SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din februarie…

1. Poezie de februarie…

 

Din urmă cu zece ani

 

Mi se întîmplă, uneori, să scriu ceva cînd pierd pe cineva apropiat. La moartea părinților,   le-am dedicat cîte o povestire, ambele de găsit în volumul Victimele inocente și colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia. De cele mai multe ori, însă este vorba despre texte mai scurte, un fel de poezii. Nici nu contează dacă ființele plecate sînt oameni sau, cum a început să se spună acum, pe bună dreptate, persoane non-umane. Primul poem e despre Cziczi, iepurașa poloneză, care a plecat dintre noi aici. Undeva. într-un volum, este un poem despre Nicky, primul caniche pe care l-am pierdut, pe unul dintre blogurile aneantizate, era și unul pentru Tico, ultimul caniche. Public aici cele cinci poeme memoriale pe care le-am găsit, cele mai multe scrise în ultimii doi ani, de cînd aceste pierderi par să se accelereze…

 

 

Cziczi a plecat

 

 

Cu fiecare fiinţă, se naşte o nouă lume

Cu fiecare plecare, o lume se stinge

Cziczi a plecat în poienile raiului

La care mult a visat din cuşca ei –

Dar luminişul raiului nu este pe pămînt.

Cu fiecare plecare, lumea e tot mai pustie,

Iar eu tot mai singur.

Unde-s ochii ei luminoşi,

Unde salturile zglobii de încîntare?

Şi unde sufletul meu spart, spart încă o dată

Şi încă o dată…

 

 

Madi, Nino și Traian zburdă pe Cîmpiile Elizee

 

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”

și cu ochii larg închiși i-am zărit zburdînd colorat

pe blîndele și întinsele cîmpii – Madi în pantaloni negri,

băieții în jeanși de culoarea cerului de dimineață,

toți trei în cămăși multicolore și cu pletele

în bandane înguste de curcubeu…

Aveau darul făptuirii prin cuvinte și Dumnezeu,

stăpînul Cuvîntului, zîmbind larg, i-a amenințat

cu arătătorul și i-a somat să-i lase Creația în pace,

căci altcum îi alungă de unde au venit, după vechea

pildă a lui Adam și a Evei sale.

Ei nu s-au potolit și lucrau mereu, și mereu, și mereu

la ameliorarea Creației. Dumnezeu i-a altoit numai

cu o jumătate de pedeapsă, că îi erau dragi iezii ăstia,

așa cum fiul rătăcitor este mai iubit decît cel statornic.

Și în fiecare noapte, Madi, Nino și Traian

se strecoară pe poarta dintre nouri și ne umplu visele

cu imagini fermecate, cu sunete nemaiauzite

și cu acel albastru nesfîrșit pe care doar Maria Juana

ți-l mai dărui cîteodată – sau însuși Domnul!

 

 

Luca

Are dreptate poetul, Luca nu era din lumea aceasta,

chiar dacă, uneori, i-a plăcut aici, printre noi –

toţi învăţăm înotul de la un frate mai mare, un prieten,

numai el m-a găsit pe mine, prietenul mai mic şi,

drept pedeapsă, a învăţat mişcările perfecte

după Larousse, că aşa era el, omul bibliografiei!

Nu cred că m-am supărat atunci – mai întîi,

am fost amuzat, apoi am rîs în hohote, a rîs şi el

şi cred că, după atâta amar de vreme, încă mai rîdem,

eu aici, la computer, el în lanul verde de păpuşoi…

Toţi ne strecuram pe lîngă sau pe sub plasa

de sîrmă ghimpată, ca să nu pactizăm cu necuratul,

numai el nu pactiza fără să se strecoare…

Era în faţa lor şi îl zăreau după ce trecuse!

Nu, nu era de pe aici, era din altă parte…

De la naştere, adunăm cu toţi – amintiri, şi bunuri,

şi faimă precară, şi cunoaştere aspru contabilizată,

de parcă am lua ceva după noi, de parcă asta contează…

Numai el dăruia şi ceea ce abia urma să aibă!

Navetista muzică franţuzească, după meteorologia

relaţiilor dintre noi, şi cărţile rare, şi cele á venir…

 

Povestea grupului Sigma

Mai întîi a plecat Luca să vegheze

în lanurile de păpușoi ale cerului –

acum s-a dus și Spinoza, Dorin Spinoza,

expertul nostru în cereale distilate…

Acolo, în raiul în care ne așteaptă,

ne vor primi în ziua potrivită

cu porumb copt la jeraticul soarelui

și vodcă păstrată în gheața intergalactică.

Ne vom așeza în apropierea mesei

maeștrilor noștri – Vergilius, Dante,

Dostoievski, Borges și Miller – și vom

vorovi molcom povestea Literaturii…

 

 

In memoriam Tiberiu

 

 

Eram doi bărbați chipeși, în floarea vîrstei,

rătăciți prin cețurile Nordului și prin hățișurile

ființelor noastre zguduite de lucruri și închipuiri

peste puterea noastră de înțelegere – și rîuri de guinness

curgeau în pubul din cartierul blestemat al orașului

și apoi, mai la Nord încă, valuri de zăpezi în zbor

ne izbeau de valuri de zăpezi așezate…

Și ca două lebede ele au pogorît asupra noastră…

mi-am găsit o liniște fugară, dar tu ți-ai cîștigat-o

temeinic și pe de-a-ntregul…

Și atunci de ce eu sînt aici, iar tu ai părăsit

cea mai bună dintre lumile posibile

pentru o altă încă și mai bună?

Vom dezbate cîndva această chestiune irezolvabilă,

chiar dacă va trebui să ne ridicăm vocile

peste Purgatoriul ce desparte Paradisul tău

de Infernul din mine. Un Infern înghețat

precum zăpezile acelea fixe și zbuciumate.

De altădată, de atunci. De-a pururea pururi.

16 Februarie 2016, în Iași

 

 

2. Prima pagină…

 

Circulă acum pe rețelele sociale și dacă tot am primit-o capturată de vechiul meu prieten, scriitorul Cezar Straton, mă gîndesc să-i dau și eu un impuls. Lectură plăcută!

Lecţia pe care Aristotel i-a dat-o lui Alexandru cel Mare…

   Se zvonea în șoaptă prin corturi și palate că Aristotel îi poruncise mereu lui Alexandru, cu glasul acela grav și tăios ca o lamă de bronz:

   -Ferește-te de femei, fiule. Ele sunt poarta prin care cad împărații.

   Și tocmai de aceea, în adâncul haremului clocotea o supărare mută, fierbinte, ca un jar acoperit cu cenușă. Femeile acelea frumoase, obișnuite să fie dorite, admirate, temute, simțeau cum le este refuzată puterea însăşi prin cuvintele unui bătrân cu barbă albă care nici măcar nu le privea. Într-o după-amiază de vară grea, mirosind a smirnă și iasomie, au pus la cale un plan. Au ales-o pe cea mai primejdioasă dintre ele: o sclavă cu ochi de catifea neagră, cu râsul ca un clopoțel de argint și cu o inteligență care tăia mai adânc decât orice spadă macedoneană. Au trimis-o la Aristotel sub pretextul că-i va pregăti manuscrisele și-i va turna vinul. Ce s-a întâmplat mai departe… s-a întâmplat încet, ca o otravă dulce. Un zâmbet. O privire ținută o clipă prea mult. O mână care atinge din greşeală încheietura. O șoaptă care seamănă cu o promisiune. Şi iată că marele filozof, omul care crease lumi doar cu mintea, a început să tremure ca un băiat de șaisprezece ani.

   Într-o zi ea i-a spus, jucându-se cu o șuviță de păr a lui:

   -Dacă vrei să mă ai cu adevărat, lasă-mă să te călăresc. Fii calul meu, doar o dată.

   Și el, beat de dor și de rușine, a acceptat. S-a lăsat în patru labe… A simțit greutatea trupului ei pe spinare, râsul ei ca un pumnal aurit înfipt în mândria lui. Exact atunci ușa s-a deschis larg. Toate femeile haremului au intrat ca un val de mătase și venin, iar în mijlocul lor Alexandru. Tânărul rege a rămas împietrit. În fața lui, omul care-l învățase ce înseamnă demnitatea, rațiunea, mândria elenă, era acum în genunchi, gâfâind, cu o fată superbă așezată triumfător pe spatele lui. Tăcerea a fost asurzitoare. Apoi Alexandru, cu glasul frânt între furie și durere, a şoptit:

   -Maestre… tu, care mă învățai să nu mă las niciodată în genunchi în fața nimănui… tu acum…?

   Aristotel și-a ridicat fruntea încet. Pe chipul lui era o oboseală veche de secole, dar și o sclipire ciudată, aproape tandră. S-a scuturat ușor, s-a ridicat în picioare, și-a aranjat hlamida mototolită și a vorbit cu un zâmbet amar, dar cald, ca un părinte care-și iartă copilul că nu înțelege încă:

   -Alexandru… dragul meu băiat. Tot ce ai văzut aici nu a fost o cădere. A fost o lecție pe care nu ți-o puteam da doar cu vorbe. Dacă o femeie poate să-l facă pe Aristotel să se târască în patru labe… gândește-te, fiule, ce ți-ar putea face ție. Pe tine nu te-ar transforma în cal.   Te-ar face măgar. Și te-ar călări până la capătul lumii… iar tu ai merge zâmbind, crezând că tu ești cel care cucerește.

   A tăcut o clipă, privind fix în ochii regelui.

   -Acum spune-mi, Alexandru… mai crezi că eu am greșit când ti-am zis să te ferești?

   Și în camera aceea grea de parfum și ruşine, bătrânul filozof și tânărul cuceritor s-au privit îndelung unul cu durerea celui care a învățat lecția pe propria piele, celălalt cu spaima celui care abia începe s-o înțeleagă…

3. De la prieteni…

Emil Belu – Bellissimes. Note din exil 

Da, dacă e duminică, e Emil Belu, așa că iată un nou episod din peregrinările noastre prin vreme și locuri, chipuri și priveliști expuse în însemnările eseistului nostru din Montreal. Lectură plăcută tuturor!

■ Traduceri

Conștient de faptul că o traducere în altă limbă – la franceză m-am gândit – presupune un succes în limba maternă, succes care nu exista la volumul meu de eseuri literare, am contactat, totuși, o profesoară de franceză, româncă, de mai mulți ani aici. I-am dat textul Subterana, publicat mai târziu în Dilema veche, cu câteva modificări. Câțiva francezi, prieteni nărăviți la lecturi alese, au lăudat traducerea. Conștient de dificultatea unei asemenea întreprinderi, am zis să îndrăznesc ceva mai mult, să traduc o carte,  poate iese  ceva! Ce voi face cu ea, voi vedea mai târziu, nu îmi fac iluzii, cunosc multe cazuri de „refuzați” de edituri, cărora nu li s-au deschis porțile, cât despre piața cărții… departe de mine acest gând. O încercare, mi-am zis, nimic de pierdut. Într-o revistă românească editată aici, la Montréal, dau peste un anunț al unei traducătoare de română–franceză. Franțuzoaică get-beget, ziaristă la Paris, studii superioare filologice la Sorbona, căsătorită cu un român, apoi divorțată, a reușit totuși să învețe destul de bine limba noastră. Persoană ideală, fără discuție. A ales calea emigrării, stabilindu-se la Montréal. O contactez telefonic, amabilă, dispusă la cooperare pentru o traducere, și am surpriza să vorbesc cu ea în românește. Are mult de lucru, s-a specializat în scrierea de biografii, pentru cei cu dare de mână, cărți în ediții de lux cu coperți țipătoare, cum se văd adesea și în librăriile de la noi, unde „încondeiatul” nu se uită la prețul lucrării. Subiecte neutre, personaje fără importanță, cenușii, poza mare de pe copertă cam spune totul despre subiect –  acesta este universul acestor volume  care inundă librăriile. Îi spun posibilei traducătoare despre ce  e vorba. Cum noul meu volum, dactilograma vreau să zic,  revizuit   și-a mărit numărul paginilor cu vreo 40%, are aproximativ 353.000 semne fără spații (420.000 cu spații), m-am gândit (românește!) la vreo 4 – 5.000 $ cad.  Merge și nu prea! Am trimis câteva texte, scurte eșantioane selectate din câteva eseuri. Traducerea pe care am arătat-o unor pătimași și autentici lectori de scrieri în franceză a făcut o excelentă impresie. Nimic de reproșat! La estimarea travaliului său – numărul de cuvinte este etalonul evaluării financiare –verdictul m-a lecuit de traducere: 12.000 $ canadieni. (La cursul actual al $ canadian, apropie la 40.000 ron, cu câteva  adaosuri strict necesare.) Mult, prea mult pentru un debutant ca mine, fără nici o perspectivă de amortizare a acestei sume pe piața cărții. Ce editură mă publică? Cum ajunge la cititori? Întrebări firești pentru un început. Cu părere de rău, mi-am dezamăgit traducătoarea, care vedea în mine un potențial client. Mi-am cerut cuvenitele scuze pentru deranj. Poate altădată! Dacă voi câștiga la Loto, poate, poate…

■ Pedeapsa

„Condamnatul la moarte: sărută crucea sau o scuipă, spune ceva memorabil sau tace, se umilește sau e demn, tot va fi omorât, pentru că nu de atitudinea lui depinde grațierea. (M. Cărtărescu, Jurnal)

■ O dilemă

„…între teatru și film, ce să fie? O fi un semn de vanitate a spectatorului care  se simte inclus în rama teatrală și exclus de pânza ecranului? Să fie conflictul eleatismului (nemișcarea) cu dinamica heracliteică, astfel încât conștiența faptului că imaginea de pe ecran e dată o dată pentru totdeauna, în timp ce teatralitatea, jocul viu al actorilor, schimbându-se perpetuu, îți dă nu doar iluzia viului, ca-n film, ci însăși imaginea nemijlocită – ba, mai mult: senzația vieții?”

Uite, asta dilemă! (Cartea ca destin, D.Cristea–Enache, în dialog cu D.C. Mihăilescu)

■ Komm hier!

O nostimă tabletă veselă, semnată de Tudor Octavian, pe care o găsesc reluată în jurnalul german al lui Florin Manolescu: „Un sas plecat de ani buni din țară, se întoarce să-și vadă prietenii. Într-o zi, un vecin îl zărește pe sasul ajuns neamț cum se uită preocupat după niște găini. Țăranul român vine la gard și caută sămânță de vorbă. Un neamț, chiar dacă a fost cândva simplu sas, stârnește curiozitatea. În folclor nemții au lăsat multe urme. «Frumoase găini», zice românul, cu acea admirație controlată, care anunță o  mică perfidie. «Și la voi trebuie să fie găini frumoase». «E drept – zice .neamțul, corect ca orice neamț – avem găini de toată frumusețea». «Noi, când le chemăm la grăunțe – zice românul, aflat într-o dispoziție specială, între o nevoie acută de conversație și nevoia străveche de a-i provoca pe nemți – le strigăm: pui, pui, pui! Voi cum le strigați?»  « Noi – spune neamțul, fără să sesizeze primejdia – zicem: komm hier! «Asta ce înseamnă?, întreabă românul. Nu cumva pui, pui, pui?!» «Înseamnă: veniți încoace!», zice neamțul. «Dar când  chemați câinele – insistă românul – cum ziceți? Că noi zicem: cuțu, cuțu». «Noi – zice neamțul, egal cu sine – spunem komm hier!» «Al dracului neamț», gândește românul, fără să-și dea seama bine de ce-l irită răspunsurile turistului. «Da` când îmbiați porcul la troacă, voi cum ziceți? Că noi zicem: ciucu, ciucu, ciucu!» Neamțul cade o clipă pe gânduri, probabil că nu crește porci, dar se vede treaba că știe tehnologia muncii la troacă și răspunde: «Zicem: komm hier!» Dialogul continuă în termeni amiabili, în chestiune fiind curcile, gâștele, caii, vacile. Rezultă că în limba germană nu există nici «cea», nici «hăis», ci doar «komm hier». Românul se gândește toată noaptea la îngustimea de minte a nemților și, din vreme-n vreme, îl apucă râsul. Cum adică să-i spui porcului «cuțu, cuțu», iar calului «pui, pui, pui»? Cu acest prilej își amintește tot felul de întâmplări cu nemți din timpul războiului. Și parcă i se dezleagă mintea. În zori, îl așteaptă pe neamț la gard. Acesta iese din casă, face un sfert de ceas gimnastică și-l salută pe vecin cu multă aplicație. «Auzi, neamțule – îl provoacă hâtru românul – acum  o să te întreb cum ziceți voi când goniți găinile. Că noi zicem: huști! Neamțul cade pe gânduri, după care răspunde: «Noi nu gonim niciodată găinile. Mă duc eu în partea cealaltă a curții și le zic frumos: komm hier!»”

■ O zicere

„Orgasmul este un paroxism; disperarea de asemenea. Unul durează o clipă; celălalt o viață.” (E.M. Cioran)

■ Muze și muze

 „Dumnezeu l-a iubit pe fiecare dintre noi prin cineva”, scria abatele Michel, pe la jumătatea mileniului trecut, o frază care a încântat-o pe Marguerite Yourcenar. Pe lângă „alte iubiri” – alcoolul, drogul –, oamenii au primit în dar şi o iubire celestă, care pentru Dante s-a numit Beatrice, pentru Petrarca – Laura, pentru Eminescu – Veronica, pentru Kafka – Felice, pentru Rilke – Lou Salomé etc. A fost, adesea, picătura care a umplut paharul. Singurătatea bântuită de iubiri neîmpărtăşite a făcut ravagii printre romanticii europeni. Şi, de-ar fi fost numai ei! Puţini au avut puterea să poarte această nouă povară: iubirea, care pentru unii, pe lângă alte nenorociri, e adevărat, le-a influenţat benefic creaţia. Muze şi muze… Dacă nu era Beatrice, mai cunoştea Dante treptele eshatologice: Infernul, Purgatoriul, Paradisul, explorate din imanent, cum spun teologii? Cine mai ştia de „nefericirile” lui Kierkegaard dacă nu era Regine Olsen? Rămânea, poate, „un profesor de teologie, episcop, eventual predicator la Curte în mari circumstanţe, de care nimeni nu ar fi auzit vorbindu-se”, crede G. Gusdorf. Dacă nu era Felice – sau Milena, numele nu mai are nicio importanţă – îşi mai striga Kafka cumplita-i durere, acel „ghimpe din carne”? S-ar putea ca decepţiile amoroase să-şi aibă partea lor de glorie în opera multor creatori. După despărţirea de Lou Andreas-Salomé, Nietzsche şi Rilke – se mai întâmplă să existe şi o „muză comună” – au cunoscut o fază de fertilă de creaţie, poate apogeul. Alţii, părăsiţi de muze, au căzut în cea mai neagră mizerie, existenţială şi creatoare, deopotrivă. Destin, noroc, ziceți-i cum vreți!

■ Bunicul

În Amintirile unei nonagenare, Antoaneta Ralian  menționează o întâlnire cu un om celebru, un laureat Nobel, scriitorul israelian Amos Oz: „Mi-a vorbit despre copiii lui – toți trei literați – și despre nepoții lui cu și mai multă mândrie decât despre toate succesele și numeroasele premii literare pe care le-a acumulat. Radia de orgoliu când mi-a povestit cum nepotul lui, în vârstă de vreo șase ani, atunci când profesoara le-a vorbit copiilor despre scriitorii israelieni și a spus că Amos Oz e un scriitor cunoscut în lumea întreagă, a sărit și a întrerupt-o: „Nu-i adevărat! Amos Oz e bunicul meu”.

4. Rîdem din răsputeri…

Cîțiva furnizori sînt de multă vreme celebri, așa că le mulțumesc pentru bunăvoință! Cu toții, celebri sau în curs de afirmare, vor fi divulgați pe parcurs. Și o glumă grafică, dar cu premeditare, de la profesorul Septimiu Chelcea. Enjoy!

   Putere și educație (G. K. Chesterton)… Democrația presupune guvernarea celor needucați, în vreme ce  aristocrația impune guvernarea celor prost educați.

   După gust (Septimiu Chelcea)… -Cum doriți cafeaua, cu coniac sau fără?/ -Fără cafea!

   Cunoaștere (Ghiocel Costăchescu)… Dacă nu erau partidele politice, nu știam niciodată cîți proști are România!

   Putere de înțelegere (Ch. Brassens)… Ca să înțelegi că ești prost trebuie totuși să-ți meargă mintea!

   Sfat (Emanuiel Pavel)… -Iubitule, de ce ai așa număr mare la picior?/ -Umblam desculț cînd eram mic./ -Mai bine umblai fără chiloți!

   Specific local! (Willy Shalev… Tulpina de COVID bucureșteană face ravagii: ai gust, ai miros, dar nu simți neam apa caldă!

   Limitele inteligenței (La Fontaine)… Nimeni nu e atît de inteligent ca să poată convinge un prost că e prost!

   Strategie (Radu Lupașcu)… Este mai bine să taci și să dai impresia că ești prost decît să vorbești și să înlături orice dubiu.

   Ghinion (Willy Shalev)… Problema umanității este că ne naștem din spermatozoidul cel mai rapid, nu cel mai inteligent!

   Muncă și plată (Anonimul Cracovian)… Azi mi-a zis șeful la serviciu că trebuie să muncesc conform salariului meu… Am băut o cafea și am plecat acasă.

   Riscuri (Septimiu Chelcea)… Este riscant să ai dreptate cînd șeful tău greșește…

   Autoterapie (Ghiocel Costăchescu)… Înjuratul după ce te lovești reduce durerea cu pînă la 50 de procente!

   Amintiri, amintiri (Liviu Scutaru)… -Ce amintiri aveți din comunism?/ -Ni se oprea curentul./ -Dar din democrație?/ -Ni-l oprim singuri!

   Vegani (Camelia Iuliana Radu, după Răzvan Exarhu)… Îți dai seama că unul e vegan dacă, în loc să citească partea inferioară a unui copan de pui, citește partea înfiorătoare.

   Inteligență (Willy Shalev)… Oamenii deștepți știu cînd trebuie să o facă pe proștii, ceilalți sînt… naturali!

   Pe mîna norocului (Emil Belu)… Ca să îți ajungă banii, măcar unul din familie trebuie să nu fumeze. Noi avem mare noroc cu câinele!

   Treaba cu norocul! (Virgil Glăvan)… Două bătrîne în fața blocului. Trece o tinerică. Cea mai informată:- Ştii tu ce noroc are asta? Are şi soţ, şi amant, şi a fost şi violată ieri seara!

   Chestiune de stil (Fred Astaire)… Cînd ajungi în vîrf, dacă faci multe greșeli, acestea sînt socotite stilul tău!

   Onoare muncii! (Septimiu Chelcea)… Munca este „brățară de aur” pentru cei care nu au moștenit alte bijuterii!

   Dacă poți, vrei! (Liviu Scutaru)… Aseară am trecut pe lîngă o sală de fitness care avea sloganul „Tu poți mai mult!” M-am întors la cîrciumă și am mai băut cinci beri!

   Voință și putință (Mardale, Cațavencii)… Orice s-ar întîmpla și oricît de rău am duce-o, prețul răbdărilor prăjite va rămîne neschimbat. Deci, dacă se vrea, se poate!

 

Cinci bancuri de la cinci furnizori diferiți, care vor fi divulgați după cum se și cuvine. Enjoy!

Noaptea nunții (Virgil Glăvan)

Tânăra mireasă nesătulă: o dată, de două ori, de trei, de patru… Spre dimineață, mireasa a adormit. Mirele merge la toaletă. Lipsește 5, 10 minute… Soția se trezește și merge să-l caute. Îl găsește in baie, bîjbîind prin chiloți și șoptind:

– Hai, te rog… ieși. Îți spun eu, ea doarme!

Probleme cu memoria (Emanuiel Pavel)

Un copil o întreabă pe bunica lui:

-Bunico, tu ai avut vreodată un amant?

-Dumnezeule, ce-am uitat!, strigă bunica, apoi urcă repede în pod și descuie un dulap din care cade un schelet…

Între prieteni (Ghiocel Costăchescu)

Un prieten mi-a bătut la ușă: Ciuc! Ciuc!

I-am răspuns repede: Stai să mă Skol!

Autoapărare (Septimiu Chelcea)

O doamnă intră furioasă într-un magazin de arme:

-Dați-mi un Beretta calibrul 45!

-Pentru autoapărare?

-Nu, nu, pentru apărare, am angajat doi avocați!

Precizare (Anonymus)

Un preot mergea spre biserica de la marginea satului. Deodată a văzut lîngă drum un măgar mort. Sună la poliție și dă de veste:

-Pe marginea drumului este un măgar mort.

Primește răspunsul:

-Și ce, vrei să-l îngropi cu popă?

-Nu, răspunse preotul. Eu am sunat la familie!

Un grupaj mărișor de la furnizorul en titre din Canada, Virgil Glăvan, Enjoy!

 

-Bulă, știi care e culmea horoscopului?

-Nu știu, Ștrulă. Care e?

– Să susții că soacră-ta este fecioară.

***

Bulă intră într-un bar. După 6 beri, chelnerul își face curaj și îl întreabă:

– Bulă, de ce bei cu ochii închiși?

-Pentru că am fost ieri la medic și mi-a zis să nu mai văd niciodată alcool, în viața mea.

***

Doctorul îl întreabă pe unul dintre pacienții de la Bălăceanca:

-Bulă, ia spune-mi…

-Ce, domnule doctor, ce?

-Bulă, de ce te lauzi la toată lumea că ești Napoleon, iar mie îmi spui că ești Ludovic al XIV-lea?

-Pentru că, domnule doctor, pe dumneavoastră nu pot să vă mint, pentru că sunteți medicul meu.

***

Bulă: -Nevastă-mea a găsit caseta cu filmarea de la nunta noastră în coșul de gunoi.

Bubulina:- Ce naiba-i asta mă?

Bulă:- Ce să fie… i-am zis, e un documentar despre un tânăr care și-a ruinat viața.

***

-Domnule Bulă, bine ați revenit. Cu ce vă servesc?

– Două eclere, vă rog!

– Le serviți aici sau acasă?

-Aici, pentru că acasă sunt la dietă.

***

Bubulina se-ntoarce acasă inopinat și-l găsește pe Bulă în pat cu o pitică.

Bubulina:

-Păi bine mă nenorocitule, nu te-ai jurat tu acum două săptămâni că n-ai să mă mai înșeli?

Bulă:

-Dragă m-am jurat, dar nu pot așa, dintr-o dată. Și uite, vezi bine, încerc să reduc.

***

-Bulă, nu mai minți că ai dormit la Ștrulă!

-Bubulino, așa a fost, pe cuvântul meu!

-Ești un mincinos! Știu că nu ai dormit la el, pentru că azi-noapte eu am dormit la el.

***

– Chelner, am fost azi-noapte aici?

– Ooo, domnule Bulă! Da, ați fost.

– Și ce am făcut?

-Ați băut!

-Cât?

-Muuult! V-ați făcut pulbere. Ați băut de 400 de lei.

– Slavă Domnului! Am crezut că i-am pierdut.

***

-Bulă, de ce sunt toate vasele sparte la voi acasă?

-M-am certat cu Bubulina groaznic ieri.

-Dar patul de ce este rupt?

-Pentru că azi-noapte ne-am împăcat.

***

-Bulă, câți oameni lucrează la tine la job?

-Cu șeful, 10!

-Păi de ce cu șeful?

-Păi, cum să-ți explic: fără șef, nu muncește nimeni!

 

Dacă punem și ilustrația, sosită de la scriitorul Ion Fercu, este chiar un sextet! Furnizorii vor fi divulgați pe măsură ce vor intra în scenă. Enjoy!

La doctor (Septimiu Chelcea)

Medicul: Sunteți sănătos, nu vă îngrijorați, a fost o simplă răceală…

-Ah, înseamnă că mi-am făcut griji degeaba!

-Nu chiar degeaba. Consultația vă costă 500 de lei!

 

Doi ardeleni (Liviu Scutaru)

Doi ardeleni pe un șantier de construcții:

-Eu am adus o sticlă de pălincă – dacă ne înțepăm într-un cui, să avem cu ce să ne dezinfectăm. Tu ce ai adus?

-Eu am adus un cui!

 

Două blonde (Willy Shalev)

-Fată, în ce lună se nasc copiii?

-În luna a noua.

-Și eu de ce m-am născut în martie?

-Tu te-ai născut prematură!

 

Dans, dans, dans! (Emanuiel Pavel)

La o sindrofie, doi tineri dansează la sentiment. Deodată, ea își scoate sînul drept din decolteu și întreabă:

-Auzi? E cumva sînul ăsta dezumflat?

El uimit la culme:

-Nu, nu!

Ea și-l scoate și pe cel stîng:

-Dar acesta este dezumflat?

-Nu, dar de ce întrebi?

-Bine, atunci poți să-ți iei cricul dintre picioarele mele!

 

La o cafea! (Virgil Glăvan)

Într-o zi, m-am întîlnit cu un prieten și am intrat să bem o cafea. Vis-a-vis de masa noastră erau niște bătrînei. Mă uitam la ei și i-am spus prietenului meu:

-Îi vezi pe șontorogii ăia bătrîni? Peste zece ani așa o să fim și noi…

Prietenul meu și-a scos ochelarii, s-a uitat lung la mine și a spus:

-Băi tembelule, vis-a-vis de noi e o oglindă…

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…