- Prima pagină…
„În schimb, eu știu ce înseamnă să fii un intelectual, adică un individ cerebro-spinal; să ai mintea atît de plastică cît este posibil și coloana vertebrală atît de dreaptă cît e necesar” -(Michel Foucault, 1967)
2.De la prieteni…
Cezar Straton: Luís de Camões, aventurierul genial
Cum public de multe luni, săptămînal, cîte un sonet de-al marelui poet lusitan (chiar și ceva mai jos…), fragmentul dedicat acestuia, în Iubirea între rai și iad, de scriitorul Cezar Straton, mi se pare foarte potrivit. Da, viața poetului e pe măsura poeziei sale… Lectură plăcută!
Luís de Camões, aventurierul genial
Aniversarea a 500 de ani de la nașterea lui Luís de Camões este o oportunitate de a prezenta viața extraordinară a acestei prime mari figuri din literatura portugheză. Un aristocrat fără bani, care s-a înrolat ca soldat, și-a pierdut un ochi într-o luptă împotriva maurilor, a mers până în Macao, a naufragiat și a fost închis de două ori. Reconstituirea existenței unui om care a trăit acum cinci secole nu este un lucru ușor. La fel ca Dante, Cervantes, Shakespeare și Goethe, Camões este un simbol al țării sale. Ca și primii trei, el a contribuit la consolidarea limbii naționale în forma ei modernă. Scriitor din secolul al XVI-lea, el este cel mai important autor al literaturii portugheze, comparabil poate doar cu Fernando Pessoa, în secolul al XX-lea. Cea mai cunoscută lucrare a sa, Lusiada, un poem epic care vorbește despre isprăvile navigatorului Vasco da Gama și despre marile descoperiri, a jucat un rol esențial în dezvoltarea sentimentului patriotic portughez. Lucrarea sa lirică este frumoasă și astăzi. Luís de Camões descindea dintr-o familie de nobili („fidalgos”) de origine galică, printr-o ramură mai tânără, dar săraci. Când Camões s-a mutat, la vârsta de 20 de ani, la Lisabona, capitala unui imperiu maritim, a dus o dublă existență.
Erudiția sa, talentele sale de improvizator și spiritul său „ireverențios și mușcător” l-au făcut remarcat. A petrecut în taverne și locuri de desfrânare unde, în compania marinarilor, a frecventat prostituate cărora le-a dedicat poezii, precum și doamnelor nobile, pe care le frecventa în taină. S-a îndrăgostit, se pare, nebunește, de o anume Catarina de Ataíde, fără ca relația lor să ducă la căsătorie, pentru că familia ei s-a opus. Dezamăgit și mânat de un puternic sentiment de nedreptate, poate și dintr-un alt motiv (mai târziu a susținut că a fost forțat să facă acest lucru), s-a înrolat ca soldat pentru a servi în Africa. A stat doi ani în Maroc. În timpul unei bătălii navale împotriva maurilor de pe coasta Gibraltarului, el și-a pierdut un ochi. Întors la Lisabona, a fost implicat într-o ceartă cu fratele vitreg al văduvei Catarina, care între timp se căsătorise și murise. Încarcerat, a beneficiat de o grațiere regală acordată în urma unei petiții prin care o gașcă de prieteni și rude acoperise „cauțiunea”. . Eliberat din închisoare, a fost trimis ca soldat în India. Călătoria de la Lisabona la Goa, înconjurând Capul Bunei Speranțe, a fost cea întreprinsă de Vasco da Gama cu o jumătate de secol mai devreme. Camões și-a folosit foarte mult impresiile lui personale, pentru a relata călătoria marelui navigator în Lusiada. A fost o călătorie lungă, grea și periculoasă: înghesuirea, într-un spațiu restrâns, a celor îngrămădiți la bordul ambarcațiunii: soldați, administratori și ofițeri, preoți și misionari, negustori și aventurieri de tot felul, fete trimise în India pentru a se căsători, femei exilate și prostituate. O igienă inexistentă, hrană insuficientă și provizii putrede, boli cauzate de deficiențe nutriționale sau răspândite de animalele vii. Furtuni, de asemenea, ploi torențiale și vânturi ostile. În India, unde a debarcat după șase luni de navigație pe mare (!), Camões și-a reluat rapid vechile obiceiuri. În primul rând, a dus viața soldaților de garnizoană, plătiți puțin, care își petreceau serile în bordeluri în care se amestecau prostituate indiene, negre, mulatre, chineze și uneori europene. Printre tovarășii săi se numărau însă câțiva oameni culți cu care conversa cu plăcere. În 1554, Camões a participat la o expediție militară în strâmtoarea Ormuz. În acest moment, el începuse fără îndoială să scrie Lusiada. Apoi a petrecut ceva timp în închisoare, pentru că a fost suspectat că ar fi autorul unor scrieri satirice care denunțau corupția anturajului viceregelui Indiei – poate și din cauza datoriilor neachitate. A stat, apoi, în Macao doi sau trei ani. În călătoria de întoarcere, barca sa a naufragiat în largul Deltei Mekong. Legenda spune că el a scăpat din epava navei înotând cu un braț, ținând manuscrisul Lusiadei . A fost acuzat că a furat banii de pe vaporul eșuat și a fost nevoit să stea doi ani în Mozambic, mai sărac ca niciodată, așteptând ca prietenii săi să adune mijloacele financiare necesare pentru a-l salva și repatria. În 1570, a debarcat, în fine, la Cascais. Regele Sebastian I, care a urcat pe tron în 1557 și căruia îi e dedicată Lusiada, aprecia opera. Mai mult, „toată Europa a rezonat cu isprăvile navigatorilor portughezi, care plecaseră pe mări necunoscute, revoluționaseră cunoștințele despre astronomie, vânturi și curenți precum și tehnicile de navigație, descoperind noi plante, animale exotice, alte rase, alte culturi, alte credințe.”
Pentru a putea tipări o lucrare în Portugalia secolului al XVI-lea, a fost necesar să se obțină o triplă autorizație de la Biserică, Sfântul Oficiu (Inchiziția) și administrația regală, deși Lusiada nu conținea nimic subversiv din punct de vedere politic. Dar… poemul includea și pasaje erotice. Responsabilul de cenzură, fratele Bartolomeu Ferreira, era un om inteligent și erudit. Colaborând cu el, Camões s-a asigurat că referirile la zeitățile grecești erau interpretate ca fiind convenții literare. Pasajele erotice, toate în aluzii subtile și fără nimic grosier, au fost acceptate, cu prețul câtorva tăieturi. Recunoscut în posteritate ca un poet național, Camões nu a devenit mai bogat. I s-a acordat, atunci, o pensie modestă, care însă nu era plătită în mod regulat. Și-a încheiat zilele în mare sărăcie, ajutat de câțiva prieteni. Sănătatea lui, compromisă de încercările îndurate de-a lungul vieții, s-a deteriorat. A murit în 1580, suferind de ciumă, s-a spus, dar mai probabil că din cauza consecințelor vechiului sifilis pe care probabil îl contractase la Lisabona înainte de a se îmbarca pentru Africa.
Camões, scrie Isabel Rio Novo, în cartea ei (vezi foto) „a fost un om al timpului său, care a gândit și a trăit în universul valorilor și al prejudecăților timpului său. Pentru el, Dumnezeu a existat și era Dumnezeul creștin și catolic. Nu a vorbit niciodată împotriva Inchiziției și nu a protestat împotriva sclaviei. Sistemul său astronomic era cel al lui Ptolemeu, în care Pământul se află în centrul universului. A trăit sărăcia, foamea, exilul, singurătatea, boala și mari suferințe fizice și morale. Dar nu a făcut pe nimeni responsabil pentru durerile sale, pe care le-a atribuit cu luciditate păcatelor lui. Pasiunile, bucuriile, tristețea și frumusețea versurilor lui încă ne ating profund”.
Luís de Camões: (Verdade, Amor, Razão, Merecimento)
Marele poet lusitan a hotărît să ne viziteze cu un nou și minunat sonet în traducerea inconfundabilă a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Luís de Camões
Verdade, Amor, Razão, Merecimento
Amor, Dreptate, Merit, Rațiune
Dau inimii nădejde și vigoare;
Pe când Noroc, Timp, Soartă, Întâmplare
Fac legea-n astă tulburată lume.
Lucruri o mie gândul învârte-anume,
De cauze știință însă n-are;
Dar știe despre cele trecătoare
Că-s peste omeneasca-nțelepciune.
Bărbați savanți vor da răspunsuri culte;
Dar numai experiențele-s probate,
Și-i mult mai bine să fii curios.
Lucruri care se-ntâmplă nu-s crezute
Și altele crezute-s inventate,
Încât tot cea mai bună-i credința în Hristos
Traducerea: Adrian Vasiliu
Emil Belu – Bellissimes. Note din exil (43)
După cum obișnuim de mai multe luni, dacă e luni, e Emil Belu, eseistul nostru din Montreal. Noi fragmente din însemnările sale despre oameni, locuri, cărți etc. făcute de-a lungul cîtorva decenii de peregrinări. Lectură plăcută!
■ Bernard Pivot, întrebare…
1.„Bernard Pivot, în celebrele sale programe Apostrophe și Bouillon de culture de la televiziunea franceză TV5, obișnuia să supună, la sfârșitul emisiunii, pe invitatul său de onoare la un chestionar. Printre întrebări era și aceasta: ce ați dori să fiți într-o altă viață, dacă aceasta ar exista?
Răspunsul meu la această întrebare, dacă mi-ar fi fost pusă, răspuns la care am meditat mult, ar fi acesta: aș vrea să fiu un copac de câmpie. Un copac secular, mare, solitar, rămuros puternic, aproape invulnerabil, într-o câmpie ușor vălurită ce se pierde în zări. O câmpie verde și curată primăvara, unduind în lanuri de grâu vara, toamna acoperită de arături fumegânde, iarna de imaculate zăpezi: copacul din câmpie.”
(Gelu Ionescu, Copacul din câmpie)
- „Văd departe, foarte departe, arbori în miniatură care se unesc cu cerul la orizont. Totul e otova, totul e verde și apoi brusc un arbore, un singur arbore solitar care se înalță semeț în mijlocul câmpului. Nu știu de ce, dar acest arbore m-a cutremurat. Aș fi vrut să fiu în locul lui și să-mi ridic semeț capul în tăcere.”
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit)
- Cum întrebarea lui Bernard Pivot nu mă lasă rece, firesc, îmi pun la rându-mi întrebarea celebrului francez. În peregrinările mele pe multe paralele și meridiane, turist sau cu treburi ale companiei unde lucram, am locuit în diverse hoteluri. Nu uit, mai ales, pe cele care mi-au lăsat amintiri neplăcute. Destule! Unele, paradoxal, chiar în centrul unor celebre metropole – americane, în special –, duhnind a marihuana, murdare, cu personal recalcitrant, cum a fost unul chiar lângă „Empire State Building”, New York. Desigur, cele mai multe – încadrate la „onorabile”– scapă memoriei, iar cele afișând cote înalte de confort – când plătea compania deplasarea, se înțelege –, mi le amintesc cu plăcere. O amintire stăruitoare, un loc de odihnă fără egal, umbrește tot confortul celebrelor hoteluri: Ritz, Queen Mary, Beverly Hils Hotel, Hyat… sau cum s-or mai numi. Numele acestui „hotel”, în fapt o rudimentară improvizație de sezon, e cunoscut, dar aproape dispărut din peisajul câmpiei: foișorul!
Mi-am petrecut copilăria într-un sat de la o cotitură a Dunării unde, peste cursul apei cu valuri sclipitore provocate de remorcherele ce tractau supraîncărcate șlepuri, priveam Vidinul, pe țărmul bulgăresc. Satul era înconjurat de vii și nesfârșite culturi, predominant de cereale, într-o monotonie cromatică a interminabilei câmpii, unde dunele de nisip guvernau haotic legile rodirii. Între două fâșii de porumb era și via noastră, unde vara mă mutam cu bunicul, luând în stăpânire foișorul care, de pe un deal, domina împrejurimile. Când arșița atingea apogeul, retras în foișor, la răcoare, aproape adormit, ascultam murmurul frunzelor uscate ale lanului de porumb, în ușoarele adieri ale vântului, preludiu sonor rarisim, rămas în memoria auditivă. Foișorul trona în mijlocul viei, ca într-o aparentă insulă a refugiului salvator, la umbra unui dud fără vârstă, în nemilosul zăduf balcanic. De aici, trist și neconsolat, plecam toamna în sat, pregătindu-mă pentru începerea școlii.
Ce aș vrea să fiu într-o viață de apoi, dacă ar exista așa ceva? Un asemenea foișor, pierdut între vii și lanuri de porumb, oază de liniște și visare…
■ „Tragedia curiozității (Adam), a dorinței (Eva), a invidiei (Cain) – așa a început istoria, așa continuă și așa va sfârși.”
(E.M. Cioran, Jurnal)
■ O carte care l-a încântat pe C. Noica, posibil să fi fost citită chiar în manuscris, la Păltiniș, a fost Norii, autor Petru Creția. El, filozoful, mai puțin sensibil la cele literare, a fost entuziasmat de calitatea scrierii, dar înainte de toate, de lunga gestație a acestei capodopere: zece ani în podul casei părintești! Cum să nu te bucure inegalabila frazare, unele paragrafe le știam „ca pe apă”, după publicare, cum frumos zice românul:
„Vine un ceas al unei vieți când îți mai rămân, printr-o singură fereastră, o singură priveliște, oricare ar fi ea. Citește atunci câte ai văzut cândva, sau măcar amintește-ți, și ai să crezi că vei fi fost cândva o pasăre sau însuși vântul”.
(Petru Creția, Norii)
■ Vremuri…
Coniacul Charente, trufele din Perigord, șampania din Epernay, havanele din Manila, erau răsfățuri de gurmeți între cele două războaie mondiale, nu pentru tot românul, se înțelege, ci pentru cei la care rangul și punga erau pe măsură. La „Capșa” puteai comanda Cailles en cocotte aux raisins de Corinth, mai pe limba celor care priveau prin geamul vitrinei, „prepelițe înăbușite în sos de stafide”, salată și soufflé à vanille, iar la cafea puteai comanda o havană Villar y Villar.
Student sărac, nu era „Capșa” de nasul meu, de punga mea, mai bine-zis, obligatoriu o luam mai la vale până în Piața Palatului, la linia de autoservire bine cunoscută bucureștenilor din acea vreme, colț cu strada Știrbei Vodă, care nu avea vreo savantă bucătărie franțuzească, ci una neaoșă, mioritică, ultracunoscută sub genericul: „Împinge tava!”. (Gh. Jurgea – Negrilești, Troica amintirilor sub patru regi)
Julien Caragea: Stimată vânzătoare
Am primit un nou și foarte frumos poem de la prietenul nostru Julien. L-am citit, l-am recitit, mi-am dat seama că este unul din acele poeme care nu pot fi păstrate numai pentru mine. Lectură plăcută!
Julien Caragea
Stimată vânzătoare
Atât de frumoasă ești
Punga când o pocnești
Nu e nimeni în tot Teodenul ca tine
Nici în alte din Băilești magazine
Mă strecor în dungă
Și porunghiel răsuflare
vânzoleală de aripi până la sufocare
dă pieptul să îmi străpungă
Parcă am scăpat din măcel
Mă învăluie tandre colorate lumine
Și na când zâmbești
Până și răzbelu din Ucraina oprești
La Belu învii eminești
Deschizi albastre parfumate ferești
Uităm vremurile astea haine
În galantare
ai brânzeturi feline și măsline virgine
Pe rafturi cofeturi haleuri
mărfuri române
Și mai multe străine
Costisitoare
Însă rânduitu-le-ai ca pentru mine
Cu dește reci tremurătoare
mă chinui să desfac o o biată pungă
Poate dumneavoastră o să izbutești
Aș vrea să găzduiesc în ea o pâine
Poftiți
Dar să veniți și mâine
Poate
Câmp cu arături înghețate
O nuntă de fluturi cerești
îmi așază agale pe umeri povești.
- Semnalări amicale
Petru Ilieșu: Șapte ani de paradis
În primul număr din acest an al revistei Viața Românească, a apărut un amplu și foarte frumos poem al colegului meu de generație Petru Ilieșu. Un poem splendid, ca să fiu mai exact. Sînt bucuros să anunț că în proximul număr al revistei Timpul voi publica un poem pe măsura acestuia.
Radu Mârza – Fals jurnal politic (1–5)
Acum aproape o săptămînă, prietenul nostru, istoricul și poetul Radu Mârza, a început să publice un „fals” jurnal politic. Am pus fals între ghilimele cu bune motive, jurnalul nu e deloc fals, e chiar jurnal, pe deasupra este și foarte bun, în ambele secțiuni ale sale, prima despre treburile dinăuntru, a doua despre cele dinafară. Pînă acum s-au adunat cinci episoade. Vă sfătuiesc să le citiți cu atenție și să urmăriți viitoarele episoade. În viitor, jurnalul acesta va fi un „aide memoire” foarte util. Primele cinci episoade le găsiți aici. Tot aici le veți găsi și pe următoarele, așa că e bine să salvați linkul paginii…
https://peregristorii.wordpress.com/
Poezie umană vs AI/ Un experiment SAGA, 2025
În principiu, sînt împotriva folosirii AI drept resursă creativă de către artiști. Dar experimentul poetului Adrian Grauenfels mi se pare interesant. Cu atît mai mult cu cît concluzia la care ajunge confirmă reticențele mele: „AI este un bun imitator. Nu refuză temele propuse iar viteza de prelucrare este de ordinul a 2-3 secunde.”. Cu alte cuvinte în vreme ce poetul scrie poezii, de fapt este scris de ele, AI face versuri. La începutul textului, Adrian explică maniera în care a utilizat programele AI, apoi ne prezintă rezultatele, text sau imagine, alături de textele de plecare…
Sigur, toți știm că Donald Trump, e prea spectaculos și excentric ca să nu ne sară asta în ochi. Totuși, cea mai recentă copertă a revistei Time, celebră pentru coperțile sale de altfel, pare să sugereze altceva. Sugestia e cu atît mai interesantă cu cît a stîrnit deja un val de reacții și comentarii…
- Shakespeare – Sonete
E adevărat că astăzi e ger, dar Marele Will e curajos, îl înfruntă și ne aduce în dar un alt minunat sonet. În traducerea excepțională a poetului Adrian Vasiliu, ca de obicei. Enjoy!
Sonetul CXLI
In faith, I do not love thee with mine eyes,
Cinstit, eu nu cu ochii te iubesc,
Căci ei la tine văd mii de erori;
Dar tot ceea ce ei disprețuiesc
Inima mea adoră-n ciuda lor.
Nici vocea ta urechii nu-i e dragă,
Nici nu-s dedat contactului vulgar,
Nici gustul, nici mirosul n-or să meargă
La vreun festin cu tine, senzual.
Nici mintea mea, nici simțurile toate,
Dorința de-ați sluji n-o pot opri,
Lăsându-mă, om fără demnitate,
Inimii tale jalnic sclav a-i fi.
În tot acest prăpăd văd și-un profit
Păcătuind, cu chin sunt răsplătit.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Ambele sînt adecvate zilelor de azi, desigur în manieră ironică. Bancul mi-a sosit de la profesorul Septimiu Chelcea, iar gluma grafică de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!
O pedeapsă de Sfîntul Valentin
-Pentru că ai uitat că astăzi este Valentine’s Day…
-Știu… „plec la mama”… am mai auzit asta.
-Nu, am chemat-o pe mama la noi!
Se simte criza și la bulisme. Virgil Canadezul, furnizorul en titre, nu a reușit să culeagă decît trei… Caricatura lui C. Pătrășcan, mulțumiri Emanuiel Pavel, ne arată că frigul acestor zile poate provoca cele mai neașteptate efecte! Enjoy!
Bubulina: – I-am zis soțului că aseară „am călcat strâmb”. Mi-a dat un unguent și mi-a zis să iau un antiinflamator. Ce soț bun am, nu?
*****
-Ce studii aveți? il întreabă intervievatorul pe Bulă.
Bulă:
-Am terminat Facultatea de Științe Politice.
-Și cu ce vă ocupați în prezent?
Bulă:
-Vând gogoși…
*****
Șeful:
-Bulă, tu chiar ai fost în concediu medical sau mă minți?
-Am fost în concediu medical, șefu’!
-Păi și atunci de ce ești bronzat?
-Pentru că mi-au dat la spital pat chiar lângă fereastră.
Amîndouă au sosit de la mare depărtare, tocmai din Toronto, de la prietenul nostru Virgil Glăvan, căruia îi mulțumim. Enjoy!
Treburi grele… Două lucruri sînt extrem de dificil de realizat:
1.Să pui ideile tale în capul altuia.
2.Să pui banii altuia în buzunarul tău.
Cel care reușește primul lucru se numește Profesor.
Cel care-l reușește pe al doilea se numește Businnessman.
Cine le reușește pe amîndouă se numește Soție.
Cel care nu reușește niciunul se numește Soț.
Întîmplare la stînă…
Doi moderniști din ăștia tunși la fel, îmbrăcați la fel, mai transgenderi așa, se rătăcesc pe dealuri, plouă și nimeresc la o stână. Și îi primește ciobanul în adăpost, le usucă hainele, le dă să mănânce o mămăligă cu lapte, le dă să și guste nițel vin, după care îi întreabă care e băiat și care e fată. Cei doi încep să vocifereze, îi spun ciobanului că e analfabet, că dacă ar fi făcut carte, ar fi știut că nu e „politic corect” să întrebi așa ceva, că un needucat ca el nu are loc în noua societate, dacă nu se reeducă. Ciobanul ascultă răbdător protestele și apoi zice:
-No, ce atâta supărare? Eu de f… tot vă f…, voiam doar să știu cum să vă așez!
Bancul este extras dintr-o colecție proaspătă sosită de peste Ocean, de la Virgil ot/ of Toronto, iar caricatura lui C. Pătrașcan a sosit de la furnizorul emerit Emanuiel Pavel. Enjoy!
Feriți-vă de robot! Un tată cumpără un robot care plesnește oamenii atunci când mint. El decide să-l testeze la cină într-o seară. Tatăl îl întreabă pe fiul său ce a făcut în acea după-amiază.
Fiul spune: Am făcut temele.
Robotul îi plesnește fiul.
Fiul spune: Ok, ok, am fost la casa unui prieten să vizionăm filme.
Tatăl întreabă: Și la ce film te-ai uitat?
Fiul spune: Toy Story.
Robotul îi plesnește fiul.
Fiul spune: Ok, ok, ne uitam la filme XXX.
Tatăl spune: Ce? La vârsta ta nici măcar nu știam ce sunt alea!
Robotul îl plesnește pe tată.
Mama râde și spune: Ei bine, se vede că este fiul tău.
Robotul o plesnește pe mamă.
A doua zi, anunț: Robot de vânzare.
Cîteva meme… De fapt, puține, numai trei, dar bune. Și o caricatură de Matty sosită de la Emanuiel Pavel.
Dragostea fără egal! (Emil Belu)
-Ai iubit-o mult?
-Dormeam la altele ca să-i fac ei loc!
Grea mutarea! (Ion Fercu)
La cît s-a plimbat, două zile îi ia numai ca să-și strîngă magneții de pe frigider!
Măsuri radicale (Anonimul Cracovian)
-Dacă nu te lași de băut, te părăsesc!
-Încă un pahar vă rog, că pleacă doamna!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
