- Poezie de februarie…
Probleme de cuplu
sub luna plină ascunsă de stratul subțire de nori
izbutesc foarte reușitul oximoron din titlu
unde există probleme nu există armonie fuziune
totuși nu luna mi se pare cea mai bună imagine
nici durdulia sferă evocată de divinul platon
mai degrabă cei doi măslini gemeni încolăciți
de la un metru de pămînt și uniți într-o uriașă
unică incredibilă coroană în livada dintre oraș
și întinsul sat de la poalele verzi ale muntelui…
(crengi și nuiele palpită purtate de briză și vînt)
ei nu au probleme de cuplu se apără împreună
de agresiunile ce pîndesc din afara lumii lor
și nu pot muri decît împreună după zeci sau poate
sute de ani este ca și cum n-ar muri niciodată
chiar și atunci cînd fiecare dintre ei și-ar da duhul…
- Prima pagină…
De acum zece ani…
Poate niciodată nu m-au șocat mai mult niște imagini decît cele dintr-un reportaj de la masacrarea a sute de delfini undeva pe coastele unei insule din Japonia. Aceștia erau loviți cu bestialitate cu un fel de săbii, iar apa mării devenise roșie de la sîngele lor. Am mai scris despre delfini, am postat și filme, pe vremea cînd mai aveam o pagină de Face Book. Singurul motiv pentru care regret incidentul cu dobitocii ăștia și renunțarea la pagină este acela că n-am apucat să postez articolul de pe site-ul BBC despre „drepturile delfinilor”, oamenii de știință constatînd că ar trebui sa beneficieze de drepturi asemănătoare cu cele ale omului. Și pe bună dreptate, delfinii sînt înzestrați cu inteligență, au un sistem de comunicare sofisticat, au simțul jocului si simț moral, înfiază puii orfani, iar sexualitatea lor, ca și a oamenilor, nu este neapărat legată de procreare. Noi ne purtăm mizerabil cu ei – îi vînăm, le restrîngem ariile de liberă mișcare, îi capturăm și îi punem să ne dea spectacole de circ. Ei răspund altfel – au salvat sute, poate mii de oameni care se înecau în mările și oceanele lumii, uneori ducînd naufragiatul peste 150 de km viu, sînt „medici” extraordinari pentru multe tulburări psihice, inclusiv pentru autism, cînd au chef, dau o mînă de ajutor oamenilor la pescuit, cum se vede în al doilea link atașat… Al treilea link este cu jocurile și comunicarea delfinilor.
http://www.bbc.com/news/world-17116882
- De la prieteni…
Sorin Mitulescu: Sociologii (o proză)
Voi poublica astăzi o nouă proză scurtă primită de la sociologul Sorin Mitulescu, de data aceasta una inspirată din zona sa profesională. Îmi place, e scrisă cu umor și (auto)ironie. Lectură plăcută tuturor!
Marinică Popa și Relu Diculescu sunt doi vechi absolvenți de sociologie din anii `70, acum pensionari. Au terminat acea facultate când puțină lume știa pe la noi cu ce se poate mânca sau la ce ar fi bună sociologia. Acum vorbesc din când în când la telefon sau (nu prea des) se mai și văd la o terasă ori cafenea din centru (depinde de anotimp și de vremea de afară) și de multe ori în asemenea ocazii își aduc aminte de vremurile când erau tineri. Popa e foarte mulțumit de ce a realizat în viața lui. Acum trăiește la marginea Bucureștiului într-o căsuță pe malul lacului, îngrijindu-și cele câteva rânduri de roșii și cei zece pruni și corcoduși din care stoarce în fiecare an zeama bună pentru ceva țuică. Relu e mai critic, mai cârcotaș cu vremurile prezente cum a fost și cu cele trecute când era mai tânăr, chiar dacă nu o spunea cu voce tare că ținea totuși, la viața lui. A trecut prin două divorțuri și acum stă singur într-o garsonieră din cartierul Vitan. Nu că nu i-ar ajunge pensia sau că n-ar avea bani de medicamente, dar parcă și multe lucruri de astăzi i se par anapoda. De exemplu își amintește cu mândrie de sistemul repartițiilor în producție. Îți dai seama – îi zice el colegului – ne dădeau un servici de cum terminam facultatea. Bun, rău cum era, primeam un salariu și trei ani după aia nu ne durea capul că eram „stagiarii” statului. Unii chiar ai statului degeaba. Astăzi, bieții copii trebuie să lucreze din timpul facultății ca să se asigure cât de cât că îi angajează cineva de la vreo firmă. Altfel, le zic mereu când își prezintă CV-urile că nu au experiență. Păi cum să aibă experiență dacă vin de pe băncile școlii ? Iar alții îi critică că nu învață destul. Păi cum să se țină de carte dacă trebuie să lucreze full time?
Ei hai, se opune Marinică, repartițiile alea pe care le ridici tu acum în slavă, nu erau chiar așa de perfecte. Cred că știi ce a pățit șeful nostru de promoție. A muncit pe rupte toată facultatea și la final a putut (evident, foarte mândru de asta) să își aleagă orice post din cele 70 și ceva care ni se afișaseră pe listă, la absolvire. S-a interesat și el în dreapta și stânga pe care să îl aleagă – să fie cel mai bun așa cum credea el că merită. Și a optat pentru un post la un laborator de psihologie al industriei chimice, în București. Când s-a prezentat la Centrala de care aparținea laboratorul, ăia i-au spus că ei de fapt nu au posturi. A umblat colegul nostru vreo lună, in tot felul de audiențe pe la diverși „tovarăși” directori din ministere și centrale industriale și în final l-au primit oarecum de silă, de milă – cum se zice (că de, fusese și el șef de promoție). Și când s-a prezentat la laborator, cine i-a ieșit în față, zâmbitor și relaxat ? Colegul Vasilescu (băiat bun de altfel) care nu se omorâse nici decum cu învățatul, dar taică-su fusese în tinerețe prieten cu un ministru adjunct de la industria chimică. Sau cei doi colegi care și-au luat cele două posturi de la ITB aflate pe aceeași listă. Când au intrat ei prima dată în biroul șefului de personal asta mai ca nu i-a dat afară strigând că el nu are ce să facă cu încă doi „ciociologi”, că mai are un „trântor” din asta din anul dinainte. Iar a doua zi, după ce ăștia fuseseră în audiență la Primăria Capitalei și arătaseră repartițiile, tot șeful respectiv i-a primit cu brațele deschise și a pus secretara să le facă repede o cafea.
Da măi Marine, ai avea tu ceva dreptate, dar nici mulți dintre noi nu eram cine știe ce utili în acele posturi, poate aveau dreptate și acei birocrați cu mânecuțe care ne ieșeau în cale. Ce să mai zici de cei ieșiți de la Politehnică, ingineri stagiari. Eu îmi aduc aminte la Șantierul naval la care am fost repartizat, au venit de pe băncile facultăților în toamna aia cam 300 de absolvenți: 99% erau ingineri și subingineri dar nici un șef de secție sau de atelier nu vroia să îi primească: nu aveau ce să facă cu ei. Se plimbau prin curtea întreprinderii, mai fumau, veneau la prânz la cantină și timpul trecea. In schimb pe mine, fiind singurul sociolog repartizat, m-au pus imediat la făcut statistici și raportări cu forța lor de muncă, de mi-au sărit capacele.
Ei, la mine a fost și mai simpatic, își amintește Marinică. Când am venit la fabrica de lângă Ploiești cu câteva mii de angajați am crezut – naiv – că ar fi bine să fac niște sondaje de opinie. Dar șefii nu prea erau interesați de chestionare și răspunsuri la întrebări, așa că mi-au sugerat – ba chiar așa mi-au zis – să fac cât mai puțin. Sau nu sondaje cum învățasem în facultate ci altceva, de exemplu testări psihologice, alea da, mi-au cumpărat și câteva aparate din străinătate. De sondaje însă se fereau ca dracul de tămâie. Și așa am rezistat acolo, ba pot să zic că am dus-o bine, chit că aveam o profesie fără statut și fără recunoaștere, până a căzut comunismul și încă puțin după aceea, mai mult de 15 ani.
Ai fost băiat deștept măi Marinică și te-ai descurcat bine și după. Trebuie să recunosc. Te-ai apucat de sondaje pe piață și mai ales exit-poll-uri la greu, când încă se plăteau bine și lumea mai credea în ele. Acum nu prea mai rentează, parcă se întorc încet încet timpurile de dinainte de 90, dar tu ai deja sacii în căruță, bravo ție!
Da, principiul meu a fost, pe unde m-am dus, să las loc de bună ziua. Că vechii prieteni – dacă îi ai, nu te lasă la greu, Mai ales dacă nu-ți bagi nasul nepoftit prin oalele lor. Ce știi tu, măi Marine ? Tu ai fost mereu cam cu capul în nori, ai tot scris pe la ziare și reviste, ai publicat și câteva cărți și cu ce te-ai ales ? Mă bucur că ne-am văzut, plătesc eu cafeaua și te aștept și data viitoare la taclale. Să fii sănătos.
Emil Belu – Bellissimes. Note din exil
E duminică, deci e Emil Belu, eseistul nostru din Montreal, cu o nouă selecție din însemnările sale din peregrinările prin lume și vremuri, locuri, persoane și personaje, cărți și alte artefacte culturale și, de bună seamă, prin memorie. Lectură plăcută!
■ Raiul de altădată
„Am luat masa cu mama la Renbächer: salată de cozi de raci, friptură de vițel de la rinichi, cremă de zahăr ars, bere Czell (mai dulce decât celelalte). Când plecăm , pe la două jumătate, căldura e în toi și nu se vedea nici o birjă. Dar suntem foarte dispuși să batem drumul pe jos, cu toate că pe strada Lungă, aproape de capăt, și până la hotel Corona distanța e mare. Cât e totul de odihnit în căldură și cât e de miloasă viața și de lipsită de urâțenii, în acest munte magic al orășelului, refugiu, dar și rai. Rothenbächer e un restaurant vestit în toată țara , vin Brătienii cu mașina de la Florica și de la Sinaia să dejuneze aici. Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă, fericirea deplină.” – (N. Steinhardt, Brașov, August 1926)
■ Îndrăzneala
„În orice fel de criză, ca s-o răzbești, principalul e îndrăzneala. Cum se cuceresc femeile, topindu-se înaintea bărbaților cutezători. E decizia ageră, bine gîndită. E riscul nebun, însă inteligent. Lipsa de curaj, de orizont, șovăiala, teama de urmări paralizează. Cei nou sperie; mai bine nu schimbi nimic, las-o așa”! În amor, competența fiind generală, lucrurile par mai lesne de rezolvat. Francezii au vorba aceea a lor celebră, deși frivolă: Faute de mieux, on couche avec sa femme, că în lipsă de altceva mai bun, te culci (tot) cu nevastă-ta. Pe urmă mai este și expresia cealaltă, complementară: Cherchez la femme! Căutați femeia. Când se iscă vreo ceartă. Un conflict grav. Fie că-i vorba de o intrigantă, de o parșivă lipsită de scrupule, fie, dimpotrivă, că pricina este o frumusețe dorită nebunește de două ori mai multe persoane ori tabere. Fără Elena, de pildă, războiul Troiei nici n-ar fi avut loc…” – (Vrăjeli (de buzunar), C. Țoiu)
■ Paris, 14 martie 1942
Lecturile, adesea, sunt pline de surprize, în sensul că după ce ai citit o frază, îți dai seama că ai mai auzit-o sau citit-o în altă parte, în alt context, un sunet ce pare cunoscut. Concluzia sinceră că e mai bine „dincolo”, era des pomenită de către sătenii mei. De unde venea această convingere (certitudine!) vehiculată, în special, de vârstnici, nu aș ști să spun. Mai ales în clipele de lehamite, de inevitabile revărsări de furie generate de regretabile evenimente cotidiene, de truda muncii „colectiviste” în vremuri trecute, veșnic dătătoare de bătăi de cap, de măsurile aberante ale statului comunist, de „jugul” tot mai greu de urnit al căruței cu nemulțumiri cotidiene, de câte și mai câte. Fraza care urmează, o auzeam adesea, rostită cu convingere de vecina noastră, baba Sofica, vorbind ca o… pariziancă, asemeni madame-i din scrierea lui Ernst Jünger, Jurnal:
„O coafeză care a vorbit cu Doctoreasa despre bombardament.
– Mie nu mi-e frică. Morții o duc mai bine ca noi.
– Dar asta n-aveți cum să știți.
– Ba da, deduc asta din faptul că încă nu s-a întors nici unul.”.
■ Din Cioran
„În afară de materie, totul este muzică: însuși Dumnezeu nu poate fi decât o halucinație sonoră.” „Schimbul epistolar îi dă leneșului iluzia activității. Nimic nu-l flatează mai mult decât să ducă în fiecare zi o scrisoare la poștă…” Despre Eminescu: „Ruteanul ăsta a dat rost seminției noastre. Din nefericire pentru noi este intraductibil, nu merge în nici-o altă limbă. Ce noroc și totuși ce nenorocire. Un popor condamnat la izolare”.
■ Troțki
„Asasinul lui Troțki, Ramon Mercader, a fost eliberat după douăzeci de ani de închisoare în Mexic. O închisoare mai mult decât confortabilă, apartament, cu sală de baie, cu bucătar special și cu permisiunea de a primi, de două ori pe săptămână, vizita «prietenei» lui, o mexicancă blondă și – adaugă ziarele – «timidă». Data asasinării lui Troțki, 20 august 1940, a fost pentru mine crucială. Din acea zi de august, am început să studiez atent opera revoluționarului și să devin, la rândul meu, ceea ce se cheamă «troțkist». Nu unul ortodox, bineînțeles, însă omorârea lui Troțki a însemnat pentru mine un fel de răstignire–în–istorie care cerea, neapărat, angajamentul. (Împlinisem cu câteva zile înainte, douăzeci de ani!).” -(V. Ierunca, Trecut-au anii…)
■ Danube (Claudio Magris, Gallimard 1988)
Franz Kafka, marele prozator, mort în Hauptstrasse, nr. 187, în Kierling, adresa sanatoriului doctorului Hoffmann. În Jurnal, el își amintește numele său evreiesc, Amschel. La sanatoriu era însoțit de către iubita lui, Dora Diamant, Dymant în Yiddish. (Ce aș fi fost fără ea, se întreba Kafka.) „Un om fără femeie – cum zice un pasaj din Talmud, drag lui Kafka – nu este un om.” (Sanatoriul se afla în Wienerwald, Austria.)
■ Un vers, atâta doar…
Nu încetez să mă minunez de producția poetică a imigrantului român stabilit în țara frunzei de arțar. Sunt rari amatorii de alte genuri literare, tentația scrisului merge spre poezie, gen care pare la îndemâna tuturor, tendință firească dacă ne gândim că „românul s-a născut poet!”. Prolixitatea poetică a româno–canadienilor despre care, vrei nu vrei, afli trăind printre ei, este de netăgăduit. Rare sclipiri în această ceață poetică! Sunt câțiva cu zeci de cărți tipărite în tiraje mici, pe speze proprii, la edituri obscure, de nișe, fără nici o relevanță în câmpul literaturii. Un „șuvoi” agresiv de maculatură, în care nu operează nici un filtru de calitate, nici un zăgaz protector, inundă un spațiu care ar trebui mai bine protejat. O minimă instrucție în domeniu, o necesară auto-cenzură, ar fi benefice. Sunt „poeți” care au scos zeci de cărți, număr de titluri, vreau să zic, iar unul, mai productiv, ajunsese la 62 de volume! Se vorbește chiar de vreo 90 de volume adunate la sfârșitul vieții. Unii dintre ei, priviți prin prisma productivității, l-ar face invidios și pe N. Iorga, campionul nostru absolut, dacă nu chiar pe Vladimir Ilici Lenin! Nu dau nume, se știu prea bine în comunitatea „culturală” mioritică de aici. Majoritatea broșurilor zac pe rafturile bibliotecilor proprii, pachete uitate prin basement sau, mai rar, le mai scot la vânzare la o sindrofie românească sau la o sărbătoare religioasă, etalându-le în pridvorul unor biserici frecventate de românii din comunitatea noastră. Asemenea volume, nu trezesc interesul librarilor, nici a bibliotecilor, cu atât mai puțin a iubitorilor de poezie autentică. Nu cantitatea supără, ci calitatea scrierilor. O anume facilitate financiară, multitudinea de edituri fără relevanță pe piața cărții, îndemnuri de publicare de la te miri cine fără un minim de „pricepere” în domeniu și, nu în ultimul rând, un „pic” de orgoliu cultural – nu poți muri anonim! –, iată numai câteva tentații născătoare de lirică fără har, de poeți care s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. De departe, plutonul pare condus de doamnele „poetese”, multe dintre ele „asediate” de muze la vârsta senectuții. Febrilitatea poetică feminină, care dă în clocot, aduce aminte de Parisul de altădată și de vorbele lui Paul Léautaud: Toutes lea femmes écrivent. On ne trouve même plus de femme de ménage. Versificații infantile, liricoide, anacronice, gramatică șchioapă, imitații după clasici, câte și mai câte, că te întrebi cum pot să apară asemenea plachete. Rare, mult prea rare sunt versurile care să-ți marcheze memoria, să rămâi cu ceva după lectură. Nimic de reținut, iar câteodată mă întreb cum au rămas încă vii, de-a lungul secolelor, câte un vers, nu neapărat strălucitor, dar marcant în scurgerea timpului. Și gândul mă trimite la versul lui François Villon (născut în 1431, Paris), prea–cunoscutul: Mais où sont les neiges d`antan! Să nu îl uităm nici pe Arvers (1806–1856), ca să venim mai spre vremurile noastre, poet des pomenit pentru un vers care a rămas în istoria literară: Ma vie a son secret, mon âme a son mystère.
Dar, cine să ia aminte? Nici măcar cel care face această însemnare care, printr-o „broșură”, a păcătuit la rându-i! A fost destul, n-am recidivat. Văduvit de talent poetic, am încercat altceva, eseu literar, zice-se! Trebuia să fiu și eu în „rândul lumii”, cum altfel? Doar nu era să fac excepție!
- Rîdem din răsputeri…
Patru bancuri, primite de la furnizori care vor fi divulgați în postare… Enjoy!
Curiozitate (Ghiocel Costăchescu)… Gheorghe îl întîlnește pe Ion care merge foarte repede și decis:
-Ioaneee, unde mergi tu așa de inopinat, circumspect și reflexiv?
-Bă Gheorghe, mă duceam la toaletă, dar acum n-am ce face, mă duc după un dicționar!
Bulă întreabă, radioul răspunde (Liviu Scutaru)…
-Bună ziua. Mă numesc Bulă. Am sunat la radio?
-Da, domnule Bulă, vă ascultăm…
-Voiam să vă anunț că am găsit un portofel cu 25.000 de lei și un buletin pe numele Vasile Ștefan.
-Și vreți să-l găsim pe domnul Vasile Ștefan?
-Nuuu, vreau să-i fac o dedicație muzicală!
Discuție între soți (Emanuiel Pavel)… Soția stă în fața soțului și îl întreabă:
-Ai văzut vreodată o bancnotă de 10 Euro foarte mototolită?
-Nu, răspunse el mirat.
Atunci soția, foarte provocator, își desface primul nasture de la bluză și cu mîna scoate din decolteul adînc o bancnotă de 10 Euro și i-o dă. Soțului îi place foarte mult.
-Dar o bancnotă de 20 de Euro foarte mototolită ai mai văzut?
-Nuuu, spuse el cu respirația întretăiată.
Ea își ridică ușor fusta, cu gesturi lente, scoate bancnota și i-o dă. El, în culmea fericirii, ia bancnota cu mîna tremurîndă…
-Hmmm, dar 30.000 de euro foarte mototoliți ai mai văzut?
-Ah, nuuu, nu am mai văzut, dar vreau neapărat să văd!
-Atunci, du-te în garaj…
Doi preoți… (Radu Lupașu)… Doi preoți se întîlnesc pe stradă, amîndoi mergînd pe jos.
-Bună ziua, părinte.
-Să trăiești părinte, unde e bicicleta dumitale, că nici eu nu o mai găsesc pe a mea?
-Nu pot să-mi dau seama unde am pus-o.
-La revedere.
-Cu bine.
A doua zi, se întîlnesc din nou, primul pe bicicletă.
-Bună ziua părinte.
-Să trăiești părinte, văd ca ți-ai găsit bicicleta, cum ai făcut?
-Măi, am făcut o slujbă de plîngeau icoanele pe pereți, și cînd am ajuns la cele zece porunci, la porunca a 7-a „Sa nu furi”, un enoriaș a spus: „Părinte, te rog, iartă-mă, eu ți-am luat-o” și apoi am găsit-o la poarta bisericii.
-Bine părinte am să fac la fel.
A treia zi, amîndoi pe biciclete.
-Bună ziua parinte.
-Să trăiești părinte, văd ca ți-ai găsit bicicleta. Cum ai făcut?
-Așa cum mi-ați zis, am făcut o slujbă de plîngeau icoanele pe pereți și am început cu cele 10 porunci și cînd am ajuns la a 4-a „Să nu preacurvești” mi-am adus aminte unde am lăsat bicicleta…
Meme primite de la diverși furnizori, care vor fi divulgați pe parcurs și o imagine, primită de la prietenul Virgil din Canada. Din ce văd, ironizează tratatele pe care premierul țării arțarilor vrea să le încheie cu China. Enjoy!
Inscripție (Dan Chiriac)…Ce scrie azi, 24 ianuarie 2026, pe intrarea în Vatican? Hic Sunt Leones!
Bătrînețea, bat-o vina! (Septimiu Chelcea)… La bătrînețe, se întîmplă tot mai des să te bucuri tot mai rar!
Birocrație (Ghiocel Costăchescu)… Ciudat… la buletine au pus termen de expirare, dar la certificatele de căsătorie n-au umblat deloc! Răi oameni…
S-a aflat! (Radu Lupașcu)… Unde se află punctul G la femei? În lumina ultimelor cercetări s-a descoperit că el este situat… la sfîrsitul cuvîntului shopping!
Nedumerire (Internet)… Dacă țigara electronică te ajută să te lași de fumat, vibratorul ce face?
Vinul roșu (Ghiocel Costăchescu)… Vinul roșu face bine la circulație sau nu? Că mă tot contrazic cu un polițist!
N-a mai fost de ceva vreme rubrica asta, dar grație bancului foarte bun primit de la Emanuiel Pavel, iată că revine. În imagine, Marco Polo al meu în rolul personajului din banc, așa cum e văzut de Anonimul Cracovian cu ajutorul AI. Enjoy!
Totul se rezolvă! În penitenciarul de maximă siguranță, la vorbitor:
-Iubita mea, mi-au dat 30 de ani… o grămadă de timp.
-Daaa, iubi, o eternitate. Am reușit totuși să vorbesc cu judecătorul care te-a condamnat.
-Da? Și ce-a spus?
-Că de fiecare dată cînd o să fac sex cu el îți scade cîte un an!
-Ce porc ordinar, ce nesimțit! Și tu ce i-ai zis?
-Ia-ți lucrurile, că îți povestesc în drum spre casă!
Primite, ca de obicei, de la mai mulți furnizori care vor fi divulgați în text, cîteva haiducite din media și furnizate natur. O glumă grafică de la prietenul nostru Virgil din Toronto. Enjoy!
Calcul (Donald Tusk, premierul Poloniei)… „Sîntem 500 de milioane de europeni care ne rugăm de 300 de milioane de americani să ne apere de 140 de milioane de ruși…!”
Deșteaptă-te, române! (Media, LA)… Un român a încercat să fure un tren plin cu călători la Viena, dar nu a știut să pornească locomotiva! Ei, dacă ar fi ascultat măcar de cîteva ori imnul țării, poate ar fi știut! Dacă știa titlul pe de rost, locomotiva pornea singură!
Prostul fudul (Felipe Gonzales, ex-premier Spania)… „Eu personal cred, şi o spun cu tot respectul, că Trump este complet nebun”, a remarcat fostul premier spaniol. „Un prost căruia i se dă puterea îşi distruge poporul. Nimic nu este mai rău decât un prost ajuns la putere.”
Gramatica (Ghiocel Costăchescu)… Gramatica este importantă! Face diferența dintre „dă-mi-o mie” și „dă-mi o mie”…
Starea vremii (Septimiu Chelcea)… De săptămîna viitoare, va ninge viscolit. Autoritățile au anunțat deja că sînt luate prin surprindere!
Legea inerției (Emanuiel Pavel, după Isaac Newton)… Un bărbat în repaos tinde să rămînă în repaos… pînă cînd sosește nevastă-sa și-i găsește cîte ceva de făcut!
Explicație (Mardale, Cațavencii)… -Ce-a zis Nicușor, de ce nu s-a dus la Davos?/ -Decît: Tot cu Spartanul? Nu, merci!
Bun de plată (Septimiu Chelcea, apud Betty Marcovici)… Nu te da mai mare decît ești, pentru că vei fi obligat să plătești diferența!
Lipsă de fairplay (Ghiocel Costăchescu)… Un arbitru de fotbal și-a eliminat soția din patul conjugal pentru simulare.
Relativitate (Septimiu Chelcea)… Ceea ce e prea mult strică, ceea ce e puțin nu-i de-ajuns!
Probă irefutabilă (Dan Chiriac)… Dovada că sunt viu e că dorm pe spate, cu mâinile pe piept, cu ochii închiși și cu gura deschisă.
Rezultate (Ghiocel Costăchescu)… Un român și-a făcut toate analizele după sărbători și i-a ieșit că este 80% porc!
Un special (Cațavencii)… Știți care e drama noastră, a specialilor? Că ne irosim tinerețea la pensie.
Trîmbița milităroasă! (Generalul Roman Polko)… „Este cinismul unui laș care nu a fost niciodată pe front. În acest sens, seamănă cu Putin, care, de asemenea, poartă războaie, dar nu s-a apropiat niciodată de front.
În deșert (Septimiu Chelcea)… Numai un om șubred la minte caută acul în carul cu fîn și femeia ideală în viața reală!
Nu ține! (Ghiocel Costăchescu)… -Iubitule, sînt însărcinată./ – Amore, nu mă poți păcăli, viperele depun ouă!
Ce nu știu nebunii (Cătălin Tolontan, apud R. Kipling)…. „Puterea haitei stă în lup și puterea lupului stă în haită…”
Cinci bancuri, dar unul și unul, sosite de peste Ocean, de la prietenul nostru Virgil Canadezul… Enjoy!
De Dragobete la prăvălie:
– Prezervative cu motive tradiționale românești, aveți?
– Da, dar să știți că-s cusute manual de meșteri populari!
***
– Femeie, știai că în corpul tău există 78 de organe?
– Nu… Așa, și?
– Și… diseară o să ai 79…
***
Popescu consultă un medic.
– Domnule doctor! Tot timpul îmi stă dreaptă! La început, mi-a plăcut, dar acum a întrecut măsura.
Medicul îl studiază și, cu o pensetă, îi scoate o furnică, i-o arată și-i spune:
– Asta vă excita!
– Ah, domnule doctor, vă sunt nespus de recunoscător! Cât vă datorez?
– Nimic, doar că furnica rămâne aici!
***
Două pițipoance stau de vorbă:
– Ce faci fată?
– Bine. M-ai prins în mijlocul unei partide de amor!
– Ah, scuză-mă !
– Nu-i nimic, oricum trebuia să schimb bateria.
***
Un tip puțin amețit transmite mesaje:
– Poți să vii Ia mine, nevastă-mea a plecat Ia muncă. Ia-ți chiloții ăia roșii cu ață, știi cât de mult îmi plac.
– Sunt soacră-ta. Sigur mie ai vrut să îmi scrii?
– Scuze, mamă-soacră. Am telefonul virusat, dă singur mesaje.
– Mă miram eu, de unde știi tu că am chiloți roșii cu ață…
Un grupaj nu foarte lung, dar vioi, primit de la furnizorul en titre de bulisme, Virgil din Totonto. Enjoy!
Bulă:
– Am fost în Turcia la all inclusive și mi-am pus în câte două, trei farfurii. Știu că nu e frumos, dar și ei cât bir ne-au luat…
***
– Bulă, te văd foarte fericit, la început de an!
– Da, am citit horoscopul pentru 2026 și Neti Sandu a zis că anul ăsta o să întorc banii cu lopata.
– Așa, și?
– Am început bine. Mi-am cumpărat deja lopată!
***
– Ce faci Bula, cum îți mai merge?
– Bine, am intrat in afaceri cu un cumnat, am deschis un magazin.
– Da? Cu ce?
– Cu ranga.
***
Bulă merge în club şi dă de necazuri.
– Ștrulă, să vezi ce am făcut.
– Ce, Bulă?
– Aseară, când eram în club, mi-am setat telefonul să se deblocheze doar pe recunoaștere facială.
– Și?
– Și acum nu pot să-l deblochez decât după ce beau 5 beri și 3 pahare de vodkă.
***
– Bulă, ce faci? Iar bei?
– Beau, Bubulino.
– Dar mi-ai promis că în 2026 o să fii un alt om.
– Păi așa este! Doar că și noului om îi place băutura.
***
Bulă stă la coadă la market, după sărbători. O tipă se tot dă la el. La un moment dat, Bulă îi spune:
– Domnișoară, ești foarte frumoasă, dar nu ești deloc ceea ce caut.
– Cum adică? Ce cauți?
– Domnișoară, caut o zeamă de varză, ca să-mi revin…
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
