SEMNELE TIMPULUI - Liviu ANTONESEI - Semne din ianuarie…

Poezie de ianuarie…

Matematica nenumăratelor lumi

cine are o singură lume poate să ucidă o singură dată

nu contează dacă aceasta e banală o bolgie sau un paradis

cine are mai multe lumi poate ucide de mai multe ori

dar nimeni nu-i poate ucide avatarurile din toate lumile

pentru că nimeni nu poate să aibă toate lumile posibile…

și nici nu-i poate iubi pe toți fără limite matematice

chiar dacă viețuiește multiplu în multilume metalume…

Prima pagină…

Un nou poem vizual de Toni Prat, poetul vizual catalunez, primit prin amabilitatea profesorului Septimiu Chelcea. Despre libertate și pierderea acesteia, prin servitutea asumată… Lectură plăcută!

Toni Prat: Supunerea asumată

Un stol de porumbei ocupă spațiul cu naturalețe, având posibilitatea de mișcare și zbor, astfel încât libertatea apare ca o condiție împărtășită și aproape evidentă. În mijlocul acestui ansamblu, însă, o mână a legat un singur porumbel cu un lanț. Porumbelul legat nu perturbă scena și nu rupe ritmul general. Rămâne prezent printre ceilalți, este liniștit și acceptă noua condiție fără vreo reacție vizibilă. Această docilitate este decisivă, deoarece puterea se instalează, adesea, nu printr-o impunere generalizată, ci printr-o intervenție punctuală, care permite observarea comportamentelor, măsurarea limitelor și intuirea până unde se poate extinde. Filosoful post-modernist francez Michel Foucault (1926 – 1984) a descris puterea ca o practică ce se instalează progresiv, pornind de la cazuri concrete, înainte de a se consolida ca sistem. În același sens, filosoful umanist francez Étienne de La Boétie (1530 – 1563) a arătat că dominația se extinde când supunerea este asumată fără opoziție, până la a se confunda cu ordinea naturală a lucrurilor. Lanțul aplicat unui singur porumbel constituie un precedent. Nu este o excepție, ci ca probă. Stolul care îl înconjoară reprezintă spațiul în care această logică se poate extinde fără rezistență imediată. Rămâne deschisă întrebarea centrală, pe care imaginea o lasă în suspensie: știe porumbelul că, având lanțul la gât, zborul încetează să mai fie posibil?

Barcelona, 30.12.2025

De la prieteni…

O interpretare la „1984” de Orwell

Pînă zilele trecute, nu știam nimic despre pagina Tristan and The Classic de pe Youtube. Dar prietenul nostru, poetul și editorul Adrian Grauenfels, mi-a trimis un link spre un video în care este interpretată celebra carte 1984 de George Orwell. Am citit multe interpretări la carte, ca și la alte distopii, am cîteva cărți de culegeri de studii și în bibliotecă. Interpretarea mi s-a părut nu doar interesantă – cum interesante mi s-au părut și alte „lecturi din clasici” de acolo, ci și convingătoare. Și eu cred că problema esențială într-o societate distopică este controlul limbii, instalarea celebrului newspeak. În fond tehnologia de supraveghere de acolo este astăzi mult depășită, cea de acum fiind mult mai eficientă și în continuă expansiune, dar controlul limbajului, în care s-au făcut de asemenea „progrese” notabile rămîne esențial. Cine controlează vorbirea controlează gîndirea. Avertismentul acestui scurt film nu este deloc exagerat – Dystopia is here! Filmul este subtitrat în limba română, dar vă propun să folosiți traducerea mult mai corectă a lui Adrian pe care o atașez.

Azi toți citează pe George Orwell. Politicieni, prezentatori de știri, prietenii tăi de pe Twitter. Toți susțin că 1984 este un avertisment despre cealaltă parte. Dar aproape nimeni nu a citit cu adevărat manualul. De fapt, este cartea pe care majoritatea oamenilor pretind că au citit-o, de fapt, nu au citit-o. Oamenii cred că 1984 este o carte despre supraveghere. Cred că pericolul este camera de pe perete sau microfonul din arbuști, poliția gândirii venind și arestându-te pentru exprimarea unor idei greșite. Fratele cel Mare te urmărește. Se înșală. Deși aceste lucruri sunt temeri viscerale care ne captează atenția, adevărata amenințare în 1984 este mult mai periculoasă și subtilă. Orwell nu se temea de camere. Se temea de atrofia lingvistică. În 1984, el a prevăzut o lume în care guvernul nu trebuie să interzică cărți problematice pentru că nimeni nu ar avea vocabularul necesar pentru a le înțelege oricum. Singurele cărți pe care oamenii le-ar citi ar fi gunoi simplist – o maculatură care armonizează cu modul corect de a privi lumea. Cărți cu un vocabular atât de simplu și subiecte atât de ușoare încât ar satisface o lume incapabilă de a gândi ceva original. Guvernul fratelui cel Mare din 1984 a înțeles această veritate monstruoasă. O adevăr pe care majoritatea dintre noi nu înțelegem că, dacă nu poți rosti cuvântul, nu poți susține ideea. Dacă nu poți spune rebeliune, nu poți niciodată să te răzvrătești. Acesta este protocolul new speak în 1984 și este, de departe, cea mai sinistră construcție tiranică din toată cartea. Și totuși, dacă te uiți la modurile în care comunicăm astăzi, folosind cuvinte cheie atât de vagi încât să cuprindă orice vrei tu, sau utilizarea emoji-urilor sau a sunetelor de 5 secunde pentru a transmite o idee, atunci îți vei da seama că Fratele cel Mare nu vine spre noi. Este deja o realitate. Conform lui George Orwell, pentru a înțelege arma, trebuie să înțelegem fierarul. Eric Blair, pe care îl știm ca George Orwell, nu a scris această carte într-o bibliotecă confortabilă. A scris-o după ce a văzut realitatea dizolvându-se în Războiul Civil Spaniol. Vorbind despre acea vreme, Orwell a scris. „Îmi amintesc că i-am spus o dată lui Arthur Koestler: Istoria s-a oprit în 1936.” La care el a dat din cap în înțelegere imediată. „La o vârstă fragedă, am observat că niciun eveniment nu este vreodată raportat corect într-un ziar. Dar în Spania, pentru prima dată, am văzut rapoarte din ziar care nu aveau nicio legătură cu faptele, nici măcar relația care este implicată într-o minciună obișnuită. Am văzut bătălii mari raportate unde nu a avut loc nicio luptă și tăcere completă unde sute de oameni au fost uciși. Am văzut trupe care au luptat cu curaj, denunțate ca fiind lași și trădători, și altele care nu au văzut niciodată un foc tras fiind proclamate ca eroi ai victoriilor imaginare. Și am văzut ziare în Londra retraducând aceste minciuni și intelectuali dornici construind suprastructuri emoționale asupra unor evenimente care nu au avut loc niciodată”. În romanul 1984, arma supremă a partidului este new speak. Scopul new speak nu este să inventeze cuvinte noi, ci să le distrugă. Sinologul din carte spune cel mai bine. Este un lucru frumos distrugerea cuvintelor. Acum, lasă acest lucru să se pătrundă timp de un minut. Distrugerea cuvintelor. De ce este o idee atât de puternică, conform lui Orwell? Este pentru că fiecare cuvânt pe care îl pierzi este o idee pe care nu o poți procesa corect. Dacă nu ai un cuvânt pentru onoare, poți simți ocazional această vagă senzație de ceva în tine, dar cu siguranță nu ai ști când onoarea nu este prezentă într-o situație în care lipsește. Dacă nu ai un cuvânt pentru tiranie, vei confunda acea situație cu siguranța. Acum, consideră discursul în media digitală. Standardul dezbaterii de bună credință, de a construi argumentul adversarului tău și de a asculta cu atenție o linie de gândire logic dezvoltată dispare rapid. Tot ce trebuie să faci este să te uiți în jurul tău pe YouTube pentru a vedea asta. Ceea ce se întâmplă este că ne lobotomizăm voluntar și aceasta este new speak despre care vorbea Orwell în 1984. Suntem convinși că propriile noastre gânduri sunt opresive și periculoase. Și ar fi mult mai preferabil să nu trebuiască să suportăm munca grea de a gândi, ci doar să lăsăm pe alții să ne spună ce să gândim pentru a nu ceda ideii foarte periculoase a dezinformării. Dar controlul limbajului nu a fost suficient. Orwell știa că pentru a condamna cu adevărat o populație, trebuie să le distrugi încrederea în propriile lor ochi. Trebuie să-i faci dependenți de experți pentru realitatea lor. Am menționat dezinformarea. Cine determină aceasta? Experții. Dar ce se întâmplă dacă experții sunt stimulați sau greșiți? Ce se întâmplă dacă nu suntem capabili să gândim ceea ce spun experții? Deși nu toate lucrurile pot fi adevărate, poți vedea cum dezinformarea este un cuvânt care poate fi folosit ca armă? Asta este exact ceea ce se întâmplă în carte. Ministerul Adevărului are un singur scop. Este să rescrie trecutul astfel încât să se potrivească cu orice narațiune prezentă acum. Așa că imaginează-ți dacă ministerul spune că rațiile de ciocolată au crescut, dar tu în memorie îți amintești că au scăzut. Ei bine, Ministerul Adevărului se va asigura că toate înregistrările spun că au crescut. Și pentru că au limitat capacitatea oamenilor de a gândi, alții vor spune că ești greșit și ești determinat să te îndoiești de propriile tale ochi mincinoși, să te îndoiești de propria ta construcție interioară a faptelor și realității. Dacă memoria ta contrazice narațiunea oficială, presupui că ești nebun, nu statul. Vedem acest lucru astăzi. Rescrierea Istoriei din 1984 are într-adevăr un corespunzător astăzi. Ne-am externalizat gândirea critică către verificatorii de fapte și consensuri, iar ambele părți au grupuri proprii. Nu întrebăm dacă este adevărat? Întrebăm dacă este aprobat? Și odată ce te îndoiești de propria ta realitate, ultima încuietoare se închide. Gândul, pe care Orwell a bazat această idee pe panopticon. Aceasta este ideea unei închisori circulare unde toate celulele se uită spre interior către un puț central, astfel încât fiecare prizonier să poată fi observat tot timpul, 24 de ore pe zi. Și asta este poliția gândurilor. Nu este că poliția gândurilor este peste tot. Este că ar putea fi în orice moment. Acest lucru creează un stat de prostie preventivă. Nu ai nevoie de un paznic în cameră dacă te temi de propria ta minte. Aceasta este scopul suprem al sistemului. Auto-cenzura. În 1984, o numeau „crime stop”. Este capacitatea de a te opri instinctual la pragul oricărei gândiri periculoase. Este disponibilitatea de a fi prost pentru a te menține în siguranță. Dacă ai stat vreodată tăcut într-o întâlnire sau ai șters o postare sau ai dat din cap pentru o minciună pentru că te temei de pierderea locului de muncă sau a statutului, deja ai fost vizitat de poliția gândurilor. Aceasta ne aduce la conflict. Winston Smith, protagonistul, nu este un erou. Este un om slab. Este în declin fizic. Dar are un singur lucru pe care sistemul îl urăște: memoria. Încearcă să mențină un model intern care se corelează cu realitatea. Și apoi există O’Brien. O’Brien nu este un bandit. O’Brien este algoritmul. Nu vrea să-l omoare pe Winston. Vrea să-l convertească. Există un moment terifiant în carte în care O’Brien îi spune lui Winston, protagonistul, „Nu ne interesează binele oamenilor. Ne interesează doar puterea.” Vezi, cei mai mulți autoritari și dictatori cred că sunt partea bună. Cel puțin cred că fac ceva corect. Dar O’Brien reprezintă unul dintre cele mai sinistre personaje din toată literatura și viața. Cel care știe că ceea ce face este rău în numele menținerii ordinii, și nu ordinii pentru bine, ci 100% conformitate și credință în orice ți se spune, astfel încât să susții ideile statului. O’Brien spune că vrea să dezvăluie minți și apoi să le reasambleze în imaginea lui și a statului. Deci, cum te lupți împotriva fratelui cel Mare? Conform lui Orwell, nu ridici o armă. Ieși cu un dicționar. Investighezi marile lucrări de care ți s-a spus că sunt inutile pentru că nu se încadrează în narațiune. Îți dezvolți capacitatea de a gândi corect și independent. Argumentul lui Orwell este, de fapt, că ne apărăm prin dezvoltarea capacității de a gândi clar, de a percepe corect, de a vorbi fluent și logic. Nu citim clasici, de exemplu, pentru a fi cultivați. Îi citim pentru a dezvolta un vocabular de gândire care creează o minte prea rezonabilă pentru a fi controlată de alții. Prin simpla afirmație „știrile spun” sau „sunt răi, sunt buni” sau „experții spun”, învățăm să gândim corect pentru noi înșine. Așa cum spune Orwell în carte, libertatea este libertatea de a spune 2 + 2 fac patru. Dacă accepți asta, totul urmează. Nu-i lăsa să-ți șteargă cuvintele, sau îți vor șterge mintea.

Sorin Mitulescu: Ce ne aduce Anul Nou? (povestire)

Multora dintre poeți sărbătorile de iarnă le-au lăsat în urmă nu doar amintiri, ci și poezii. Dar și unii dintre prozatori au avut noroc! Am publicat în zilele Crăciunului o povestire amuzantă a sociologului Sorin Mitulescu, convertit în ultima vreme (și) la proză. Azi, închei lungul șir al zilelor de sărbătoare ale iernii cu o altă proză, poate o idee mai melancolică. Lectură plăcută!

Se știe că din timpuri străvechi, încă de la strămoșii noștri romani trecerea în noul an a fost însoțită de așteptări încrezătoare, de dorința de a alunga tristețea și ghinionul și de a invoca auspicii mai bune și în primul rând (poate) bunăvoința celor atotputernici în zilele ce vin. De aici până la „încercarea norocului” în noaptea dintre ani nu e decât un pas. Și dacă venim mai aproape de vremea noastră, până nu demult fetele de măritat din satele românești ciuleau urechile la primul lătrat de câine din noaptea de Anul Nou ca să afle din ce parte urma să apară mirele mult așteptat, iar ceilalți membri ai familiei căutau să –și citească viitorul în formele pe care le lua cositorul pus într-un vas pe foc și apoi turnat într-un vas cu apă[, timpurile mai noi au adus alte și alte modalități de a provoca și îmbuna viitorul și șansele. La noi în familie, ani de-a rândul, pe vremea copilăriei mele s-a practicat un obicei despre care (pe atunci) nu am știut foarte multe. Îmi aduc aminte doar ca bunica ne cocea în preajma Revelionului un cozonac mai special, pe care noi îl numeam Turta Sf. Vasile. Astăzi, când internetul ne dă răspuns la orice întrebare, aflu că originea vasilopitei (o specialitate grecească, se zice) este legată de o perioadă dificilă de demult, când comunitatea condusă de Sfântul Vasile a trebuit să plătească o taxă greu de suportat. Pentru a o plăti, familiile au fost obligate să renunțe la bunurile cele mai valoroase, precum bijuterii și monede. Sfântul Vasile a intervenit la împărat, cerând anularea taxei. Iar acela, într-un târziu a restituit averea pierdută de oameni. Neputând să identifice cui aparține fiecare obiect, Sfântul Vasile a hotărât să pregătească o mare plăcintă în care să pună toate bunurile. După slujba religioasă, a binecuvântat și a tăiat plăcinta, dând câte o felie fiecărei persoane. În mod surprinzător, se spune că toți cei prezenți au reușit să-și recupereze bunurile la care fuseseră obligați să renunțe. Și îmi explic prezența pe masa alor mei a vasilopitei botezată de noi turtă, prin faptul că bunicii materni trăiseră toată viața în Brăila, un oraș cosmopolit care mai are încă și astăzi un așa numit „cartier grecesc” (chiar dacă greci nu mai sunt decât foarte puțini), fără a mai vorbi de măreața biserică ridicată în centrul orașului de familiile grecilor armatori și negustori de grâu românesc. Așa că iată-ne pe mine și ai mei, în plin comunism românesc al anilor `60, serbând revelionul în fața noului nostru televizor Rubin dar și ținând măcar în parte de tradițiile adunate peste vremi de prin locurile de baștină. Și tradiția noastră stătea în acel mic cozonăcel rotund ca un Panetone din zilele noastre, făcut în casă, fără nici un fel de umplutură, cu excepția unei monede de trei lei împachetată în celofan și care, ascunsă în coca pufoasă se cocea împreună cu turta. Iar după ora 12, când deja trecusem în 1 ianuarie (adică în ziua de SF. Vasile), cozonacul era împărțit în atâtea porții, câți meseni se aflau prezenți. Odată primită, felia groasă de turtă, fiecare se putea apuca să caute cu râvnă în aluat semnul divin al norocului așteptat pentru anul ce urma. Desigur ca noi, cei mici eram cei mai entuziaști și doritori să găsim moneda. Și tare bucuroși eram și ne mîndream dacă ea poposise în felia noastră de cozonac. Nu îmi aduc aminte dacă eu personal am găsit vreodată, în vre-un an moneda norocoasă Dar îmi aduc aminte că nu întotdeauna lucrurile au mers chiar după cum ne-am așteptat. Într-un an, după ce am primit porțiile și toți cei aflați la masă au putut să caute banul a trecut ceva timp fără ca vreunul dintre noi să anunțe… Victoria. Doritori și motivați, copiii au căutat cel mai atent, dar degeaba, tot ei au fost primii care au declarant dezamăgiți că nu l-au găsit. Au urmat mama și bunica, la fel de „dezumflate”. Singura speranță rămăsese la taică-meu, care mai puțin interesat (poate mai „oboist” la ora aia), tot așteptase ca vreunul din familie să anunțe că a găsit bănuțul, ca să nu mai fie nevoit să caute și el. Dar cum anunțul nu venea, s-a văzut și el obligat să caute în felie. Dar tot degeaba, nu găsea nimic. Acum stăteau toți gânditori în fața feliilor de cozonac răscolite și se întrebau dacă nu cumva unul dintre cei doi copii (că la adulți nu se punea problema) nu o fi înghițit din nebăgare de seama o bucată de cozonac cu monedă cu tot . Dar copiii negau și nu aveau nici un semn afară de acea dezamăgire a propriei lipse de șansă. Așa că ce puteau să facă ? Au mai luat odată la mărunțit ce mai rămăsese din cozonac și negăsind nici de data asta nimic au început să se pregătească de culcare. Misterul s-a dezlegat abia a doua zi, când maică-mea apucându-se să spele vasele rămase din timpul mesei de noapte a dat printre acestea și de un mic ghemotoc de celofan în care bunica împăturise cu grija moneda pentru turtă. Doar că uitase să o mai pună în cocă și băgase cozonacul la copt fără monedă. Ce să-i mai facă sau să-i zică bunicii ? Că și așa făcea destule de sărbători pentru ai casei și era neobosită la vârsta ei. Iar eu nu-mi aduc aminte dacă practica Turtei cu bănuț a mai continuat după acel episod în casa noastră. Știu doar că peste încă ceva ani, familia nu mai scormonea in cozonac. Acum cumpărau o pungă de 100 de lozuri (3 lei bucata) pe care după miezul nopții le împărțeau între ei și începeau să le desfacă febrili, cu speranța unui câștig substanțial – o Dacie cum se lăuda Loto-pronosportul sau măcar 5000 de lei. Doar că niciodată, din cât îmi mai aduc aminte Sf. Vasile nu și-a plecat urechea la rugile noastre și nu ne-a înapoiat (cum făcuse cu grecii lui acum aproape 2000 de ani) măcar bunurile pe care le pierdusem în vâltoarea revoluției populare (o casă la Brăila, ceva pământ la țară și aparatul de radio confiscat în de ruși imediat după război). Iar tradiția de secole se oprește aici. Astăzi, alături de alți compatrioți ne-am înghesuit în ultima zi a anului să cumpărăm bilete de loto la Tragerea specială de Revelion, și mulți dintre cei care ne-am dus să cumpere bilete, n-au avut habar de unde și de când li se trage.

Emil Belu – Bellissimes. Note din exil

E o dimineață senină și nu foarte friguroasă pe aici. Poate din acest motiv, Emil Belu, eseistul nostru din Montreal, s-a decis să vină cu o nouă colecție de fragmente împrăștiate în diverse locuri și vremuri, cu felurite întîmplări, persoane, personaje, cărți, amintiri… Lectură plăcută!

■ Quo vadis?

Plecare din țară. Vara se apropie, zile calde, aproape fierbinți, o gară veselă ca un orășel de vacanță pentru pionieri. Toate te îndeamnă la o mai profundă cugetare a gândului obsedant, cel al rătăcirii în lume. Nu mai e timp de analize, de văicăreli, decizia e luată. Înțelepciune sau hazard, destinul are mână liberă. Tren mai puțin aglomerat decât credeam, se pare că nu toate drumurile duc spre vest, cum vreau să cred. În viteza trenului, arunc o ultimă privire spre satul cu mica gară unde locuiesc ai mei și cărora nu le-am spus nimic de intențiile mele. Privire născătoare de zbucium sufletesc, stare confuză, nemaiîntâlnită. Poate că în seara asta mama reaprinde din nou candela de lângă icoană, ca o flacără a speranței că și băiatul ei își va găsi rostul vieții aici și nu în altă parte. În goana trenului, prin geamul murdar al compartimentului, privesc biserica din deal unde, peste ani se vor odihni, chiar și fiul rătăcitor le va veghea odihna în vremuri târzii. Lacrimi îmi umezesc ochii, mie care încerc rar asemenea emoții. Nimeni nu știe ce poartă în suflet un om cu o decizie atât de hazardată. Habar nu am ce mă așteaptă, o ipotetică înfruntare cu o lume necunoscută, intuită numai din descrieri livrești. Greu mă desprind din acest foc de baraj asupra sufletului, care pare pe moment o cetate asediată. Cufundat în gânduri, nici nu simt când am ajuns la graniță. Urmează vama, sau poate „vămile pustiei”, vorba poetului!

■ Pauli–effect (21 august, 1959)

Rilkin îmi spune că Wolfgang Pauli, fizicianul, mulți ani nu a mai putut lua un taxi, pentru că de câte ori urca într-un taxi, intervenea ceva (un accident, o pană de motor etc.) care-l împiedica să ajungă la destinație. Seria aceasta de coincidențe ajunsese atât de cunoscută la Zürich, încât la Universitate se vorbea despre „Pauli effect”. (M. Eliade,Jurnal I)

■ Visul

Constrângerile idiomului – un lucru bine cunoscut – pun adesea piedici insurmontabile în calea traducătorului. Și nu numai în poezie. Mai ales scrierile în care stilul este relevant. M-am gândit adesea la Mateiu Caragiale. Când traducătorul nu e stăpân pe uneltele sale, poate comite gafe monumentale. O spune Alexandru Paleologu: „Titlul versiunii franceze a Crailor e absolut inadmisibil: Les seigneurs de Vieux–Castel. Mai întâi de unde până unde «castel»?”.

Am o pasiune neștirbită pentru romanul Craii de Curtea–Veche. Timpul nu mi-a atenuat admirația pentru această perlă stilistică a literaturii române. Câteva fragmente din scriere, datorită repetatelor lecturi, le-am învățat ca pe o poezie de spus în ocazii deosebite. Scriitorul și traducătorul Tașcu Gheorghiu era singurul, după câte știu, care învățase pe de rost întregul roman. Printre altele, fragmentul „visului” povestitorului, pe care recitindu-l de nenumărate ori, l-am învățat pe de rost, mă emoționează de fiecare dată. Sunt curios cum ar suna într-o traducere franțuzească, cât mai fidelă originalului, care să emoționeze un lector din hexagon? Mai întâi o mărturie sinceră: nu sunt capabil să gust stilistica unei fraze în limba lui Balzac, vorbesc de una desăvârșită. Citesc o carte ca pe un roman polițist, sau mai rău, ca pe un act notarial, fără minime reflexiuni stilistice – pe care în română le caut, le ador! Am încercat cu Céline, Paul Valéry, mari stiliști ai limbii, recunoscuți de specialiștii în domeniu, dar sunt departe de a intra în rezonanță cu scrierile lor. Pe Emil Cioran, care e fără putință de tăgadă un mare stilist (rara avis, în două idiomuri!) – „nimeni nu știe câte dicționare am rupt și câte țigări a fumat în cei 47 de ani de aprofundare a francezei”, scrie el pe undeva –, îl prefer în traduceri excelente (Modest Morariu, Emanoil Marcu). Am câțiva prieteni francezi, unul chiar pasionat de evaluarea stilistică a unei scrieri, care mi-ar spune părerea despre traducere. O reușită, m-ar unge la suflet! Oare, cum ar suna într-o traducere de excepție „visul” naratorului? I-auzi: „Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoțel ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne; răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre un soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-nderetelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului…”.

■ Saint–John Perse (15 noiembrie, 1959)

„Primesc numărul din Cahiers du Sud consacrat lui Saint–John Perse. Citind articolul lui Pierre Guerre Întâlnire cu Sain–John Perse, îmi amintesc întâlnirea mea cu Saint–John Perse, în ianuarie 1957, la Washington, la Brill, care ne-a invitat pe amândoi la dejun. Saint–John Perse a vorbit despre China. Spunea, printre altele, că chinezii sunt un popor care nu cunoaște religia. (Desigur, nu cunosc religia așa cum o înțelegem noi.) Apoi, pe nesimțite, ne-am apropiat. Locul d–voastră este la Paris, în Europa, îmi spunea el. Nu vă stabiliți în Statele Unite. Aici nu sunt centre culturale. Nu sunt decât instituții. L-am întrebat de ce a ales să trăiască la Washington (și nu la New York, de exemplu). Acest oraș nu există, mi-a răspuns el. Este ceva ireal, este o creație de ordin administrativ. Trăind la Washington, n-am senzația că trăiesc în Statele Unite. Trăiesc într-o abstracțiune.” (M. Eliade, Jurnal I)

Semnalări amicale…

Un Revelion de pe vremuri (1937)

Am primit de la sociologul Ștefan Ungurean un text apărut în numărul pe noiembrie-decembrie 1937 al revistei Sociologia românească despre un revelion al burgheziei rurale a epocii. Îl preiau. Mai mulți vizitatori m-au întrebat ce știu despre sărbătorile de pe vremuri. Îi mulțumesc domnului Ungurean pentru furnizare. Lectură plăcută!

Anul Nou al unei familii din burghezia rurală

de Lucia Chirulescu

Iată cum s-a sărbătorit ziua de Anul Nou din 1937 la familia Drăgușoiu din comuna Fântânele, județul Prahova. Gazdelor, Leonida Drăgușoiu, 55 ani, viticultor, și soția sa din a doua căsătorie, Eugenia Drăgușoiu, fostă Minciună și copiii lor: Sandu, Elvira, Luță și Coca li se mai alăturaseră câțiva oameni din sat și câteva rude venite de la Mizil. Din sat, Vasile Drăgușoiu, Lenuța Drăgușoiu, Lenuța Gădiniță, Gicu Dumitrescu. Din Mizil: Lola Georgescu, Sofia, Andrei și Gicu Hoinărescu. Petrecerea adevărată a început abia la miezul nopții, adică la ora 12 fix. La ora 12 Leonida și Vasile Drăgușoiu au au ieșit în curte și au tras câteva focuri cu pușca. În același timp se auzeau focuri de armă și la alte case. Cu aceste focuri de armă se vestește că anul nou a sosit. Morile din Mizil anunțau și ele începutul anului nou, cu sirenele lor, care se auzeau până la Fântânele. Cei rămași în casă au stins lumina. Picu Hoinărescu a îmbrăcat o bundă și a înfundat o căciulă pe cap și și-a lipit o barbă falsă, pentru a înfățișa, astfel gătit, anul care a trecut. El a fost îmbrâncit din casă, iar în locul lui a intrat Gicu Dumitrescu, înfășurat într-un cearșaf alb și în mână cu o făclie aprinsă. El simboliza anul care începe. La sosirea lui luminile au fost aprinse și toți l-au întâmpinat cu „bine ai venit An Nou”. Toți s-au așezat apoi la masă care fusese pregătită din vreme. Pe lângă mâncărurile tradiționale de Sf. Sărbători ale Crăciunului, au fost preparate și altele specifice anului nou.

Cele mai obișnuite sunt plăcinta, cu bilete și uscăturile surprize. În plăcintă, care se face cu brânză, se pun mai multe bilete care se cumpără de la simigerii. Aceste bilete nu sunt altceva decât niște ironii în versuri. Iată de pildă câteva:

Ești frumos și cochet,

Dar ai capul tare sec.

Ești tânără și frumoasă

Păcat ca nu-i și zestrea grasă.

Aceste bilete se citesc cu glas tare, spre hazul celorlalți. Uscăturile se mai numesc și scoverzi. Sunt niște prăjituri de formă dreptunghiulară și foarte subțiri. Li se pune la mijloc câte o bucată de tifon. Cei care nu știu, duc aceste prăjituri la gură, dar nu pot mușca din cauza tifonului. Așa s-a întâmplat și cu Leonida Drăgușoiu. A luat o uscătură cu tifon și neputând mușca a înghițit-o toată, uitându-se în jur lui să nu-l vadă nimeni. Dar ceilalți care știau ce se va întâmpla, îi spionau mișcările și când au văzut că a înghițit scoverca au izbucnit cu toții în râs. Pentru ca petrecerea să fie mai reușită s-au adus din Mizil doi lăutari: Ghilan cu vioara și Anton cu țambalul, care au cântat în timpul mesei. După ce s-a terminat masa, fetele au luat câte o scovergă în gură și au ieșit pe rând afară. Una se așeza pe o mătură, iar cealaltă îi astupa urechile cu palmele. Se zice ca fetele se mărită în direcția în care se aude lătratul unui câine. După ce au intrat în casă au turnat cositor. Au pus cositorul într-un vas pe foc până s-a topit și apoi l-a turnat într-un vas cu apă. Cositorul ia diferite forme. Este credința că aceste forme pot arăta cum va fi viitorul fiecăreia. De aceea fetele au pus bine cositorul pentru a merge a doua zi, la Ioana, femeie care, pe lângă cititul în cafea și datul în cărți, mai știe să prezică și viitorul, după formele de cositor. Au început apoi să facă pregătirile pentru uitatul în verighetă. Fiecare fată a luat un pahar și însoțită de cineva, s-a dus la cea mai apropiată fântână, să ia apă. Prima condiție este ca tot acest timp să nu râdă, să nu vorbească, chiar dacă persoana care o însoțește ar forța-o. Dacă a râs sau a vorbit trebuie să se întoarcă din nou în casă și apoi să se ducă iar la fântână. După ce a luat apă, pune paharul pe o farfurie peste care a cernut mai înainte cenușă. În mijlocul paharului pune o verighetă. În fiecare mână ține o lumânare și fără a vorbi cu cineva se uită în pahar, în mijlocul verighetei până apare capul celui care îi va fi soț. Tot acum vin și cetele de colindători. Multe sunt necunoscute. Ei vin la fereastră , unde văd lumină și încep să colinde. Li se dau bani. Un cor frumos a fost format din Titi Georgescu, Costică Angelescu, Sandu Gădiniță și Mihalea Dumitrescu, toți elevi ai liceului „Tasse Dumitrescu” din Mizil. Au venit la fereastră cântând:

Vine, vine uite că vine,

Vine corul de anul nou,

Ieșiti afară, ieșiți cu toții

Ieșiți de îl priviți.

Au fost chemați în casă și pe lângă bani, au primit și câte o prăjitură și un pahar cu vin. A venit apoi un alt grup de copii, colindând pe Sofia Georgescu cu Ghiuri Ben, astfel:

Frunză verde de sulfină