frumoase surori. Cel dintîi, pe care îl voi numi maestrul, tocmai îşi încheiase studiile de filologie italiană la Universitatea din Bucureşti, celălalt, numit în continuare, discipolul, se afla în interludiul dintre examenul de bacalaureat şi cel de admitere la facultate. Tocmai datorită iubirii sale incipiente renunţase la ideea unor studii de istorie şi arheologie şi se îndreptase spre nou înfiinţata secţie de sociologie-psihologie a Universităţii ieşene. În vreme ce iubirea sa de-abia se înfiripa, cea a maestrului era spre final. El revenise la Iaşi, de fapt, pentru un fel de rămas bun înaintea plecării cu o bursă de studii în Italia. Înaintea acelei zile decisive, cel doi se mai întîlniseră de două-trei ori cu totul întîmplător şi, probabil, nici măcar nu fuseseră prezentaţi unul celuilalt. Odată surorile se salutaseră pe stradă, salutîndu-se probabil şi ei acel prilej. Altădată, se încruşisaseră la intrarea/ieşirea unei librării. Acesta este, deci, contextul întîlnirii ce avea să devină esenţială pentru tînărul discipol. O zi călduroasă de vară, pe la orele două după-amiază. În camera apartamentului din strada „Vasile Alecsandri” nu era, totuşi, foarte cald. Poate din cauza perdelelor şi a draperiilor verzi şi grele. Poate pentru că soarele trecuse deja de cealalată parte a blocului. În cameră, şase sau şapte persoane. Oricum, cele două surori, maestrul, discipolul, o fată măritată în Italia, revenită în vizită, cunoştinţă a surorii mai mari şi, poate, a maestrului. O fată care avea să cînte, sub influenţa celebrei pe atunci bloody mary, minunate cîntece italiene, inclusiv cîteva cîntece pentru copii, acompaniată de mai toată lumea, inclusiv de cei fără voce, cum se întîmpla să fie discipolul. Era acolo şi Tess, sora maestrului, şi încă o persoană de sex masculin pe care nu mi-o amintesc. Era, ca şi sora mai mare, specializat în chimie. Acel grup a rămas împreună pînă în jurul miezului nopţii – cel puţin nouă-zece ore, cel mult douăsprezece. S-a vorbit mult, despre o mulţime de lucruri, despre Italia, despre Universitatea din Bucureşti, despre o dezbatere din revista Contemporanul privind relaţia dintre filosofie şi ştiinţă, la care participaseră magistrul Ursachi şi Gabriel Liiceanu, despre Mircea Eliade. Mai mult de jumătate din timp a vorbit, de fapt, maestrul şi toată lumea îl ascultase cu o atenţie aproape religioasă, cel mai atent fiind probabil discipolul, deşi o oarecare iritare părea să-l stăpînească uneori. Un amestec de admiraţie şi iritare. Era cu trei ani mai tînăr şi, la vîrsta sa de atunci, asemenea diferenţă contează. I se părea că maestrul e prea în centrul atenţiei, că ştie prea multe. Îl irita puţin şi ţinuta maestrului, ochelarii de vedere cu rame cum nu se purtau pe atunci, sacoul ce părea desprins din interbelic, pe care maestrul îl avea cu el deşi era o zi foarte călduroasă. Mai tîrziu, ceva mai tîrziu avea să-şi dea seama că era o ţinută foarte apropiată de cea a tînărului Eliade dintr-un Bucureşti care nu mai exista de multă vreme. Însă, în ciuda iritării, discipolul reţinea cam tot ce spunea maestrul şi, adesea, cădea sub admiraţie, era cuprins de o fascinaţie practic necritică. A îndrăznit chiar să pună vreo două timide întrebări, iar din cauza emoţiilor, povestind ce cărţi văzuse şi chiar, pe unele, le cumpărase în anticariatele bucureştene, comisese o gafă monumentală – vorbise de „operele lui Socrate”. Toată seara avea să-şi reproşeze această incongruenţă ce nu avea cum să-i reducă iritarea deşi, cu excepţia surorii mai mari, nimeni nu păruse s-o bage de seamă. La un moment dat, maestrul, poate obosit, poate pentru a-i impresiona, poate pentru a-i convinge de ceva anume pe convivi, a făcut demonstraţia unui exerciţiu yoghin de odihnă concentrată, similar, a spus el, celor ce-l ajutau pe tînărul Eliade să compenseze deficitul de somn. În ciuda iritării, discipolul a fost, în cele din urmă, puternic impresionat şi a conchis că maestrul nu doar vorbeşte despre, ci şi ştie unele lucruri importante. Din acel moment, situat pe la jumătatea întîlnirii, se poate ca iritarea să se fi redus considerabil, oricum din acel moment l-a privit pe maestru chiar ca pe un maestru. Numai că acela avea să plece a doua zi spre Bucureşti şi apoi spre Italia şi spre alte lumi, iar discipolul nu avea să-l mai vadă vreodată. Însă întîlnirea avea să-l marcheze probabil definitiv.
- The Day After – 1
Peste cîteva zile, nu mai mult de o săptămînă, la teza de filosofie pentru admiterea la facultate, discipolul avea să adauge informaţiei din manual cîteva detalii privind filosofia spiritualistă interbelică, insistînd pe Mircea Eliade şi amintindu-l pe Nae Ionescu, ca maestru al celui dintîi. Citise deja cele două cărţi de proză re-editate la sfîrşitul anilor şaizeci, începutul anilor şaptezeci – povestirile din La ţigănci şi romanele editate împreună Maytrei şi Nuntă în cer –, dar, după întîlnirea cu maestrul, găsise la o profesoară cu care se pregătise pentru admitere prima carte despre Yoga a lui Eliade, cea publicată la Bucureşti în franceză înaintea plecării din ţară, şi o ediţie franceză a Mitului eternei reîntoarceri. Se credea, deci, „calificat” să-l rezume pe Eliade într-o teză de filosofie. Aveau să treacă anii „ca nouri lungi pe şesuri” şi, la puţină vreme după apariţia ei în Italia, discipolul avea să-şi facă o copie xerox după monografia Mircea Eliade cu care maestrul îşi inaugurase seria numeroaselor sale cărţi. A citit-o cu creionul în mînă de mai multe ori, iar, în ciuda faptului că acum deţine cele două ediţii româneşti de la „Nemira”, nu s-a putut despărţi de acel exemplar copiat şi plin de sublineri şi notaţii pe margine. E chiar una din puţinele cărţi pe care nu le-a împrumutat niciodată cuiva spre lectură.[3] A propus o recenzie unei reviste de cultură, dar n-a ţinut, numele lui Culianu „nu mergea”, deşi cel al lui Eliade circula deja cu destulă libertate. A avut însă mai mult noroc la apariţia caietului L`Herne dedicat lui Mircea Eliade. Pe două pagini din Opinia studenţească, a publicat o recenzie a amplului volum, însoţită de traducerea capitolului Dacii şi lupii din De la Zalmoxis la Genghis-Khan, care nu cunoscuse încă o versiune românească. Dăduse acolo chiar un mic citat din studiul Antropologia filosofică aparţinînd maestrului, iar de întîlnirea cu cei doi cerberi de la Direcţia de presă a C.C. al P.C.R. îl salvase profesoara ce-i împrumutase Eliade pe vremuri, devenită între timp secretară pe partid pe Centrul Universitar. Le explicase celor doi că „e poet şi nu prea ştie ce se poate şi ce nu se poate”, dar că cenzura, care dispăruse prin multiplicare, va fi mult mai vigilentă în viitor.[4] Mai tîrziu, cu studiul dedicat Criterionului, în care Culianu apărea pe „filiera paideică” Nae Ionescu – Eliade, avea să aibă mai mult noroc – acesta era redactat în franceză, iar volumul era pentru „export” cultural, astfel încît nu avea să se mai „sesizeze” nimeni, nici măcar după comentarea acestuia de către Virgil Ierunca la Europa Liberă.[5] De ce scriu în fond toate aceste lucruri ? Din cîteva motive. Pentru a arăta cum o simplă şi întîmplătoare întîlnire dintr-o zi/seară/noapte de vară poate deveni decisivă pentru cineva aflat în formare şi, fără îndoială, în căutare de modele. Pentru a susţine că o relaţie maestru-discipol nu prespune neapărat şi proximitatea fizică. E suficientă o singură întîlnire crucială. În acest caz, efectivă. În alte cazuri, dacă nu ne situăm în condiţiile unei culturi orale, poate doar livrescă. Poate şi pentru „a plăti” o datorie de onoare prea multă vreme amînată, ultima dată chiar cu ocazia volumelor comemorative editate de Sorin Antohi.
- În două lumi posibile de 22 mai 1991
Şi în universul în care ne face plăcere să credem că trăim, dar şi în cel imaginat în If…, pe 22 mai 1991 se întîmplă acelaşi lucru. Ioan Petru Culianu este asasinat. La Universitate. La cea din Chicago ori la cea din Bucureşti. La Universitate, pentru că acolo este lăcaşul spiritului. Iar cînd faci „păcatul împotriva spiritului” e limpede că alegi locul cel mai plăcut acestuia. Iar cînd împuşti pe cineva o faci „în cap”, pentru că acesta, „capul gîndeşte”, cum spunea un torţionar ce-l lovea pe Mircea Vulcănescu. Cum fac toţi torţionarii, înspăimîntaţi de libertatea infinită a spiritului. O faci într-o toaletă, crezînd prosteşte că umileşti victima, cînd singurul umilit eşti chiar tu, criminalul. Şi eşti umilit chiar din simplul motiv că spiritul, libertatea acestuia există. Şi asta te umileşte şi te scoate din minţi, dacă ultimul cuvînt nu e excesiv, pînă la a pune mîna pe pistol. Ministrul nazist al propagandei spunea: „cînd aud cuvîntul cultură, îmi vine să pun mîna pe pistol”. Nimic nou sub soare în această privinţă. În ce priveşte moartea maestrului[6], nu mi-am schimbat opiniile exprimate la BBC chiar în ziua asasinatului.[7] Cred în continuare că asasinii provin dintr-un grupuscul al Securităţii relativ autonomizat după desfiinţarea oficială a instituţiei. Cum e o structura militarizată, probabil că a primit şi un ordin. Nu ştiu nici cînd, nu ştiu nici de la cine. Oricum toată lumea cunoaşte profunda aversiune a lui Culianu faţă de comunism şi faţă de metamorfozele acestuia de după 1989, articolele sale foarte critice din Lumea liberă românească, din interviul acordat înaintea morţii revistei „22”, din alte luări de poziţie publice. Uneori, sînt evocaţi drept sursă a crimei „bătrînii legionari”, cei cu care Eliade ar fi întreţinut relaţii şi în timpul exilului american, nemulţumiţi de scormonirea de către discipolul Culianu a trecutului legionar al maestrului. Nu exclud această pistă, cu minima condiţie de a nu fi uitate relaţiile dintre unele din aceste cercuri şi aripa naţionalistă a Securităţii ceauşiste, infiltrarea celor din dintîi de către cea din urmă. Ceea ce este sigur este faptul că acea nefastă zi este cea mai neagră din istoria culturii române de la cea a asasinării de către legionari a lui Nicolae Iorga. Dacă nu şi mai neagră – Iorga şi ceilalţi asasinaţi de legionari erau după apogeul creaţiei lor, oricum îşi dăduseră marile opere. În ciuda enormei sale productivităţi, a cărţilor foarte bine primite în mediile academice occidentale şi a teoriilor îndrăzneţe ce începeau să se contureze, la numai 41 de ani, Culianu era totuşi, din punct de vedere cărturăresc, de-abia la început. Cînd îţi imaginezi, cînd deduci din opera existentă cîte ar mai fi avut de spus, cît ar mai fi avut de scris, vorba cronicarului, „se sparie gîndul”. Iar cei care au tras şi au dat ordinul să se tragă, indiferent dacă vor fi sau nu descoperiţi, vor rămîne de-a pururea pururi neuitaţi şi neiertaţi. Ca şi Erostrate, ca şi Nero, ca şi Caligula. Pentru o ţară „mişcătoare şi neaşezată”, chiar dacă maestrul trăia în depărtări, o asemenea pierdere este infinit mai cutremurătoare decît pentru o ţară normală, aşezată…
- The Day After – 2
Începînd cu 22 mai 1991, ceva se schimbă tulburător în relaţia îndepărtată dintre maestru şi discipol. Cînd se cunoscuseră, maestrul era cu trei şi ceva mai mare decît discipolul. Din ziua asasinatului, maestrul rămîne fixat în vîrsta sa de atunci, în vreme ce discipolul îmbătrîneşte cu fiecare zi. După trei ani, la 25 aprilie 1994, aveau să ajungă la aceeaşi vîrstă, iar după aceea, discipolul va fi mereu tot mai „în vîrstă” decît maestrul său discret. Este ceea ce li se întîmplă şi celor ce-şi pierd un părinte înainte de vreme. Trecutul nu se schimbă, e adevărat, dar unele raporturi din trecut se pot schimba, prin intervenţia unor evenimente de această natură, şi ele au consecinţe nu doar asupra prezentului, ci şi asupra viitorului. Cu cît viaţa discipolului se va întinde mai mult, cu atît el va fi mai bătrîn decît maestrul rămas fixat în postura de „pururea tînăr”. O astfel de situaţie nu este lipsită de consecinţe, atît pentru unul, cît şi pentru celălalt, dar mai ales pentru relaţia dintre cei doi. Pentru maestrul pierdut, consecinţele sînt, fără îndoială implacabile şi tragice, pentru discipol, la modul cel mai fericit, dramatice, însă cu tragedia fixată tot mai nemilos în faţă, pe măsură ce timpul trece, în vreme ce devine tot mai bătrîn.
- Consecinţele tulburării timpului
Spre sfîrşitul paragrafului anterior, am iniţiat deja introducerea la chestiunea consecinţelor provocate de tulburarea dimensiunilor temporale din relaţia maestru – discipol, survenită în urma dispariţiei pretimpurii a celui dintîi. Să încercăm să descifrăm consecinţele ca atare.
- a) Maestrul rămîne, cum ziceam deja, „pururea tînăr”, pentru el timpul nu mai curge, ceea ce poate constitui un „avantaj” destul de problematic dacă socotim viaţa, viaţa ca atare, o valoare supremă. Însă, tocmai în virtutea acestei „tinereţi eterne”, maestrul rămîne în posesia unei imense zone de virtualitate. El se situează, din chiar momentul plecării, în deschidere absolută, în potenţialitate infintă, pe care le lasă moştenire urmaşilor – discipoli direcţi, discipoli născuţi de textele sale, cei ce-au nevoie de o idee ori alta pentru propriul gînd, simpli cititori ce se bucură de consultarea repetată ori întîmplătoare a comorii, adversari ai ideilor născute de mintea sa. În urma maestrului rămîne, deci, o comoară, iar aceasta poate fi bine administrată, dar şi prăduită.
- b) Dispariţia reală a maestrului face nu doar inutil, ci de-a dreptul imposibil scenariul psihanalitic al „anulării simbolice” a acestuia de către discipol, „paricidul spiritual” se evaporează, deci, în neant, cel puţin pentru discipolii înzestraţi cu o anumită moralitate.[8]
- c) În ceea ce priveşte relaţia dintre maestru şi discipol, este limpede că, în întreaga amploare a acestei relaţii şi sub toate dimensiunile sale, cel din urmă rămîne complet „lipsit de drepturi”, însă împovărat de „datorii”. Desigur, numai dacă apelăm la moralitatea invocată şi mai sus, deci dacă le socotim pe toate efectul unei libere asumări. Un discipol care trebuie să depună eforturi pentru a duce „povara”, acela nu este un discipol adevărat.
- d) În fine, pe măsură ce timpul trece, în vreme ce maestrul rămîne în virtualitate, deschidere, potenţialitate, discipolul este tot mai mult în pericol să rateze, să se rateze. Oricum, virtualitatea sa, deschiderea sa, poteţialul său se reduc cu fiecare zi cu care devine mai bătrîn decît maestrul rămas „pururea tînăr”. În fapt, cu cît discipolul supravieţuieşte mai mult maestrului tînăr, indiferent chiar şi de propriile sale fapte, cu atît situaţia sa devine mai dramatică, cu atît statutul său este mai discutabil. Fericiţi cei ce au parte de maeştri cu care timpul a fost mai răbdător. Ei nu au de dus decît, eventual, povara propriilor datorii. Aceasta este povestea pe care n-aş fi vrut s-o scriu !
[1] Liviu ANTONESEI, IF sau un triptic despre viaţă şi cărţi, în Sorin ANTOHI (editor), Religion, Fiction and History. Essais in Memory of Ioan Petru Culianu, Ed. Nemira, 2001, vol. 1, pp. 353-368.
[1] “Ioan Petru Culianu – interpret al culturii tradiţionale şi moderne”, simpozion ştiinţific organizat de Facultatea de filosofie a Universităţii, Iaşi, 23-24 noiembrie 2001, Amfiteatrul „Titu Maiorescu”.
[1] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Edittrice, Assisi, 1978.
[1] Cenzura nu avea să reuşească vreodată să devină suficient de vigilentă, astfel încît, în 18 mai 1983, Securitatea va încerca s-o completeze/suplinească perecheziţionînd şi anchetînd majoritatea tinerilor scriitori din jurul revistelor studenţeşti ieşene Dialog şi Opinia studenţească – de la Al. Călinescu şi Luca Piţu la Tereza şi Dan Petrescu, Dan Alexe ori sussemnatul. Cei mai mulţi dintre ei vor rămîne sub diferite forme de supraveghere pînă pe 22 decembrie 1989, dacă nu şi după aceea. Unii dintre ei se vor radicaliza treptat constituind măcar un grup intelectual nonconformist, dacă nu chiar un nucleu dizident. V. Cristina Petrescu, Ar mai fi de spus…Despre dizidenţa din România lui Ceauşescu, postfaţă la Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Ed.Nemira, 2000, pp.311-339. Nu e inutil de amintit că pretextul masivei anchete îl consituise „capturarea” pe Aeroportul Otopeni, în urma percheziţionării brutale a unui lector francez, a unei scrisori trimise de Dan Petrescu cumnatului său I.P. Culianu în care expeditorul descria şi ceea ce avea/începuse să se numească „grupul de la Iaşi”.
[1] Liviu Antonesei, Le moment Criterion – un modèle d`action culturelle, în Al. Zub (editor), Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in the Modern Romanian History, Iaşi, Ed.Academiei, 1985, pp.189-206. Volumul a fost editat pentru cel de-al şaisprezecelea congres de ştiinţe istorice de la Stuttgart din 1985.
[1] Un inventar al tuturor ipotezelor privind asasinarea savantului, cu argumentele şi contraargumentele necesare, în Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997.
[1] Şi, oricum, nu mă vor convinge că altfel stau lucrurile scenariile „tip Coruţ” elucubrate de autori precum Ion Coja, unul din fondatorii „Vetrei Româneşti”, ce pare să uite că, în publicaţiile acelei organizaţii moştenitoare a naţional-comunismului ceauşist şi securist, Culianu a fost injuriat nu doar înainte de a fi asasinat, ci şi după aceea. Cartea lui Coja e dezgustătoare plecînd încă de la asocierile nominale din titlu – Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu şi Iorga, Ed. Miracol, Bucureşti, 1999.
[1] În acest sens, delicateţea „despărţirilor” dintre Culianu şi Eliade, îndeosebi după plecarea celui din urmă, poate funcţiona oricînd ca un „model exemplar”.
3.De la prieteni…
Gabriel Chiriac
Manual de utilizare pentru dezastre emoționale
Această inimă e un prototip:
testăm limitele –
sparge carcasa, vezi ce rămâne.
un algoritm care bâjbâie,
o pulsație întreruptă de semnale de eroare.
(descifrează-l dacă poți)
între bătăi neregulate și
ecuații scrise pe stern,
îți poți imagina vreodată că asta e iubire?
iubire?
scanează termenul.
aruncă-l în coșul cu metafore defecte.
din el curg fragmente de cuvinte,
un seism grafic în diapozitive monocrome.
repornim emoțiile.
cineva a setat acest corp pe
„auto-distrugere lentă.”
și totuși (da, totuși)
cineva mai caută sensul în meandrele acestui cod.
Emil Belu
Țipătul
■ În Conciliul de la Latran, din anul 1179, înalţii prelaţi, asemeni anticilor, vădit marcaţi de aceeaşi grijă părintească faţă de supuşi, au găsit de cuviinţă să condamne folosirea arbaletei ca fiind trop meurtrier, ba chiar „ucigătoare şi perversă” – a fost de părere Papa. Jean d’Ormesson se întreba: „Ce-ar fi spus Sfântul Conciliu despre bomba atomică, mult mai distrugătoare decât arhaica arbaletă?”. Nu era nevoie să privească în viitor, aveau o altă armă nimicitoare: focul, pe care Prometeu l-a smuls zeilor ca să ni-l dăruiască nouă, piromanilor, fascinați de flăcări și de dogoarea rugurilor. Cum să-mi explic altfel, ce s-a întâmplat într-o macabră zi a anului 1431, în vechea piaţă a oraşului Rouen, decât prin blestemul focului? Cum de nu i-a tremurat mâna episcopului de Beauvais, Pierre Cauchon, atunci când a aprins rugul fecioarei din Orléans, aceeaşi mână cu care îşi făcea semnul sfânt al crucii? Nu arbaleta, ci focul mistuia sufletul neprihănit al fecioarei. Părea un spectacol modern de sunet şi lumină, dar vai, ţipătul era strigătul disperat al fiinţei care moare, iar lumina venea de la satanicele limbi de foc ale rugului. Oribil scenariu, macabră regie. O târzie sanctificare (1920) venea ca o recunoaştere a crimei. Încă o nelegiuire se adăuga lungului şir al ororii întreţinut de dogmă. A fost nevoie de mai mult de o jumătate de mileniu pentru recunoaşterea unui act criminal, condamnarea unui suflet nevinovat. Atunci, în blestemata clipă a istoriei, când balanţa vieţii a înclinat spre cenuşă, din ungherul lui de eternitate, căpitanul La Hire (Étienne de Vignolles) – „vaillante capitaine mais terrible pillard” („căpitan curajos, dar mare pungaș”) – din oastea neînfricatei Jeanne d’Arc, a slobozit către Dumnezeu, de la egal la egal, bărbăteşte, cu voce de tunet, cea mai frumoasă rugăciune auzită vreodată pe planeta albastră: „Doamne, poartă- Te cu mine cum mă port şi eu cu Tine!”. A fost deopotrivă strigăt disperat şi rugăciune. Aproape o jumătate de mileniu a alergat bezmetic prin spaţiu ţipătul căpitanului, când, Minune! a fost auzit în tainica linişte dintr-un fiord norvegian. Numai el, Edvard Munch, pictorul obsedantei camere mortuare, putea decodifica componentele spectrale ale durerii din ecoul ce începuse a se stinge. În grabă, a luat penelul în mână reconstituind adevăratul izvor al torentului sonor, înainte ca stâncile colţuroase ale fiordului şi valurile înspumate ale oceanului să-l atenueze complet. A intuit tragedia ce se petrecea la alt capăt de continent. Într-un spaţiu modulat de spaimă, a aşezat un pod peste un curs de apă – Sena, fluviul martor al tragediei, bănuiesc. O femeie cu fălcile supte, cu palmele apăsate puternic pe urechi îşi strigă disperarea văzduhului. Totul era ondulat: dealul din spate, norii înroşiţi de jarul rugului ce se bănuie a fi după deal, oglinda sumbră a apei, peisajul întreg este prins în mrejele convulsiei ca într-un vaier ce venea din străfundul pământului. Cel de pe pod nu putea fi altul decât căpitanul La Hire, deghizat în femeie, iar dedesubt torentul de apă ducând cu el spre eternitate cenuşa martirei Jeanne d’Arc. Era târziu, mult prea târziu. Dogoarea rugului încins n-a mai putut topi cărările de ger spre inima Mântuitorului.
■ Milan Kundera, în Les testaments trahis, mărturisește o anumită inadecvare la creștinism din cauza firii sale înclinate spre umor, incompatibilă cu rigiditatea dogmei. Nu a cunoscut noul ortodoxism mioritic, l-ar fi îmbrățișat cu entuziasm! Noi i-am dat creștinismului valența care-i lipsea: umorul! Ba, chiar mai mult, comedia!
- Semnalări amicale
Cu trei săptămîni înainte de a împlini 90 de ani, a plecat din această lume scriitorul britanic David Lodge, unul din preferații mei dintre autorii afirmați la trecerea dintre milenii. Am avut norocul să-l descopăr odată cu primele traduceri în românește de la Polirom și, cum mi-au plăcut, i-am citit toate cărțile, nu doar celebra „trilogie a campusului”. La începutul pandemiei l-am recitit, iar apoi au apărut cele trei volume ale masivei sale autobiografii, carte exemplară pentru gen, o uriașă colecție de informații biografice, despre scris, despre mediul literar și nu doar al Angliei din ultimii mai bine de 60 de ani. Întîmplarea a făcut ca două din romanele sale să-mi fie de folos în conceperea unui text mai lung, eseu și conferință, despre creativitatea literară. Probabil că întîlnirea realismului cu satira este una din dimensiunile esențiale ale prozei britanice moderne. David Lodge a fost un maestru al explorării acestei întîlniri. Și a dovedit asta abordînd mediul academic, pe cel literar și pe cel mass maedia. Domnul să-l odihnească în pace…
Charlie Hebdo, după zece ani – „Increvable et universel”/ Update – J.-M. Le Pen
Acum zece ani, pe 7 ianuarie 2015, un sîngeros atac armat islamist a ucis opt membri ai redacției săptămînalului de umor politic Charlie Hebdo și alte patru persoane aflate în zonă, a mai rănit cîteva, inaugurînd șocant un an care avea să se remarce prin numărul și intensitatea atentatelor din Paris și Franța. Astăzi, jurnaliștii de acum ai publicației au lansat o ediție comemorativă specială. Postez coperta și linkul către editorialul semnat de RISS, directorul redacției. https://charliehebdo.fr/2025/01/societe/increvable-et-universel/
S-a stins și Jean-Marie Le Pen liderul istoric al extremei drepte franceze, client constant al publicației satirice. Cu prilejul decesului și al comemorării, franceinfo.fr publică zece din coperțile dedicate de revistă venerabilului dispărut.
Adrian Grauenfels – In Memoriam dr. Sofia Gelman Kiss
În ultima zi a anului trecut, a plecat dintre noi Sofia Gelman Kiss, remarcabil muzicolog, fostă profesoară la Academia de Arte din Cluj, apoi la Conservatorul din Givataim, iar ulterior la Academia de Muzică Rubin din Tel Aviv, colaboratoare a apropiată a poetului Adrian Grauenfels la Jurnalul Israelian și la editura Saga. În memoria dispărutei, Adrian a editat un ebook în două părți – prima parte publică lucrarea neterminată Termeni muzicali pe înțelesul tuturor, la care cei doi lucrau împreună, iar cea de-a doua reunește amintiri, mărturii despre marea dispărută. RIP Sofia Gelman Kiss… De la linkul atașat, poate fi descărcată cartea… Linkurile active din text permit audierea bucăților muzicale ilustrative.
https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZXJjJ5Z28ujRXHdBdjWlt3Me7AF05mEAAtV
Vasile GOGEA: „România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată“
Un interviu strașnic pe care scriitorul Vasile Gogea îl acordă prietenului nostru comun Cristian Teodorescu pentru Cațavencii… Lectură plăcută și, de bună seamă, și de folos! Enjoy! În fotografie, Vasile Gogea între Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în 1990…
A apărut „Puritatea morților neanunțate” de Adela Conciu
Am primit acum cîteva zile cel de-al șaptelea volum de poezii al Adelei Conciu, volum din care am mai postat în lunile anterioare și l-am citit în manuscrisul electronic. Cum mi-a plăcut, am însoțit cartea cu o recomandare pe coperta a patra: „Am făcut cunoștință cu poezia Adelei Conciu acum puțină vreme, prin volumul Omul plagiat de umbre (2024), care m-a impresionat prin maturitatea lirică, astfel încît am simțit nevoia să-l semnalez public. După aceea, grație autoarei, am putut consulta și volumele anterioare, șase sau șapte, începînd cu cel de debut – Destin de poezie (2017) – și mi-am consolidate buna impresie, în fapt poeta era formată cum se cuvine de la bun început. Și totuși primul volum citit și acesta mi-au semnalat și o anumită schimbare, nu de ton, nu se recuzită, ci de viziune și intensitate lirică. În fapt, poeții nu au mai mult de 12 – 15 mari teme la îndemînă – dragostea, moartea, trecerea timpului, credința, suferința, violența etc -, prin urmare sînt temele frecventate și de poeta din acest volum. Dar nu asta contează, ci modul în care le tratează, iar în ultimele cărți, recuzita este fără greș, metafore și imagini originale, frazare lirică ncontrafăcută. Cred că aceste două volume semnalează că poezia Adelei Conciu a ajuns acolo unde doresc să ajungă toți poeții cu opera lor, pe ceea ce aș numi, în lipsa unei alte formule, un platou înalt. Îi doresc din toată inima să rămînă acolo, înălțimile nu sînt dăunătoare decît celor nepregătiți pentru ele. Îi urez poetei să aibă parte și de cititori la fel de pregătiți!” (Liviu Antonesei, 13 Noiembrie 2024, în Iași).
Caietele NORR, An I, nr. 1 – 2, 2024
Mult am așteptat revista asta promisă din primăvară de poeta Camelia Iuliana Radu. Mi-a sosit formatul în pdf de dinaintea sărbătorilor, pe care l-am trimis prin mail unor prieteni, am primit și formatul de hîrtie, dar astăzi am primit formatul online, așa că-l pot pune la dispoziția tuturor. Am așteptat eu, dar nu degeaba, revista e foarte bună și mă simt onorat că redacția a preluat un eseu de-al meu la care țin foarte mult… Dar să amintesc redacția, să știm cui trebuie să mulțumim: REDACTOR ȘEF: Camelia Iuliana Radu, SENIOR EDITOR: Bogdan Lucian Stoicescu, REDACTORI: Abie Elena / Marian Mărchidanu / Ioana Țopa Stan / Florina Valentina Nicolae, TEHNOREDACTOR: Marian Mărchidanu
ILUSTRAȚII: grafician Ioana Țopa Stan. Lectură plăcută! E mult de citit!
https://norr-magazine.com/caietele_norr
- Shakespeare – Sonete
Vremea e însorită, luminoasă, dar soarele are colți, așa că Marele Will se apropie repejor de noi, împreună cu eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, pentru a ne aduce în dar un sonet minunat… Enjoy!
Sonetul CXXXVI
If thy soul check thee that I come so near,
Dacă nu-i place că vin lângă tine
Inimii tale, zi-i c-am fost eu, Will1,
Dorința mea-i admisă, știi prea bine;
Întru iubire dorul stinge-mi-l.
Dorința va-mplini a ta iubire,
Da, umple-o cu dorințe, plus a mea.
E sigur și-n a lucrurilor fire
Că-ntre mulți alții unu n-ar conta.
Deci tu să nu mă numeri printre ei,
Însă, altminteri, să mă bagi în seamă.
Consideră-mă nimeni dacă vrei
Dacă la asta pofta te îndeamnă.
Numele meu doar tu iubește-mi-l;
Și-ai să mă vrei, fiindcă mă cheamă Will.
1.Acest sonet, ca de altfel și Sonetul CXXXV, a cărui pereche este, se bazează pe același joc de cuvinte. Cele două sonete pot fi interpretate, pe de o parte, ca pledoarii amoroase ale pretendentului către iubita lui, iar pe de altă parte, ca directe cereri de favoruri sexuale. În ambele sonete, cuvântul „Will”, desemnează numele poetului, sau chiar al vreunui contracandidat, apoi dorința sexuală, alteori este chiar verbul modal „will” ( voi). Will, în context, mai poate desemna organul sexual masculin sau feminin.
În românește de Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Ba chiar foarte din scurt, cu numai trei glume text și una imagine-text, de la Anonimul Cracovian, dar totuși rîdem bine… Enjoy!
Sărăcie (Septimiu Chelcea)…
Dacă în 2024 ai fost sărac, cu puțin noroc, în 2025, poți rămîne la fel, dar oleacă mai cărunt.
IKEA (Septimiu Chelcea)…
-Uite dragă, am montat patul de la IKEA fără să mă uit la instrucțiuni!
-Era un dulap.
-Și de ce am luat un dulap?
-Credeam că e o masă…
Anunț în magazin (Virgil Glăvan)…
Bărbații care cumpără vopsele trebuie să prezinte o notă semnată de soția lor.
Cîteva epigrame de Păstorel, sosite de la scriitorul Cezar Straton, unele mai puțin circulate prin cyberspațiu… Și o caricatură de C. Pătrășcan, primită ca de obicei de la Emanuiel Pavel… Enjoy!
De la Păstorel cetire…
Consolare… Două lucruri mai alină/Al meu chin şi a mea boală:/Damigeana când e plină/Şi femeia când e goală.
Unui antialcoolic… Oare nu-ţi mai aminteşti,/Vorba din bătrâni lăsată?/Din beţie te trezeşti,/Din prostie niciodată.
Bătrânului Cotnar… Bătrânului Cotnar nu-i sapă tronul/Vre-un prinţ de viţă nobilă, ca el,/Vre-un Cabernet, Pinot sau Ottonel,/Ci veneticul de pripas, sifonul!
Când înjoseşti… Când înjoseşti şi sucul ei şi via/Şi cu sifon spurci vinul pe careva să-l bei,/Nu te gândeşti tu oare, mişel între mişei,/Că pângăreşti natura şi compromiţi beţia?
Popei Man… Popa Man e om cu cap,/Bere bea-n polobocel;/Doar nu-s capră, zice el,/Să mă mulţumesc c-un ţap.
Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin, Stalin și Ana Pauker… Două bărbi, o țăcălie,/O mustață fumurie/Şi o „gaură pustie”/Vai de biata Românie.
La cramă… Invitat fiind la cramă/Am răspuns, ca bun creştin,/Printr-o scurtă telegramă:/’„Vin!”.
Pe fauna cuvântătoare… Pe fauna cuvântătoare/Apasă greu osândă grea:/Prostia e molipsitoare,/Pe când înţelepciunea ba.
Cât mai e pe lume vin… Cât mai e pe lume vin/Nu ne pierdem firea;/Banii n-aduc fericirea/Însă o susţin.
Ce e femeia? Vă fac şi eu o mărturie/(De-aude mama, mă despică):/Femeia-i ca o jucărie /- De umbli mult la ea… se strică!
Nadă… E o mare desfătare/Să bei vin în crâşma sa!/Când şi crâşmăriţa are/Cum s-ar zice… „vinu-ncoa!”
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
