- Prima pagină…
Ultima poveste adevărată a lui Alexis Zorbas
Leneveam pe canapeaua din camera comună, unde și adormisem seara, după cele cîteva ceasuri de povești și mai multe sticle de vin roșu și aspru din insulă. Pe ușa care dădea direct afară năvăli Zorba gol și ud tot, apucă un prosop și-și șterse corpul și părul, apoi trase pe el o pereche de pantaloni cenușii și un tricou marinăresc care prinsese și zile mai bune. Rămase desculț. Își alesese o altfel de trezire decît mine. Se vedea pe chipul său că arde de nerăbdare să vorbească, dar își struni pornirea și se apucă să pregătească cafeaua. Era o frumoasă zi de sfîrșit de august, iar soarele se strecura în cameră prin ușa rămasă deschisă și prin perdeaua subțire. Cînd cafeaua se făcu, turnă în două cești mărișoare, mai degrabă de ceai, adăugă cîte un vîrf de linguriță de zahăr și cu mai multă generozitate dintr-o sticlă de rom. Bună idee, mi-am spus, leac sigur de trezire. Apoi, a luat ceștile în mîini și s-a îndreptat spre ușă, spunîndu-mi:
– Mergem pe plajă, stăpîne, vreau să-ți spun, sahib, povestea adevărată a crimei din portul Hersonissos de acum mulți ani. O poveste pe care n-o știe nimeni!
Părea serios, dar mă ironizase cu acel sahib, învățat decent de la doi marinari indieni care, tot ironic, își adresau reciproc formula aceea de politețe. Am înaintat cu precauție spre plajă. L-am întrebat de ce nu-mi povestește în cameră și mi-a răspuns mai degrabă tăios că pereții au urechi! Bun, noi stăteam însă singuri în casa aceea închiriată, de jur împrejur era grădina plină de flori și livada mică de măslini, dar eram încă prea adormit ca să intru în vreo controversă cu acel Zorba deja foarte vioi după baia în mare. Ne-am așezat întinși pe nisip, cu ceștile la îndemînă pe două pietre albe și plate. Parcă eram la cafenea!
Luam cîte o înghițitură de cafea în tăcere, eu priveam spre mare, Zorba spre munte, că așa eram așezați. La un moment dat, tovarășul meu se hotărî să vorbească. Începu prin a-mi cere promisiunea păstrării tainei. M-a mirat, pînă atunci îmi povestise sute de lucruri de-ale lui și de-ale altora, era o adevărată comoară de povești. Dar i-am făgăduit păstrarea secretului. A luat o piatră albă și plată, s-a întors spre mare și a aruncat-o razant cu apa. Aceasta a lovit îndelung valurile și s-a scufundat departe de mal. Zorba a părut mulțumit, poate fusese o verificare, nu știu a ce anume, cred că nici el nu știa. Și-a reluat poziția dinainte și a început să povestească:
– Stăpîne, acum multă vreme la Hersonissos trăia un fost marinar care reușise să facă o mică avere. Își făcuse o prăvălie cu de toate și o tavernă la șoseaua de jos, prin mijlocul așezării. Îl chema Petras, era în floarea vîrstei, în plină putere și avea o femeie mult mai tînără pe care o chema Zoe. Îl ajuta la treburi un fel de nepot de pe urma unui văr de-al doilea care dispăruse în mare. Pe nepot îl chema Iasu, de fapt îl chema Nicola, nume destul de răspîndit pe o insulă care stătuse sute de ani sub stăpânire venețiană. I se spunea Iasu din pricina felului său amabil, binevoitor de a se comporta cu ceilalți, cu toată lumea, era în stare să mulțumească și pentru înjurături. Saluta pe toți și tot timpul. Chiar dacă îi întîlnea de cîteva ori pe zi. Iasu locuia într-o căsuță cu două încăperi la capătul grădinii din spatele prăvăliei.
La jumătatea unei dimineți, Zoe și Iasu stăteau pe chei și așteptau întoarcerea lui Petras care ieșise cu vaporașul său la pescuit. Bărbatul pescuia în primul rînd pentru că îi plăcea să se trezească în plină noapte și să iasă pe mare mult înainte de răsăritul soarelui, abia apoi ca să aibă pește proaspăt pentru taverna sa. Deodată, apăru vaporașul și cei doi tineri se mai depărtară un pas unul de celălalt. Nu știau dacă Petras îi văzuse așa de apropiați și, mai ales, nu știau că Petras văzuse mai mult decît atît, priviri, gesturi, zîmbete care nu înșeală. Ca orice marinar, avea un spirit de observație mai ridicat decît al celor ce calcă pe pămînt. Vaporul opri la chei, Iasu prinse sfoara groasă și o învîrti de cîteva ori în jurul pilonului metalic și făcu un nod slab. Apoi, urcă pe vapor și împreună cu Petras cără coșurile cu pește, împărțit pe sortimente, și o găleată mare cu creveți. Petras știa o insuliță în apropierea căreia erau colonii enorme de creveți. Au pus coșurile în camionetă și stăpînul casei le-a spus să revină repede pentru că mai au de rezolvat ceva pînă la amiază. Mașina se îndepărtă, arăta ca și cum ar fi prins războiul, celălalt război, poate chiar războiul cu turcii, dar încă ținea pînă și la drumurile grele ale Cretei.
Petras urcă pe vapor și aranjă niște lucruri pe acolo, plase de pescuit, otgoane, vechea ancoră ruptă, coșurile rămase goale. Își aprinse pipa și se așeză pe un sul de parîme. Apoi, se ridică, se duse în cabina strîmtă și luă o sticlă de raki. Fuma și lua cîte o mică înghițitură din sticlă. Își făcuse planul, ba chiar putea spune că îl și începuse. I se părea că timpul trece greu, că durează prea mult reîntoarcere celor doi, poate chiar dura prea mult. În sfîrșit, mașina apăru, opri pe chei la cîțiva metri de vapor, cei doi coborîră și lui Petras i se păru că erau îmbujorați, poate erau, afară era deja cald, iar în cabină și mai cald. Îi făcu semn lui Iasu să urce, iar cînd Zoe încercă să urce și ea o opri cu un gest scurt. Cînd Iasu ajunse aproape, pumnul stîng îl lovi în stomac, iar dreptul în falcă. Petras îl prinse cînd începuse să se prăbușească și îl așeză pe scîndura punții. Cu o bucată de odgon subțire îi legă mîinile la spate, cu altul picioarele mai sus de glezne. Apoi luă vechea ancoră, cea cu un colț rupt, și i-o legă de picioare murmurînd pentru el că bărbații trebuie să moară în picioare. În momentul loviturilor, Zoe a vrut să țipe, dar a rămas mută, cu gura deschisă. A vrut iarăși să urce pe vas, dar Petras i-a spus să rămînă la mal și să aștepte. Apoi, vaporașul s-a îndepărtat de mal, iar femeia s-a așezat pe o piatră de la marginea cheiului. Privea în gol și înțelese că Petras înțelesese chiar mai mult decît ea însăși…
– Asta e povestea adevărată a crimei din portul Hersonissos, stăpîne. Și zîmbind, adăugă sahib, spărgînd seriozitatea intensă de pînă atunci…
– Dar spuneai că nu o știe nimeni, Zorba…
– Zorba e nimeni, spuse aproape în șoaptă.
Poate că avea dreptate, cum mie mi se părea că Zorba e totul, el putea fi prea bine și nimeni, și nimic…
– Tu ești Petras?
– Stăpîne, ți-am spus că povestea e de demult, dacă eram Petras, eram probabil deja oale și ulcele. Eu eram Iasu…
– Dar Iasu e mort, Zorba, am strigat eu aproape furios.
– N-am povestit asta, stăpîne, e concluzia ta grăbită, cum ți se întîmplă adeseori. Lui Petras nu-i plăcea să fie înșelat de nevastă, cu atît mai puțin cu un fel de slugă, cum eram eu, dar nu era un criminal, nici măcar unul din gelozie… N-ai observat că nu spun niciodată „iasu”, că salut dînd din cap sau din mînă ori folosesc vreo vorbă străină din limbile marinarilor? Nu vreau să aduc soarta rea. Îți spun și restul poveștii…
Cînd vaporașul era în larg, Petras a oprit puțin motorul, a scos ancora ruptă legată de picioarele mele și a aruncat-o în apă. M-a stropit cu apă pe față și mi-a băgat gîtul sticlei de raki în gură, forțîndu-mă să înghit, așa că m-am trezit tușind. După aceea, mi-a scos legăturile de la mîini și picioare și mi-a spus să stau așezat la un metru și ceva de el, pe un colac de odgoane groase. După al doilea cap în direcția Heraklion, a cîrmit spre mal și a oprit într-un loc pînă unde putea avansa vasul fără riscuri, destul de aproape de mal. Din cabină, a scos vechiul lui sac marinăresc în care îngrămădise hainele și lucrurile mele, chiar și cuțitul acela cu mîner de os, rămas de la tata, care îi plăcea și lui tare mult și mă gîndisem de cîteva ori să i-l dăruiesc. Acum, nu mi se păru că ar fi un moment potrivit. Din buzunar a scos un fișic gros de bani, spunînd că e plata mea adunată în ultimul an. Ca să nu cheltui, așa făcea, îmi ținea banii pînă se aduna o sumă de folos. Mi-a dat mîna și m-a ajutat să cobor în apă. Nu era mare, abia îmi ajungea la brîu. Cînd voiam s-o iau spre mal, m-a oprit cu un „stai” care mi-a întors frica, după ce mă crezusem eliberat. Mi-a spus doar cîteva cuvinte, dar limpezi:
– Nicola, azi ai renăscut. Era prima oară cînd îmi spunea pe numele adevărat. Te vei duce unde vei vedea cu ochii și nu vei mai reveni niciodată în Hersonissos. Dacă te întorci, ceea ce trebuia să se întîmple astăzi, se va întîmpla… Și mi-a făcut semn cu mîna să plec.
Nici nu ajunsesem bine la mal cînd am auzit motorul vaporașului, am întors capul și l-am văzut cum se îndreaptă spre larg și apoi cotește spre orașul interzis. Nu am mai fost niciodată la Hersonissos, nici după ce am auzit că Petras plecare între drepți. Și de fapt drept și fusese… Zoe trăiește, dar trebuie să aibă deja vîrsta lui sau, mai degrabă, a Bubulinei, iar de altă Bubulină nu aveam trebuință!
– Stăpîne, cum spuneai tu despre pictorul acela de la Paris, care trăia cu a doua și a treia nevastă laolaltă? Ce făceau ei?
– Ménage à trois, Zorba.
– Asta era, asta a fost, ménage à trois, franțuzește sună mult mai bine!
Și deodată, Zorba începu să rîdă, mai întîi încetișor, apoi tot mai năvalnic, de se zguduiau munții, se zbîrlea nisipul și tremura marea. Apoi, mai întîi imperceptibil, apoi accelerînd și rupînd ritmul, începu să danseze pe plajă cel mai uluitor sirtaki pe care îl văzusem vreodată, pe care poate și el îl dansase vreodată. Era mult deasupra aceluia stilizat de Theodorakis pentru finalul filmului. Prin comparație, acela părea cumva aseptic, sterilizat. Zorba rîdea și dansa, poate cea mai fabuloasă imagine în mișcare care mi-a trecut prin fața ochilor în această viață. Îmi trece acum…
3-4 Ianuarie 2021, în Iași (Din volumul în lucru Povestiri dintr-un teanc de pașapoarte)
2.De la prieteni…
Constantin Pricop: Absență. Perspectivă asupra prezentului
Colegul meu, poetul și criticul ideilor Constantin Pricop, este și un excelent analist al realităților politice din țară, dar și din plan internațional. Am publicat cîteva comentarii de-ale sale din perioada încurcată și confuză a alegerilor din toamna trecută, care s-au bucurat de o bună primire aici. Astăzi, public un comentariu privind nu mai puțin confuza situație internațională a acestor zile. Toată lumea se agită într-o direcție sau alta, numai România, ocupată cu mînăriile ei, pare absentă… Și nu pentru că ar fi atins nirvana, ci pentru că e neputincioasă, începînd cu clasa ei politică cu tot!
În lume se petrec lucruri grave – s-ar putea ca peste un an sau chiar mai puțin să aruncăm priviri nostalgice spre relativul echilibru cu care ne-am obișnuit… Marile puteri fac jocurile în forță. Europa este prinsă între agresiunea barbară a Rusiei în Ucraina și deciziile – să le spunem deocamdată doar… imprevizibile – noului președinte american. Statele mai mici pot avea greutatea lor în această mișcare riscantă atunci cînd își unesc forțele și acționează împreună. Pentru a rămîne un element decisiv în această sarabandă plină de neprevăzut UE va trebui să se adapteze, să se reconfigureze. Pentru ea situația economică nu mai este atît de bună ca altădată. Restricții întru totul justificate (din rațiuni climatice, ecologice), impuse în UE limitează dezvoltarea economică în comparație cu state care nu le respectă (China, India) sau în care au fost recent radical relaxate (SUA). Alte probleme (financiare, politice etc.) au defavorizat evoluțiile comparativ cu alte state. Datele vorbesc de la sine. În 2024, Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor al celui mai sărac stat american, Mississippi, a fost de 49.780 de euro, apropiindu-se de cel al Germaniei, care a înregistrat 51.304 de euro. Această discrepanță subliniază decalajul economic dintre cele două regiuni.
Modul de funcționare al UE își arată limitele; unanimitatea în deciziile luate este o exigență remarcabilă din punct de vedere democratic, dar devine o piedică serioasă în momentele de criză, cînd componente ca Ungaria sau Slovacia, în loc să consfințească unitatea devin susținătoare ale adversarului. În fața noilor realități ne putem imagina că statele puternice de pe continent se pot gîndi la rezolvări încă nedezvăluite dar strict necesare. UE sau devine o federație, cu tot ce incumbă această devenire, sau se va restrînge, alcătuind o alianță compactă între țările cu pondere, în primul rînd cele din vestul continentului și cele din nord, debarasîndu-se de elementele excentrice. În prezent tendința este de a lărgi UE, dar dacă alte centre de pe glob o vor depăși consistent lucrurile s-ar putea schimba. Din statele care au stat sub ciubota rusească țările baltice, Polonia, Slovenia, Cehia vor continua alături de Europa unită – celelalte s-ar putea să rămînă pe dinafară – sau să cadă într-o parte cenușie a uniunii, în care importanța lor va fi în mod hotărîtor diminuată (inclusiv ajutoarele economice corespunzătoare).
Rusia și-a reactivat pretențiile imperialiste; a fost definită dintotdeauna de o mentalitatea imperialistă – pe care, se vede, nu o poate depăși. Rămîne o putere rapace, dispusă să-și sacrifice resursele materiale și umane pentru a realiza vechea tendință de a subordona alte țări, alte popoare și este greu de presupus că va fi pregătită într-un viitor plauzibil să renunțe la dispoziția permanentă de agresiune. La apusul domniei Putin s-a angajat într-o agresiune brutală împotriva civilizației europene. Războiul din Ucraina e doar primul pas. Europa a fost văzută mereu ca o primejdie față de planul care o definește dintotdeauna, indiferent de orînduire socială; e o iluzie că dispariția actualului strap de la Moscova va schimba fundamental lucrurile. Ura față de Europa, față de democrație, față de modernitate, ideea de a supune continentul samavolniciilor moscovite face parte din fibra definitorie a Rusiei. „Gînditorii” ei mai vechi sau mai noi cu viziune geopolitică nu pot concepe ceva diferit de … Eurasia – în mod evident o Eurasia rusească.
După cel de-al doilea război mondial rușii făcuseră un pas important în în satisfacerea „visului” ei de secole. Stalin își pusese cizma peste jumătate din Europa. Timp de decenii în țările stăpînite de imperiul comunist Moscova a tăiat și a spînzurat, a introdus teroarea polițienească, a „controlat” dezvoltarea economică, a schimbat compoziția socială, distrugînd efectiv, suprimînd vechile elite și ridicînd noi… „elite”. Acestea din urmă astăzi, se vede că nu pot depăși vechea condiție de vasalitate față de Rusia. „Elite” de care o parte din țările altădată supuse nu s-au debarasat nici astăzi, care persistă încă, într-o proporție distructivă și se pun de-a curmezișul devenirii europene a colectivităților respective.
Bineînțeles că intelectuali de altă calitate s-au manifestat între timp, unii formați în școlile occidentale, dar chiar unii dintre aceștia, educați în spiritul democrației, în care este firească critica propriilor ei fundamente, s-au aliniat în critica Occidentului, intrînd, fără să-și dea seama, sau conștienți de acest lucru , în capcana tendințelor imperialismului rusesc…
În contextul frămîntărilor care au cuprins lumea și în care UE are de jucat un rol important România e blocată în dezbateri despre un uzurpator, în fața căruia statul nu știe – sau nu poate, sau nu vrea – cum să reacționeze așa cum se cuvine. Persoana, ridicată pe val de studiate manipulări ale social media, de susținerea unor nostalgici, unor oameni din servicii și chiar a unor delincvenți, e avidă de publicitate și caută cele mai absurde prilejuri pentru a-și da importanță – secondat de un număr mare de susținători asupra cărora s-au pronunțat deja psihologi, sociologi etc. Bîlciul se va termina probabil cu o decizie rezonabilă, întrevăzută de toți cei cu capul pe umeri – dar consecințele în plan extern pot fi grave. Rusia deja a amintit printre țările… vasale, trădătoare ale UE, alături de Ungaria și Slovacia, România. Viziunea Moscovei nu e de nebăgat în seamă și nu e gratuită. Reacții hotărîte la această intenție nu au apărut de la cei în măsură să se manifeste. Deși are granițe comune cu Ucraina în cadrul NATO, România nu a mai fost invitată la consultările privind conflictul care amenință Europa. Opinia publică din țară e focalizată pe… spectacolul care, e drept, amenință să curme drumul european al României. Dar această absență la ce se întîmplă în lume nu va rămîne fără importante consecințe.
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Cum vă și așteptați, dacă e luni e Emil Belu, eseistul nostru din Montreal, cu noi însemnări despre peregrinările sale prin lume, amintiri și cărți. Lectură plăcută!
Cafeteria
E luni. Dimineaţă care patinează, ca de obicei. Incertele dimineţi de fiecare luni: nici week-end-ul epuizat, nici poftă de lucru. O stare de inerţie din care ieşi cu greu. Noroc cu restaurantul amenajat în incinta companiei, cafeteria, în denumirea uzuală nord-americană. La ora cafelei, aglomeraţie mare: toate mesele ocupate, amestec vizibil de etnii, puţini au găsit scaune, mulţi în picioare, alţii rezemaţi de perete. Un vuiet la limita dureroasă a pragului de audibilitate, iar fum, cât cuprinde! (Legea antitabac nu operează, încă, aici.) Sporovăială în toate limbile, un Babylon lingvistic modern, o Agora inepuizabilă în subiecte abordate. Ce se discută la această oră? Banalităţi, cum cred că se discută peste tot în asemenea împrejurări: Unde şi cum ţi-ai petrecut sfârşitul de săptămână? Ce spectacole, ce filme ai văzut? La ce restaurant ai luat masa? Ai fost la pescuit? ? Ai voiajat? De la o masă vecină, în sectorul nostru, al nefumătorilor, Raymond, un coleg dintr-un alt departament al companiei, mă întreabă dacă am urmărit aseară telejurnalul. Nu, nu l-am urmărit, i-am răspuns. Era vorba, printre altele, îmi spune, de mai mulţi români veniţi în conteiner pe un vapor care a acostat în portul Halifax, capitala provinciei canadiene „Noua Scoţie”. S-a creat multă zarvă în jurul acestui caz. Se pare că au fost şi morţi amestecaţi cu câţiva supravieţuitori, imagini de adevărat coşmar! O tragedie în direct, cu scenariul şi regia semnate de hazardul vieţii. Nu am văzut emisiunea, dar, acum câteva săptămâni, văzusem o alta, tot la un telejurnal, cu mai mulţi români găsiţi într-un conteiner în portul Montréal, teferi şi nevătămaţi, înconjuraţi de funcţionari ai vămii şi poliţişti. Păreau chiar veseli că au ajuns pe „pământul făgăduinţei” deşi, pe moment, nu bănuiesc ce-i aşteaptă: refuzul azilului politic, expulzări, iar pentru cei care nu vor să se mai întoarcă în ţară, o rătăcire continuă, fără nicio ţintă precisă, în căutarea unui loc de supravieţuire. Pauza era pe sfârşite, ultimele sorbituri din cafeaua mai mult zaţ. De la masa vecină, din nou vocea interogatoare, în direcţia mea, a colegului Raymond: „Emile, de ce vin românii în containere, aici, în Canada?”. Sincer, nu prea ştiam ce să-i răspund, întrebarea luându-mă prin surprindere. Petre, un moldovean din Iași care lucrează în companie, în franceza lui duioasă cu puternicul accent ce-i trădează obârșia, mi-o luă înainte: „La peur de l’avion, mon ami”. Destindere, râsete, bună dispoziţie. Ziua de lucru căpătă o altă turnură.
Poezia
Alchimie subtilă, poezia rămâne „unul dintre cele mai codificate limbaje ale unei naţiuni”, esenţă zămislitoare de matrice culturală. „Pentru a merge la filonul înţelegerii unui popor, trebuie mers la poezie” –, credea T.S. Eliot. O ţară vitregită de poeţi, este o ţară cu un limbaj subevoluat. Poeţii au fost printre primii care au dat tonul înnoirilor. Se spune că Dante a făcut „trecerea de la antichitate, la umanismul Evului Mediu – un revoluţionar al rafinamentelor literare”. Dacă adepţii platonismului vedeau în vers şi în rimă „posibilitatea de a reprezenta armonia universală”, este capabil traducătorul să ne facă părtaşi la această bucurie? Poezia nu poate fi urmărită evolutiv. Marile creaţii în domeniu, nu sunt sincrone evenimentului istoric. Individualitatea poeziei în contextul unei culturi, este o realitate incontestabilă. Poezia este acel „supliment de naţionalism” care o face intraductibilă, citisem undeva. Un cititor de proză sau de poezie străină, nefamiliarizat cu idiomul original, cum suntem majoritatea, va fi nevoit să accepte o traducere. Doamna Klug, actriţă pragheză: „Vedeţi dumneavoastră, ştiu toate limbile, dar numai în idiş” (Kafka, Jurnal). Dacă această tălmăcire este o echivalenţă oarecare sau, lucru mai rar, depăşeşte modelul, este greu de apreciat de către cititor. De obicei, sensibilitatea individuală, cultura şi gustul pentru artificii ne fac partizanii unei traduceri sau a alteia. Afirmaţia lui Andreï Makine – „…traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său.” – trebuie validată de profesioniști, cei care sunt familiarizați cu constrângerile idiomului. Eu, un simplu cititor, am numai „gusturi”, nu sunt un poliglot capabil să guste o stilistică într-o altă limbă și să facă raportări la original. Nu ştiu dacă unul e sclav, altul rival. Las altora, mai pricepuţi, tranşarea verdictului. Michel Tournier în Le vent Paraclet, ilustrează cât se poate de bine acest travaliu, păstrând balanţa în echilibru: „Chaque langue ayant son atmosphère et son attraction propres, le préalable, à la bonne traduction est d’échapper à cette atmosphère, de se libérer de cette attraction afin d’évoluer en toute liberté dans la langue adoptée. C’est un problème semblable à la mise sur orbite d’un satellite artificiel qu’il faut pour cela arracher à l’attraction de la terre”. (Deoarece fiecare limbă are propria atmosferă și propria atracție, o bună traducere trebuie să iasă din această atmosferă încă de la început, să scape de această atracție pentru a evolua în toată libertatea în limba adoptată. Este o problemă asemănătoare punerii pe orbită a unui satelit artificial, care trebuie să se smulgă gravitației.” (trad. mea, E.B.)
Kocsis Francisko
Noapte cu Virgil Mazilescu
visam că umblu prin alexandria,
rătăcesc într-un cartier sordid al unei periferii prăfuite,
am intrat într-o cafenea şi mi-am adus aminte
că şi virgil mazilescu a avut un vis în care
şi-a amintit de umbraticul konstantinos kavafis
când s-a visat în oraşul grecilor;
în interiorul umbrit de jaluzele de trestie
l-am zărit la o masă retrasă pe virgil mazilescu
visând că se află într-o cafenea albă
şi ţine între degete singura drahmă plătită de datornici
sau luată cu împrumut de la vreun zaraf
dispus să piardă un vis,
domnul amintit de virgil a îmbătrânit de mult,
e celebru pentru alarma falsă cu barbarii,
se ştie bine că s-a păcălit, a fost un vis
în care credea că încă n-au venit;
uşile la care batem se deschid uneori,
în prag se arată chipuri necunoscute
de oameni din alte lumi –
poate reale, poate doar abur şi fum…
- Semnalări amicale
Porțile Nordului, 1 – 3, ianuarie – martie 2025
Tocmai am primit de la Emanuel Pope, redactorul șef al publicației, primul număr din acest an al excelentei „reviste internaționale de cultură și civilizație” care apare la Baia Mare. Ca și celelalte numere citite pînă acum, un sumar bogat și divers, cu autori de limbă română răspîndiți în toată lumea: Anglia, Canada, Statele Unite, Suedia, Israel și, desigur, cei mai numeroși din țară. Nu o să fac lista tuturor contribuțiilor, dar voi semnala că sînt prezenți și Ștefan Doru Dăncuș, Adrian Grauenfels, Emanuel însuși, ba chiar și eu cu o proză din volumul la care lucrez – lucrez cam de pe vremea pandemiei, dar nu se dă încheiat! Revista poate fi citită la linkul atașat. Precizez că pagina poate fi mărită, din mouse, după necesitățile ochilor fiecăruia. Lectură plăcută!
https://online.pubhtml5.com/paxb/ctcm/
Despre dispariția diferenței dintre „mulți, dar proști” și legiunea de oameni finuți din presă. Un extras: „Nu e greu de explicat de ce, cu toate astea, Călin Georgescu place unei părți a electoratului și de ce anumite triste figuri din politică îi trag clopotele. Frustrarea poate explica multe. Dar e de neînțeles susținerea prostească pe care i-o arată oameni din media cu un nivel de inteligență decent. Jurnaliști și realizatori TV cu o viață respectabilă în presă, care au văzut și au cîntărit în cariera lor mulți georgești, sînt azi de nerecunoscut. Îi arată o loialitate pe cît de stridentă, pe atît de stînjenitoare.” Bun, DB se iluzionează că respectivii lucrători în presă ar fi fost vreodată altfel decît se arată acum. Părerea mea că au fost dintotdeauna așa, numai că o vreme și-au ascuns mai bine prostia și/ sau ticăloșia…
https://www.catavencii.ro/editorial/doi-lupi/
Gelu Ungureanu: Trei volume și trei poeme
Majoritatea poeților încheie un volum de poezie și îl trimit la tipar. Gelu Ungureanu procedează diferit, trimite la tipar cînd se adună două sau chiar trei volume. Zilele trecute, am primit de la el trei cărți, două noi – Aserțiuni ludice și Nimeni nu așteaptă pe nimeni – și o amplă antologie din volumele anterioare de poezii de dragoste – Pasiunea fantasmei. Toate au apărut la editura Eikon, editură căreia i-a rămas fidel de la volumul de debut din 2019. S-au adunat între timp 14 volume de poezii inedite și două antologii. Cifra mi se pare foarte mare, dar nu se datorează exclusiv prolificității autorului, care este reală, mai trebuie luată în calcul situația că, deși volumul de debut e relativ recent, cariera poetică durează de aproape jumătate de secol, timp în care a participat la cenacluri, a publicat în reviste etc. Timp în care s-a acumulat multă poezie în sertare. De ce a ales Gelu Ungureanu să-și adune poeziile în carte/ cărți atît de tîrziu e pentru mine un mister, dar nu mă îndoiesc că pentru autor această opțiune a avut un sens… Din volumele inedite, aproape jumătate sînt de poezii de dragoste. De altfel, antologia tematică este însoțită de un studiu introductiv semnat de prietenul nostru comun, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan – Elemente de erotism fantasmatic în poezia lui Gelu Ungureanu. Pretexte hermeneutice – care mi se pare esențial pentru receptarea poeziei de dragoste a autorului.
A apărut „maki haku” de Alexandru Ovidiu Vintilă
Alexandru Ovidiu Vintilă a debutat ca poet în 2003, cu volumul caricatura de cretă, după care au urmat alte opt volume de poezie. Dar eu am început să cunosc mai bine poezia puternică și cumva afină a lui Ovidiu Vintilă în urmă cu cinci volume. Pînă atunci, îl știam mai degrabă pe excelentul interpret de poezie, pe eseist și pe istoricul cultural, dar poezia i-o cunoșteam lacunar, din reviste și recitaluri. Nu-i citisem primele volume, dar toate cele patru din urmă, iar cu acesta cinci, mi-au relevat un poet foarte puternic și, în același timp, rafinat. Am semnalat apariția lor pe blog sau în reviste, ba chiar am participat la lansarea online, era vremea pandemiei, a volumului Insectele imperiului… din 2021 într-o companie foarte selectă. Uitîndu-mă pe lista cărților, îmi dau seama că urmăresc poezia lui AOV de ceva mai mult de zece ani și îndrăznesc să spun că o cunosc bine. Poate pentru că mi-au plăcut cărțile sale, poate pentru că îl simt ca pe un spirit într-o mare măsură înrudit. Cred că amîndoi știm ce facem cînd scriem poezie, mai știm și de ce o facem. Nu, nu vorbesc despre premeditare, cînd dorește, poezia apare spontan în minte, apoi pe hîrtie. Poate am fost puțin neclar, vreau să spun că, după ce poetul a cules-o din aer și memorie și a prelucrat mental ceea ce era de prelucrat, la final, știe exact ce a făcut și de ce a făcut. Asta se produce post-festum, nu există nimic premeditat în proces, cel puțin nu conștient premeditat. Este ceea ce îmi place cel mai mult în poezia lui Ovidiu, fără a lăsa de o parte scriitura care curge ca un desen culegînd fragmente ale lumii și lumii interioare, imagini, formule adesea surprinzătoare. Am regăsit aceste calități, acest modus operandi, și în cel mai recent volum al său – maki hoku (Editura Eikon, 2024)…
- Shakespeare – Sonete
E o dimineață însorită și rece de februarie, iar Marele Will s-a hotărît să simtă pe piele amestecul acesta de căldură și răceală. De bună seamă că eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, îl însoțește. Enjoy!
Sonetul CXL
Be wise as thou art cruel; do not press
Deșteaptă fii pe cât de rea; nu-mi pune
Răbdarea la-ncercare cu dispreț,
De teamă că-n durerea mea voi spune
Cât de puțin pe milă pui tu preț.
Dacă-mi permiți un sfat, bine era
Să-mi spui, mințind de fapt, că mă iubești,
Ca unui muribund, care ar vrea
Că încă-i sănătos să afle vești.
Dacă disper, eu chiar înnebunesc,
Înnebunind, de rău te voi vorbi.
Acuma lumea cade în grotesc
Și toți smintiții cred în calomnii.
Să nu fiu rău, nici tu bârfită iară,
Privește-mă, chiar dacă gându-ți zboară.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
O glumă în trepte sosită de la scriitorul Ion Fercu și o glumă grafică, cu premeditare, venită de la poetul Nicolae Coande, care a primit-o de la alt poet, Robert Șerban. Enjoy!
10 factori amuzanți…
1.Nu poți să-ți vezi urechile fără oglindă.
2.Nu poți să-ți numeri toate firele din păr.
3.Nu poți respira pe nas, dacă limba ta e scoasă afară.
4.Ai încercat acum punctul 3.
6.După testarea punctului 3, ai înțeles că poți respira și pe nas, dar semeni cu un cățel.
7.Acum zîmbești pentru că înțelegi că a fost o glumă.
8.Ai scăpat punctul 5 din vedere.
9.Chiar acum ai verificat dacă există punctul 5.
10.Cînd zîmbești, devii mai bun. Împarte zîmbetul tău cu alții și el nu doar o dată se va întoarce.
Din „Codul bunei neveste” (1934)… Nu știu unde a găsit scriitorul Ion Fercu acest cod, dar m-am amuzat citindu-i prevederile. Îmi dau seama că, în mintea multor bărbați, unele ar fi valabile și acum, iar o parte au și rămas valabile. Enjoy!
Din „Codul bunei neveste” (1934)…
-Îmbracă-te, pe cât posibil, în fiecare zi altfel.
-Dacă-ţi dai cu cremă pe obraz şi nas, să nu te vadă decât oglinda.
-Nu făcea gargară în faţa lui!
-Să nu mergi niciodată în târlici! Încă de dimineaţă, la cafeaua cu lapte, să te prezinţi bine, îngrijită, simţită. Bărbaţii au oroare de femeile nepieptănate.
-Deprinde-te să-l asculţi, când îţi povesteşte ceva, chiar dacă nu te interesează.
-Nu-l sâcăi prea mult cu întrebări, fiindcă ori îţi va vorbi el singur, ori nu vrea să vorbească.
-Cum i-ai prins obiceiurile şi dorinţele sale favorite, îndeplineşte-i-le, dar fără lux de vorbe.
-Buna ta dispoziţie e recrearea lui.
-Nu-l sâcăi prea mult! Improvizează distracţii în casă, mai ales atunci când voi sunteţi singurii voştri mosafiri. Nu costă mai nimic şi sunt întotdeauna prilej de clipe fericite în căsnicie.
-Învaţă-te să te schimbi. El îţi va fi infinit recunoscător dacă va găsi la tine mereu ceva nou. Dă-i, cel puţin, o dată pe săptămână impresia că e burlac. Lasă-l să iasă singur şi nu-l întreba unde se duce. După aceea, el îţi va povesti singur.
-Dacă are vreo pasiune inofensivă, fie că e filatelist, fie că joacă tennis, sau are mania de a „prinde” la radio diferite posturi, nu i-o lua în deşert ; dimpotrivă, cântă-i în strună. Cel mai practic e să ai şi tu o pasiune : aceasta animă convorbirea.
-În diferitele conflicte, nu-ţi umili niciodată bărbatul, amintindu-i ce-ai dat sau sacrificat pentru dânsul.
-Nu-i face niciodată scandal când îţi spovedeşte o greşeală. Nu obţii cu aceasta decât ca să nu-ţi mai povestească cea următoare.
-Nu te indispune când găseşte câte un merit altei femei. Mai bine însemneaz’o pentru tine. De obicei, e privitor la ceva ce-ţi lipseşte ţie.
-Fii cât mai rar bolnavă!
-Nu-l întreba dacă te iubeşte.
-Să nu vezi într’însul pe „bărbatul cel mai rău”, când eşti supărată.
-Pentru orice bărbat adevărat, slujba deţine locul dintâi… iubirea e secundară.
-Pentru orice femeie adevărată, iubirea e locul dintâi… slujba (sau profesiunea) e secundară.
-Vorbeşte-i foarte rar de bani. Numai faptul că trebue să câştige bani îi umple destul capul, aşa că nu vrea să i se mai pomenească despre ei.
-Dacă vrei să obţii ceva, apelează la mândria sau vanitatea sa. Vei recolta aproape întotdeauna succes.
-Îngăduie bărbatului tău să aibă măcar o dată altă părere asupra unor chestiuni ce ţi se par fundamentale. Nu trebuie numaidecât să vezi într’aceasta un conflict casnic ireparabil.
-Nu-i înjura rudele, fiindcă, desigur, nici ale tale nu sunt mai bune.
-Fii amabilă cu prietenii lui!
-si cea mai tare….
Lasă-l să vorbească şi spune întotdeauna „da”… căci după aceea tot faci ce vrei tu.
(Constantin Coderie)
Trimise de eseistul Emil Belu din Montreal, așa că sînt de la „tata lor”! Iar caricatura de mare actualitate de C. Pătrășcan mi-a sosit de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
Chirurgie estetică (Emil Belu)… V-ați umplut de acid și botox că semănați toate între voi. Bărbații nu vă înșeală, ci vă confundă!
Rotația la guvernare (Emil Belu)… Vor veni la putere cei care n-au plecat de fapt niciodată!
Oglindire greșită (Emil Belu)… Mă uit în oglindă și observ cîteva riduri. Cred că oglinda asta a cam început să îmbătrînească.
Și, poate, chiar bancul zilelor noastre sub măiastra coaliție! A sosit de la profesorul Septimiu Chelcea. Iar gluma grafică am primit-o de la Emanuiel Pavel. Enjoy!
La nuntă…
-Am fost invitat la o nuntă…
-Și cum a mers darul?
-Excelent! Socrul mare a achitat facturile la gaz pe două luni de iarnă, socrul mic le-a plătit trei avize la curent electric, eu le-am dat întreținerea pe luna trecută ș.a.m.d. Cel mai șmecher a fost însă ăla de a furat mireasa: i-a cerut lui ginerică să-i facă plinul la Logan. L-a rupt, ce mai, l-a rupt!
O selecție din glume sosite de la mai mulți furnizori care vor fi divulgați pe parcurs. Cum vedeți, cam toate sînt cu premeditare, așa că ne lasă pe gînduri. Gluma grafică nu e chiar o glumă, e smulsă de scriitorul Ion Fercu din realitatea medicală băcăuană… Enjoy!
Noua Rivieră (Septimiu Chlecea)… Donald Trump vrea ca SUA să preia Fîșia Gaza și să facă acolo o mare stațiune de lux. Cei de la Nordis urmăresc cu mare atenție.
Vremea, vremurile (Emanuiel Pavel)… Ce vreme, dragul meu! La munte ninge, la Sulina soare, la birou tună și fulgeră Georgescu, ție parcă-ți plouă întruna…
Veste bună (Septimiu Chelcea)… Prețul alimentelor de bază în a doua parte a anului 2025 va fi mai mic decît în a doua parte a anului 2026.
Meserii (Virgil Glăvan)… Cîte pahare de vin bei pe săptămînă? Doctore, sînt petrecăreață, nu contabilă!
Extratereștrii (Septimiu Chelcea)… Stați liniștiți, nu vor veni nici în 2025 extratereștrii. E ca la nuntă – nu te duci, nu îți vin!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
