- Prima pagină…
În revista Observator cultural din această săptămînă, Cristina Manole comentează la rubrica sa de cursă lungă patru cărți de poezie, între care și penultimul meu volum, apărut acum vreun an și jumătate la editura Eikon – Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021-2022. Mai jos, pasajul despre cartea mea. Lectură plăcută!
Categorisit de contabilii istoriei literare românești ca optzecist, Liviu Antonesei (n. 1953) este o figură distinctă a Grupului de la Iași. Poet, eseist, prozator pe alocuri, publicist de primă mînă și polemist cu vechi stagii în faimoasa presă studențească de la Iași – Dialog și Opinia studențească –, nu în ultimul rînd om de radio și televiziune, ba chiar cercetător și cadru didactic la Universitatea din Iași, din care va ieși profesor emerit, semn că anii trec, doar poezia rămîne. Hodoronc-tronc – nu știu de unde provine expresia – îmi pică în mînă volumul Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021-2022 (Editura Eikon, 2023, cu o generoasă prezentare pe coperta cărții semnată de poetul Nicolae Coande, care se încheie cu fraza „Insesizabila sa poezie este una dintre cele mai vii și pregnante care se scriu azi la noi“, care nu ar fi departe de adevăr). Volumelul de față – unul dintre motivele pentru care admir poezia este și faptul că marea majoritate a plachetelor sînt de dimensiuni reduse și lesne de manipulat, intră ușor și într-o poșetă! – este structurat în patru cicluri: Povești filozofice apocrife cretane din AD 2021, Cealaltă parte a umbrei, Zeii ascunși în iarbă și În jocul sonetelor. Lirică de notație și meditație deopotrivă. Poeme trăite în spațiul grecesc, cu o notă aparte pentru Creta și locuitorii ei din speța lui Kazantzakis și Zorba al lui, melancolizate apoi de spațiul moldav, acel parfum pe care Iașii îl pot oferi lumii. Între capitala moldavă și Heraklion, Rethymno și Spinalonga, unde poposeau corăbii pline de marinari curajoși, iar azi divizii de turiști leneviți de soare și de bucătăria mediteraneană, poetul moldav găsește resursele necesare renașterii lumii. Vrea să știe pe ce lume trăiește. Și de ce. Și dacă toate cîte ni se întîmplă au vreun sens. „Și s-a făcut dimineață și am deschis ochii.“ Realul și irealul își dau mîna dincolo de imaginile unei memorii veșnic la pîndă. Un frumos poem, Mașa desculță, îi este dedicat poetului Mircea Dinescu, un mare artist al cuvîntului, puțin citit și admirat ca poet, dominat de pamfletar și om al cetății. Cu gura mare, ieri ca și azi. „Mașa umbla desculță prin iarba grădinii/ casei de la Șosea, să nu poată vedea bucătăria/ în care poetul gătește cele șapte feluri din/ peștii pescuiți de el, despicați și curățați de el –/ Mașa de atunci… Poetul de acum, un satyr/ Ospitalier, care nu mai știe pentru cine/ pescuiește, nici pentru cine mai pregătește –/ cu gîndurile plecate acolo, plecate atunci!“ Nu mai lungesc pelteaua comentariilor mele, dar devine o certitudine că poeții ar putea fi mai bine mediatizați. Este cu totul regretabil că nu avem acces la multe dintre noile apariții din acest domeniu. Sau poate acum toate zburătăcesc pe net și nu sînt eu bine informată? O să întreb pe la vecini.
2.De la prieteni…
Gela Enea
mi s-a spus că exiști peste tot
în apa de la robinet
în pantofii scâlciați ai bătrânului cerșetor
printre medicamentele pentru cancer ale prietenei mele
sub țeasta ei cheală și-n pletele ca mătasea ce îi vor crește după boală
mi s-a spus că tu poți respira chiar și-n molozul sub care dispar
conace boierești
din spatele zidurilor asculți ce zic muncitorii
în timp ce beau
bere la pet și-i înjură pe-ăia
care
nu țin cu georgescu
pentru asta te-am implorat în rugăciuni să faci puțină ordine/ puțină
dreptate
dar tu taci
poate ai gura plină de moloz
poate
ești și tu unul de-al lor
prins în malaxorul amneziei
poate și tu
te lăfăi alături de fetițe și cavaleri în armuri de givenchy pe stoc
mi-a trecut prin cap să iau o mână de moloz să-l pun într-o urnă
cum pui cenușa unui om drag cu iluzia că așa îți va fi alături
dar dacă nu te voi nimeri în grămăjoara mea de moloz
și vei rămâne îngropat în mizeria străzii
la ce folos?
Cezar Straton
Ieșeam din adolescență cînd am văzut Love Story și mi-a plăcut. La puțină vreme după aceea, s-a tradus și romanul omonim în care a fost metamorfozat scenariul lui Erich Segal. L-am citit și pe acela și mi-a plăcut. Am revăzut filmul după vreo treizeci de ani și, matur fiind, l-am socotit o melodramă, însă una bine făcută, nu cum sînt melodramele din zilele noastre. În acest nou episod din Iubirea între rai și iad de Cezar Straton, filmul este doar un punct pe plecare, autorul urmărind destinul actorilor care au jucat în film în viața reală, o viață plină de dramatism. Și nu doar a lor, ci și a unora dintre cei cu care și-au intersectat viețile, Steve McQuenn de pildă…
Love Story, viața bate filmul
Ali MacGraw a devenit o vedetă la Hollywood peste noapte, dar s-a îndepărtat de lumina reflectoarelor la fel de repede. Acum, la 84 de ani, fosta actriță a ales o viață liniștită într-un oraș mic, îndepărtat. Născută Elizabeth Alice MacGraw la 1 aprilie 1939, în Pound Ridge, New York, Ali este fiica artiștilor Frances și Richard MacGraw. Mama ei, care a lucrat cândva la Paris, s-a stabilit ulterior în Greenwich Village. Greutățile financiare au fost constante în gospodăria MacGraw. Familia locuia într-o casă comună cu un cuplu în vârstă. Hotărâtă să-și găsească propriul drum, Ali a câștigat o bursă la școala de pregătire Rosemary Hall înainte de a studia la Wesley College. La 22 de ani, s-a mutat la New York și a obținut un loc de muncă la Harper’s Bazaar, atrăgând în cele din urmă atenția fotografului de modă Melvin Sokolsky. Ea a lucrat ca model timp de șase ani înainte de a păși în fața camerei. Tranziția lui Ali la actorie a venit pe neașteptate. După un rol minor în A Lovely Way to Die (1968), ea a atras atenția în Goodbye, Columbus (1969), câștigând un Glob de Aur. Cu toate acestea, interpretarea ei din Love Story (1970) alături de Ryan O’Neal a făcut-o celebră. Drama romantică a devenit un mare succes de box-office, aducându-i o nominalizare la Oscar și un alt Glob de Aur. În acest timp, Ali s-a căsătorit cu producătorul de film Robert Evans, cu care a avut un fiu, Josh Evans. Cu toate acestea, viața ei a luat o turnură dramatică când s-a îndrăgostit de Steve McQueen în timp ce filmau împreună The Getaway (1972). Relația lor pasională a dus la o căsătorie, dar natura dură a lui McQueen a forțat-o pe Ali să renunțe la cariera ei. Gelozia și posesivitatea lui au dus în cele din urmă la divorțul lor în 1978. (O paranteză, cred eu, necesară, pentru cinefilii care au lăcrimat la neuitatul film Love Story: După despărțirea lor, Ali s-a luptat cu depresia, internându-se la Clinica Betty Ford în 1986. Mai târziu, s-a confruntat cu o altă dificultate, când casa ei din California a fost distrusă într-un incendiu în 1993, ceea ce a determinat-o să se mute într-un sat liniștit de lângă Santa Fe, New Mexico. (O paranteză necesară, utilă pentru ca cinefilii să priceapă – eu, unul, nu am priceput! – de ce grațioasa Ali s-a îndrăgostit – și măritat , apoi,- de un bărbat violent, dur, egoist, precum Steve McQueen. Dar căile iubirii sunt ne-explicabile).
Steve McQueen. Cunoscutul actor (1930-1980) a fost căsătorit de trei ori: cu Neile Adams (1956–1972), cu Ali MacGraw (1973–1978) și cu Barbara Minty (1980–1980). În 1947 el s-a înscris în Corpul Marin al Statelor Unite. A fost înscris pe lista gărzii de onoare, responsabilă pentru paza iahtului președintelui de atunci, Harry Truman. După trei ani s-a întors la New York. În 1952, s-a înscris la Sanford Meisner’s Neighborhood Playhouse, o mică școală de actorie. Pe lângă actorie, McQueen și-a reaprins interesul din copilărie pentru curse. A concurat în cursele de motociclete, ieșind învingător aproape de fiecare dată. Cu banii câștigați, și-a cumpărat primul Harley Davidson. În anii 1960, a început să fie remarcat și promovat la Hollywood. The Magnificent Seven (Cei șapte magnifici) a fost, practic, filmul care l-a impus, ca apoi să ajungă la o celebritate definitivă, cu filmul The Great Escape (Marea evadare). A urmat filmul din 1968, Bullitt, care până în prezent este considerat unul dintre cele mai bune filme ale sale. În prima jumătate a anilor 1970, McQueen a jucat în multe filme de succes, precum Junior Bonner, The Getaway, Papillon, The Towering Inferno.
Devenise cel mai bine plătit actor al vremii. Cu toate acestea, declinul lui a venit rapid, deoarece McQueen s-a prăbușit (eternul preț al gloriei? – n.a.) în droguri și alcoolism. Viața lui personală a fost tulbure, deoarece a fost etichetat ca un soț abuziv de către toate fostele sale soții. Interesant este că, atunci când McQueen era la apogeul carierei sale, a renunțat la actorie pentru a se întoarce la prima sa dragoste, cursele de motociclete (el își efectuase majoritatea cascadoriilor pe cont propriu). În 1978, a revenit pe marele ecran cu Un dușman al poporului. Oamenii au fost uimiți de noul său look și abia l-au recunoscut, cu barba lui mare, părul lung. Ultimele sale două filme au fost Tom Horn și thrillerul de acțiune The Hunter. McQueen deținea mai multe mașini de colecție, inclusiv Porsche 917, Porsche 908 și Ferrari 512 (din filmul Le Mans), Ferrari 250 LussoBerlinetta din 1963, Jaguar D-Type XKSS, Porsche 356 Speedster, Cobra din 1962 și Ford GT40. Avea și câteva avioane, pe care le pilota el însuși. O ciudățenie: în ciuda popularității sale uriașe, McQueen nu a primit niciun premiu în cariera sa, cu excepția unei nominalizări la Oscar pentru cel mai bun actor în filmul The Sand Pebbles. Postum, a primit mai multe premii și onoruri. În 1999, a fost inclus în Motorcycle Hall of Fame. În 2005, s-a clasat pe locul 26 pe lista celor mai sexy 50 de vedete masculine din toate timpurile. Pe lângă cele trei căsătorii, a avut relații alte câteva femei, inclusiv Barbara Leigh, Lauren Hutton și Mamie Van Doren. În ultima parte a vieții, devenise dependent de droguri. A fumat marijuana și cocaină și a fost un mare fumător. Era și alcoolic. Pe 16 ianuarie 1980, cu mai puțin de 10 luni înainte de moartea sa, McQueen s-a căsătorit cu Barbara Minty, un fotomodel la modă. Barbara Minty, în cartea ei Steve McQueen: The Last Mile, a scris despre McQueen că a devenit un creștin practicant spre sfârșitul vieții sale. McQueen a dezvoltat o tuse persistentă care s-a agravat cu timpul. În anul următor, rapoartele medicale au relevat că suferea de mezoteliom pleural, un tip de cancer. Starea lui s-a deteriorat și mai mult pe măsură ce a dezvoltat tumori uriașe în abdomen. În 1980, McQueen a plecat în Mexic pentru a fi supus unei intervenții chirurgicale, de eliminare a tumorii abdominale de la ficat. În ciuda avertismentelor medicilor din SUA, care i-au spus că tumora este inoperabilă și că inima lui nu este suficient de puternică pentru a fi supus unei intervenții chirurgicale, actorul a ignorat sfaturile. Și-a dat ultima suflare pe 7 noiembrie 1980, din cauza unui stop cardiac, la 12 ore după intervenția chirurgicală. A fost incinerat, iar cenușa lui a fost răspândită în Oceanul Pacific. Filmul Disney, Cars, l-a onorat pe actor numindu-și personajul principal „Fulger McQueen”. Brandul britanic de îmbrăcăminte J. Barbour and Sons i-a adus un omagiu creind o colecție Steve McQueen. Trupa pop engleză Prefab Sprout și-a numit al doilea album Steve McQueen.
Revenim la Ali. S-a revăzut cu Ryan O’Neal într-o producție de pe Broadway în 2006, dar fără mare succes. Fiul ei, Josh Evans, a călcat pe urmele ei la Hollywood, făcându-și un nume ca actor și regizor.
Ryan O’Neal. Actorul a devenit celebru pentru rolul principal din Love Story, care i-a adus o nominalizare la Oscar în 1970. Pugilist amator înainte de a începe actoria, O’Neal s-a confruntat cu mai multe scandaluri, inclusiv relația sa de lungă durată cu actrița Farrah Fawcett și acuzațiile de abuz din partea fiicei sale, actrița Tatum O’Neal. A murit în decembrie 2023, la vârsta de 82 de ani. O’Neal a jucat alături de Barbra Streisand în What’s Up Doc? (1971). Apoi a jucat un escroc care lucrează cu fiica sa – jucată de fiica lui din viața reală, Tatum O’Neal – în filmul apreciat de critici Paper Moon (1973). Tatum a câștigat un premiu Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul ei. În timp ce cariera fiicei sale se dezvolta, Ryan a cunoscut mai multe eșecuri, inclusiv drama istorică din 1975 a lui Stanley Kubrick, Barry Lyndon și Oliver’s Story din 1978, o continuare a lui Love story. El a avut, de asemenea, o serie de oportunități ratate, fiind respins pentru roluri principale din The Godfather și Rocky. În 1979, O’Neal a obținut un succes de box-office cu The Main Event, jucând din nou alături de Streisand în această populară comedie. Viața personală a lui O’Neal seamănă foarte mult cu filmul în care a jucat cândva. A fost căsătorit și a divorțat de două ori și a avut o relație de lungă durată cu actrița Farah Fawcett. O’Neal a fost, de asemenea, tatăl a patru copii, dar relațiile sale cu copiii săi au fost tensionate și au oferit o mulțime de subiecte pentru tabloide. În 1963, O’Neal s-a căsătorit cu actrița Joanna Moore. Cuplul a avut doi copii împreună: o fiică, Tatum, în 1963 și un fiu, Griffin în 1964. S-au despărțit câțiva ani mai târziu, divorțând în 1967. În același an, O’Neal s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Leigh Taylor-Young, cu care a avut un fiu, Patrick. O’Neal și Taylor-Young au divorțat în 1974. Ryan O’Neal și Farah Fawcett (foto din 1985), au avut o relație care a durat, cu întreruperi, aproximativ 30 de ani. La începutul anilor ’80, circulau zvonuri că O’Neal se întâlnește cu Farrah Fawcett, ce era căsătorită cu actorul Lee Majors, care era și unul dintre prietenii lui O’Neal. Zvonurile s-au dovedit adevărate. Deși O’Neal și Fawcett nu s-au căsătorit niciodată, au avut un fiu, Redmond, în 1985. Relația sa zbuciumată cu Fawcett a fost o sursă nesfârșită de interes pentru presa tabloidă. Cuplul s-a despărțit la sfârșitul anilor 1990, dar au rămas prieteni și după despărțire. S-au reunit în 2001, când O’Neal s-a confruntat cu o altă provocare: cancerul. El a reușit să-și trateze cu succes leucemia mielogenă cronică și boala a intrat, o perioadă, în remisie.
Un alt love story: Ryan și Farah. O’Neal a început să viziteze casa lui Majors, prietenul său de două decenii – și a soției lui, Farrah Fawcett. Dar nu-i venea să creadă ce îi spunea Majors: „Ea e singură acolo sus”, i-a spus Majors, va povesti O’Neal în cartea sa din 2012, Both of Us: My Life with Farrah. „De ce nu o inviți la cină într-o seară?”. Ca un bărbat să-i ceară altui bărbat să-i ia soția la o cină era ceva surprinzător, dar Fawcett nu era doar soția unui prieten pentru O’Neal – existase o legătură secretă între cei doi, încă din 1979. Fawcett și Majors au fost gazde perfecte. „Am jucat rachetball și am luat cina, iar ea și-a ars mâna făcând cappuccino”, a spus O’Neal pentru Vanity Fair. După masă, ea l-a rugat să revină și în seara următoare. O’Neal trebuia să meargă la Las Vegas pentru a urmări un meci de box, dar Fawcett l-a convins să se uite la televizor și să se întoarcă acasă la ei. „Ei mi-au spus: căsătoria noastră s-a încheiat, iar eu spuneam că sunt grozavi împreună”, și-a amintit O’Neal, pentru Vanity Fair. „Ea i-a spus soțului ei: „Lee, îți amintești când ne-am căsătorit, eram în Nevada și tu m-ai lăsat într-o cabană și ai plecat la bar? Mi-ai spus să mă dezbrac, să mă bag în pat și să te aștept, dar nu te-ai mai întors.” Răspunsul lui a fost: „ Era același bărbat acum ca și atunci?”. Ulterior, Majors a început să-l sune pe O’Neal spunându-i: „Stai departe de femeia mea!”. În schimb, O’Neal – care era divorțat de Joanna Moore în 1967 și de Leigh Taylor-Young în 1971 – și-a mărturisit dragostea pentru ea. „A fost o situație în care nu am mai fost niciodată – să mă cuplez cu o femeie înainte de a vorbi cu ea despre asta”, a spus el pentru Vanity Fair. Acel început tumultuos a prefigurat o mare parte din modul în care Fawcett – care s-a separat de Majors în 1979 și a divorțat de el în 1982 – a trăit relația cu Ryan. Fawcett era cunoscută pentru Charlie’s Angels din 1976 până în 1977, iar O’Neal era cunoscut pentru rolul său nominalizat la Oscar în 1970, din Love Story. În timp ce dragostea lor unul față de celălalt a fost puternică, a venit și o dramă care s-a comentat în sfera publică datorită numelor lor. Pozau în public ca un cuplu de îndrăgostiți. „Farrah și cu mine nu avem de gând să ne căsătorim – și nici să ne despărțim”, spunea O’Neal. „Nu reparăm ceea ce nu este stricat.”. Dar apoi a fost abuzul de droguri și drama de familie (momentul în care O’Neal și-a împușcat fiul). După două decenii împreună, s-au despărțit în 1998. ( Practic, cei doi au conviețuit în două lungi etape: 1979–1997 și 2001–2009). Ea l-a îngrijit când al a fost diagnosticat cu cancer, în 2001, apoi rolurile s-au inversat când și ea a făcut cancer, în 2006. (Ce ciudat: parcă ar fi povestea din Love Story, trăită în realitate – n.a.). În ultimele ei zile, au stabilit să se căsătorească, dar era prea târziu. „Preotul de la Spitalul St. John’s a venit să ne căsătorească, dar în schimb i-a administrat ei ultima împărtășanie”, a scris el în cartea sa, potrivit The Hollywood Reporter. Fawcett a murit pe 25 iunie 2009. ”Nu știu cum a făcut cancer; poate că una din cauze am fost eu. Dar nu a existat niciodată o zi în care să nu o fi iubit”, a declarat el pentru People. După ce s-a luptat cu leucemia sa, descoperită în 2001, O’Neal a fost văzută frecvent alături de Fawcett care se lupta și ea cu cancerul. El a declarat revistei People: „Este între noi un adevărat Love story. Dar, pur și simplu, acum nu știu cum să o joc pe aceasta. Nu pot iubi lumea asta fără ea. Cancerul este un inamic insidios.” . În aprilie 2012, O’Neal a declarat că a fost diagnosticat cu cancer de prostată în stadiul 4. A murit la Saint John’s Health Center din Santa Monica, California, pe 8 decembrie 2023, la vârsta de 82 de ani. Cauza decesului a fost insuficiența cardiacă congestivă. O’Neal a fost înmormântat lângă Fawcett la Pierce Brothers Westwood Village Memorial Park Mortuary.
Emil Belu
Da, de-acum știm cu toții, dacă e luni e Emil Belu, eseistul nostru din Montreal. Un nou episod din însemnările din peregrinările sale prin locuri, vremuri, personaje, cărți etc. Lectură plăcută!
Orori
Nicolae Cârjă, povestește că a fost ridicat de pe o stradă din centrul Bucureștiului, în 1947, judecat și condamnat la 25 de ani. Face închisoare în Constanța și apoi în Republica Morvină, pe Volga. Șeful închisorii din Constanța era colonelul Belinski (!?), care avea obiceiul să ofere deținuților, în timpul interogatoriului, țigări înfipte în țeava revolverului. Brrr!
(Povestiri din America)
Ioan Alexandru
„Pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat,
Pe-o lacrimă enormă, uscată lângă mare.”
Nostalgii poetice hibernale
Dacă pot citi online o proză sau un eseu,dar nici pe acestea cu prea mare entuziasm, poezia mi-e imposibil să o citesc pe ecran, simt un disconfort al lecturii, o inadecvare. Nu sunt un cititor pătimaș de poezie, nici mare cunoscător, am însă, ca tot „degustătorul” ocazional, etaloane și ierarhii. Suportul electronic însă, îmi refuză cu brutalitate un contact mai apropiat cu pagina, o intimă palpare, un fel de „citire” în Braille neindusă de cecitate. Inutil să menționez că am o veche și acută fascinație pentru pagina tipărită. Între mine și display simt un străveziu perete de gheață: febrilitatea inițială dispare, frisonul lecturii nu-l mai simt, nu mai ard – simt că mi se servește un fast-food brumat, scos din frigider, inacceptabil pentru un gourmet.
Lectura unei poezii își cere rânduiala necesară. Mai ales genul de poezie care te face să vibrezi, să intri în rezonanță instantaneu cu gândul poetic, acea poezie încărcată emoțional, parcă ar fi fost scrisă special pentru tine, pentru acel unic moment în care sufletul se simte răvășit, iar poezia vine ca o benefică și necesară terapie. În seara ploioasă de toamnă, aleasă pentru festin, ai nevoie pentru lectură de un peisaj adecvat: măsuța așezată lângă geam, poleită de lumina discretă a unei lămpi, cana de ceai aburind, iar tu, cufundat în vechiul fotoliu, citești captivat versurile poetului îndrăgit, ascultând în răstimpuri ropotul ploii în obloanele ferestrei – așa cum face englezul, pasionat al acestui gen de lectură.
Fără „atmosfera” potrivită degustării, poezia nu-mi „vorbește”, nu-mi spune nimic, nu bucură ființa, pare o regretabilă eroare, o incompatibilitate, o lipsă de consonanță cu valorile specifice genului și momentului. Este ca și cum aș bea șampanie Veuve-Clicquot, veche de 200 ani, dintr-un pahar de plastic, o impietate la adresa acelei sticle brumării, păstrată cu sfințenie în misterioase labirinturi subterane, care la o recentă licitație la Sotheby`s Gallery London, că tot am pomenit de englezi, s-a vândut cu 30.000 €.
Pe Serghei Esenin, o statornică iubire, l-am visat în noaptea trecută, într-un pub din Greenwich Village, New York, o cârciumă ordinară din rău famatul cartier al metropolei americane, unde am intrat și eu cu mulți ani în urmă. Nu era singur, era la masă cu Isadora Duncan, celebra dansatoare, învăluiți în fumul dens al țigărilor și trabucurilor cubaneze – doar pipa stinsă a poetului făcea excepție –, ușor euforizați de licorile din pahare, abia vizibili, ca într-o laică epifanie. Eram la două mese de ei, i-am urmărit atent tot timpul, speram să-l aud pe poet recitând: „Sunt ultimul poet cu satu-n glas, / Podeț umil de scânduri în cântare…”, așa cum o făcea altădată prin cârciumile moscovite. N-a fost să fie! M-am trezit întristat și fără speranța de a-l mai auzi vreodată.
Trezit din somn, târziu în noapte, am deschis la întâmplare cartea de poezii – în inegalabila traducere a lui George Lesnea –, nelipsită de pe noptieră, la Cântecul cățelei, acea răvășitoare „crimă” mărturisită. Rușinat de ideea unui recital poetic în acel spațiu impropriu, o cârciumă americană frecventată de o clientelă pestriță, m-am întrebat dojenitor: cum ar fi sunat în alt loc, oriunde pe acest petic de pământ, acel bocet trist, răvășitor, izgonit brutal din peisajul stepei, sărăcit de vaierul mestecenilor în nemiloasa iarnă rusească? Răspunsul este fără echivoc: straniu! Nu am nici o îndoială, Serghei Esenin trebuie citit la el acasă, în Konstantinovo, undeva pe malul fluviului Oka, în casa natală,construită din bârne groase de lemn, în așteptarea ceaiului – licoare nu prea iubită de poet –, ascultând pufăitul samovarului asemeni unei vechi locomotive cu aburi care trecea prin Reazan, piesă de muzeu acum, trasă pe o linie moartă. Nimic artificial, nimic fals, aici e peisajul originar, aici e izvorul tulburătoarelor versuri eseniene. Așezat pe lavița de lângă vechea sobă, toropit de căldură și de aduceri aminte, închizi încet cartea, ascultând foșnetul mestecenilor stârniți de vifornița înghețată a stepei, care, din senin, a învolburat brusc ograda: „O, dragi mesteceni, gingași și subțiri! / Și ție, pământ! Și voi, câmpii ca marea!”.
Pleoapele grele de zăbava pe răbojul versificat al poetului încep să se închidă, nu înainte de a sufla în flacără firavă a lămpii care abia mai pâlpâie. Prin vaierul viscolului, se aude tremurul mestecenilor ce-și scriu epitaful pe pojghița de gheață ce a îmbrăcat izba, deslușind în vârtejul sonor scâncetul de jale al cățelei după puii uciși în ajun, cei „șapte cățeluși roșcați” aruncați în apa din viroagă. Și parcă se aude vocea interogativă a mamei poetului, tardivă dojană venită din îndureratele abisuri ale sufletului pravoslavnic: „Iar , tu, Serioja, pe unde rătăcești?”
- Lacombe
A fost unul dintre marii prieteni ai lui Emil Cioran, la Paris. Pierduse un braț în Războiul din 1914, era un mare cunoscător al limbii basce; nu scrisese nimic toată viața, afară de câteve conferințe; era bogat și nu făcea absolut nimic; avea o cunoaștere extraordinară a limbii franceze. Era un maniac, mergea la cursuri la Sorbona numai pentru a face scandal în timpul cursului când profesorii greșeau. Avea o bibliotecă remarcabilă, iar una dintre plăcerile lui erau discuțiile cu prostituatele. Când a citit o pagină din Précis de décomposition a adormit!
(E. Cioran, Éntretiens avec Luis Jorge Jalfen)
- Semnalări amicale
Adrian Grauenfels (ed.) – Caiete SAGA, 13, 15 februarie 2025
Poetul și editorul Adrian Grauenfels mi-a trimis această nouă ediție a „caietelor” sale chiar în ziua înscrisă pe copertă. Am întîrziat cu semnalul numai din pricina faptului că am fost prins cu privitul, răsfoitul și cititul. S-ar putea să fie cel mai bogat „caiet” din cîte am văzut și poate cel mai captivant. Da, e mult de citit și mult de privit! Lectură plăcută! Mulțumiri Adrian!
James Meek: An Enemy to Its Friends, London Review of Books
Un articol extrem de interesant instalat pe site-ul revistei London Review of Books, un articol care pune întrebările esențiale legate de cele mai recente gesturi ale noii administrații americane. Nu prea sînt răspunsuri? Nu, nu prea sînt, în fața imprevizibilului toată lumea este cuprinsă de perplexitate. Dar nu e inutil nici să punem întrebările necesare, altfel cum am putea avea răspunsuri? Mulțumesc vechiului meu prieten George Stănică, se dovedește o dată mai mult „londonezul meu de bază”…
https://www.lrb.co.uk/blog/2025/february/an-enemy-to-its-friends
Două excelente texte privind ultimele evoluții ale situației internaționale de la convorbirea Putin-Trump încoace. Pentru că este posibil să nu puteți citi al doilea articol în întregime pe site-ul original, adaug și o traducere-rezumat din presa noastră…
https://www.politico.eu/article/donald-trump-america-vladimir-putin-ally-war/
https://www.theatlantic.com/international/archive/2025/02/trump-ukraine-postwar-world/681745/
Aici linkul către versiunea românească
(https://www.g4media.ro/sfarsitul-lumii-postbelice-articol-de-anne-applebaum.html)
Nate White: De ce unor britanici nu le place Donald Trump?
Nu doar canadienii au umor, ci și britanicii, ceea ce nu e de mirare, la cum sună englezește și scriitorii umoriști din Insula Mare a Britaniei. Nate White este un astfel de scriitor, foarte activ și pe social media. Textul pe care îl preiau e răspîndit pe multe platforme de limba engleză, dar și în alte limbi, inclusiv română. Păcat că nu e în geto-dacă să înțeleagă și fanii de pe la noi ai Trîmbiței cu ce se mănîncă gogorițele celui care tocmai a inițiat Epoca de Aur a Americii. Nu degeaba cere o deputată republicană ca ziua de 14 iunie, în care a binecuvîntat cu apariția sa patria, să devină sărbătoare națională. Pentru versiunea română a textului îi mulțumesc Doamnei Mihaela Georgescu. Însoțesc textul autorului britanic cu o glumă grafică sosită de la scriitorul Ion Fercu. Nu e chiar glumă. În fapt, Trîmbiță a ajuns la putere cîștigînd și votul electorilor și pe cel popular…
https://londondaily.com/british-writer-pens-the-best-description-of-trump-i-ve-read
Nate White: De ce unor britanici nu le place Donald Trump?
„De ce nu ne place nouă, britanicilor, Donald Trump?”
„Câteva lucruri îmi vin în minte. Trump nu posedă anumite calități pe care britanicii, în mod tradițional, le prețuiesc. De pildă, îi lipsesc clasa, farmecul, aplombul, credibilitatea, compasiunea, spiritul, căldura, înțelepciunea, subtilitatea, sensibilitatea, conștiința de sine, modestia, onoarea și grația – toate trăsături, culmea, cu care predecesorul său, domnul Obama, era înzestrat cu prisosință. Astfel, pentru noi, acest contrast izbitor scoate în evidență limitele lui Trump într-un mod aproape stânjenitor. În plus, nouă, britanicilor, ne place umorul. Iar Trump, deși poate fi ridicol, nu a spus niciodată ceva cu adevărat ironic, spiritual sau măcar vag amuzant – niciodată, nici măcar o dată. Și nu o spun retoric, ci cât se poate de literal: niciodată. Acest fapt este de-a dreptul deranjant pentru sensibilitatea britanică – căci pentru noi, lipsa umorului este aproape inumană. Dar la Trump, aceasta este realitatea. Nu pare nici măcar să înțeleagă ce este o glumă – ideea lui de „umor” constă într-un comentariu grosolan, un afront analfabet sau un gest de cruzime făcut cu nonșalanță. Trump este un „troll”. Și, ca toți trollii, nu e niciodată amuzant și nu râde niciodată; doar se hlizește sau batjocorește. Și, mai grav, nu se rezumă doar la insulte grosolane și lipsite de spirit – el chiar gândește astfel. Mintea lui funcționează ca un algoritm simplist, bazat pe prejudecăți meschine și răutăți spontane.
Nu există nicio urmă de ironie, complexitate, nuanță sau profunzime. Totul este superficial. Unii americani ar putea considera această sinceritate dezarmantă. Ei bine, noi nu. Noi o vedem ca pe o lipsă totală de lume interioară, de suflet. Și în Marea Britanie, în mod tradițional, noi ținem cu David, nu cu Goliat. Toți eroii noștri sunt niște neînfricați marginali: Robin Hood, Dick Whittington, Oliver Twist. Trump nu este nici curajos, nici marginal. Este exact opusul acestora. Nici măcar nu poate fi considerat un băiat bogat și răsfățat sau un bogătaș lacom. Este mai degrabă un limax alb și gras. Un Jabba the Hutt al privilegiului. Mai rău, el întruchipează ceea ce britanicii detestă cel mai mult: un bătăuș. Asta, desigur, cu excepția momentelor în care se află în preajma altor bătăuși; atunci se transformă subit într-un lacheu lingușitor. Există reguli nescrise ale decenței – regulile cavalerismului, dacă vreți – și Trump le încalcă pe toate. Lovește întotdeauna în jos – lucru pe care un gentleman nu l-ar face niciodată – și fiecare lovitură a lui este sub centură. Preferă să lovească tocmai pe cei vulnerabili sau lipsiți de voce – și o face când aceștia sunt deja la pământ.
Așadar, faptul că o minoritate semnificativă – poate o treime – dintre americani îl privește, îl ascultă și apoi spune „Da, pare genul meu de om” este pentru noi, britanicii, o sursă de confuzie și neliniște, având în vedere că:
– Americanii se presupune că sunt mai amabili decât noi, și în mare parte chiar sunt.
– Nu îți trebuie un ochi de expert pentru a observa câteva defecte la acest om.
Acest ultim punct este cel care îi derutează și îi întristează cel mai mult pe britanici, dar și pe mulți alți oameni: defectele lui sunt greu de trecut cu vederea. La urma urmei, este imposibil să citești un singur tweet al său sau să-l asculți rostind două fraze fără să simți că privești în abis. Transformă lipsa de artă într-o artă; este un Picasso al meschinăriei, un Shakespeare al vulgarității. Defectele lui sunt fractale: chiar și greșelile lui au greșeli, și așa mai departe, la infinit. Dumnezeu știe că întotdeauna au existat oameni proști în lume, și destui oameni răi. Dar rar întâlnești o prostie atât de rea sau o răutate atât de proastă. Îl face pe Nixon să pară demn de încredere și pe George W. să pară inteligent. De fapt, dacă Frankenstein s-ar decide să creeze un monstru format exclusiv din defecte umane – ar crea un Trump. Și un doctor Frankenstein plin de remușcări și-ar smulge părul din cap cu pumnii și ar striga în agonie: „Dumnezeule… ce… am… creat?” Dacă ar exista un show TV despre prostie, Trump ar ocupa întreaga colecție de DVD-uri.”
Doru Bușcu: Scutul de la degețelu’
Da, și mie mi se pare că scroafa e cam pe moarte în păpușoi. Și cretinii care ne guvernează relatează pe media cum și-au salvat pisica, îmbrăcați în haine de firmă, se laudă că l-au zărit pe Rățoi, de la distanță desigur, sau se întorc la postul imund de televiziune care i-au lansat în politică. Niciodată țărișoară n-a avut o clasă politică mai inadecvată în împrejurări ce se pot dovedi fatale. Ilustrez cu poza de prima pagină a revistei, mi se pare genială, de un nebun umor negru…
https://www.catavencii.ro/editorial/scutul-de-la-degetelu/
- Shakespeare – Sonete
O zi însorită, luminoasă, de iarnă, prin care Marele Will se apropie pentru a ne dărui un nou sonet. Alături, excepționalul său traducător în românește, poetul Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Sonetul CXLII
Love is my sin, and thy dear virtue hate,
Iubirea e păcatul meu, iar ura
Virtute-ți e, urând al meu păcat.
O, starea mea cu-a ta compar-o numa’
Și ai să vezi că nu-i de condamnat.
Sau dacă e, nu de-ale tale buze,
Care cu-n roș aprins, profanator,
Au parafat amoruri interzise,
Privând soți și soții de dreptul lor.
Bun, te iubesc cum tu-i iubești pe cei
Pe care-i sorbi din ochi, iar eu pe tine.
Sădește-ți milă-n inimă și vei
Primi milă și tu, cum se cuvine.
De vrei să ai ce-ai refuzat odată,
Vei eșua prin propria ta faptă.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un banc scurt și foarte simpatic sosit din Canada, de la prietenul nostru Virgil ot/ of Toronto. Și o glumă grafică, tot din Canada, dar via Anonimul Californian. Enjoy!
La tribunal… Judecătorul: Puteți să-mi spuneți cum ați alunecat pe o banană și, în cădere, ați lovit-o pe soacra dumneavoastră, din greșeală, de 27 de ori cu ciocanul în cap?
Acuzatul: Nu, nu pot, mă apucă rîsul!
De la furnizori diferiți, care vor fi divulgați pe parcurs. Și o glumă grafică de la scriitorul Ion Fercu. Despre una din obsesiile unuia dintre androizii zilelor noastre, mă rog, poate chiar despre doi… Enjoy!
Pescuitul – sport sau artă (Septimiu Chelcea)…
Cînd prinzi pește, e sport, dar cînd povestești despre asta este artă curată!
Sinceritate fără limite (Emil Belu)…
Sunt oameni care nu ar recunoaște niciodată că au defecte. Eu, dacă aș avea, aș recunoaște…
Indicații prețioase (Liviu Mățăoanu)…
Domnișoara Emilia, ai gijă cînd bați Raportul. Începe cu „Stimate domnule ministru”, nu cu dragă nașule!
Tragedie (Septimiu Chelcea)…
Fiecare borcan de gem ascunde sub capac tragedia unor prune ce puteau deveni palincă. Mănînc și plîng.
Roata norocului (Emil Belu)…
Norocul e ca o roată, care se-nvîrte, se-nvîrte și-odată ajunge și la tine. Cred că a mea s-a oprit la vulcanizare.
Am mai ilustrat bogăția și versatilitatea limbii strămoșești și cu alte exemple, așa că în mod firesc am ajuns la cur, deosebit de expresiv după cum se vede. Am primit propunerea de la Anonimul Cracovian și îi mulțumesc. Și o ilustrație grafică – trei oameni de stat în cur – sosită de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!
Bogăția limbii române: curul… Românii au cea mai elaborată utilizare asociată a curului în comunicarea verbală. Poţi comunica aproape orice, folosind doar curul. Așa ceva nu se poate traduce în nicio alta limbă… Un inventar bogat și probabil nu exhaustiv:
– a cădea în cur – a fi uluit;
– a sta pe cur – a ezita;
– a sta în cur – a te aşeza pe ceva, a nu mai sta în picioare;
– a te mânca în cur – a provoca;
– a da din cur – a atrage atenţia;
– a da cu curul – a face sex;
– a te durea în cur – a fi nepăsător;
– a te trage pe cur – a te eschiva;
– a sări de cur în sus – a te enerva:
– a pupa în cur – a linguşi;
– a muşca de cur – a agresa, a bârfi;
– a sta cu mâna-n cur – a sta degeaba;
– a veni cu mâna-n cur – a veni fără cadou;
– a-ţi băga un deget în cur – a te complica;
– a sta cu capul băgat în cur – a te ascunde, a nu te implica;
– a strânge din cur – a fi speriat, îngrijorat;
– a-ţi mânca de sub cur – a fi zgârcit;
– a fi cu curul în sus – a fi supărat;
– a te scula cu curul în sus – lucrurile ies anapoda;
– a fi cu morcovul în cur – a fi stresat, a te simți ameninţat;
– faţă de cur – arogant;
– îţi rup curul – te aranjez, te bat;
– fără cur în pantaloni – foarte slab;
– mişcă-ţi curul! – tai-o, dispari!;
– a căuta şi-n cur – a căuta peste tot;
– a-ţi pune curul la bătaie – a te expune unui pericol;
– a merge ca un cur – a merge prost;
– politicienii curului – de slabă calitate, proşti;
– gura bate curul – a păți ceva rău dacă spui ce nu trebuie;
– cur obraznic – atrăgător.
Cu un asemenea bagaj obsesiv, nu e de mirare că ne interesează atât de mult ce face vecinul cu curul lui.
De cînd Trîmbiță și-a aruncat privirea lacomă (și) spre Canada, a reușit ceva, să stimuleze puternice sentimente antiamericane în țara vecină. Cu diverse ocazii, canadienii huiduie la intonarea imnului american, hocheiștii celor două echipe naționale s-au bumbăcit serios în cursul unei recente partide, grafitti, glume, meme antiamericane invadează media și zidurile clădirilor. Uneori aceste manifestări au mult umor, precum în această glumă grafică sosită din Canada, pe un traseu pe care a interceptat-o și mi-a trimis-o Anonimul Californian. Da, au și unii americani umor! Și cîteva bancuri scurte de la un româno-canadian, eseistul Emil Belu din Toronto. Enjoy!
* La mulți ani tuturor femeilor și mii de mulțumiri pentru tot ceea ce faceți pentru noi! Tinichigii auto din România.
* Sfatul zilei: Încercați să fiți fericiți… de slăbit este prea complicat!
* Eram curios. Bărbaților, ăstora care nu sunt căsătoriți, cine le spune ce să facă, cu ce să se îmbrace și că nu au dreptate?
* Am și eu o întrebare… Dacă ai 50 de ani și găsești una de 25, înseamnă că ți-ai găsit jumătatea?
* Mi-am cumpărat un pistol cu apă și l-am umplut cu pălincă! Din când în când, mă împușc în gură cu el, să-mi treacă depresia!
* Nu știu ce m-aș face fără tine, iubitule! Și… nu ești curioasă să afli?
* Doamna de la verificare a biletelor de cinema se adresează unui bărbat băut, ce stătea culcat printre scaune: Domnule, nu vă supărați, dar biletul dumneavoastră este pentru balcon. Știu, de acolo am picat.
* Când vezi că alimentele din Supermarket conțin emulgatori, coloranți artificiali, E-uri și nitrați, te gândești că e mai sănătos să mănânci un săpun care conține miere, ulei de cocos și semințe de fructe.
* Psihologul: – Alcoolul nu o să te ducă nicăieri! Pacientul: – Nimeni nu-l bea ca mijloc de transport!
* Fasolea bună se aude din depărtare.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
