- Poezie de decembrie…
Vladimir
poetul vladimir voia să biciuiască mîrțoaga istoriei
parcă n-ar fi bîntuit prin splendorile futurismului
și a biciuit-o după toate puterile tinereții sale năvalnice
fără să pună la socoteală eforturile oboseala neprevăzutul
și deodată un glonț de cristal i-a retezat definitiv zborul
un glonț atît de rece încît poetul s-a odihnit în hipotermie…
în veac un călău nebun cu cnut ghintuit i-a furat numele
și biciuie mîrțoaga istoriei de-i merg fulgii spre toate zările!
1 Decembrie 2025, în Iași
- RIP Tom STOPPARD
Pentru cei din generația mea, poate și din cele megieșe, Tom Stopaprd a fost unul din cei care au contribuit la formarea noastră intelectuală și scriitoricească. Un uriaș. Din păcate, în anii din urmă, acești giganți au început să ne părăsească în ritm accelerat, indiferent că este vorba despre scriitori, actori și regizori, muzicieni, sportivi. De-a lungul vieții, am văzut toate spectacolele montate în proximitatea mea după piesele și am vizionat toate filmele la care am avut acces. Nu-mi dau seama ce și cît știu generațiile mai tinere despre acest mare dramaturg și scenarist, sper măcar să fi văzut Shakespeare in Love. Pentru aceștia, dar și pentru stimularea memoriei cogenerilor mei pun două linkuri spre articole care-i sintetizează bine viața și opera. RIP Tom Stoppard…
https://www.bbc.com/news/articles/crk7nn0y0kzo
- Prima pagină…
Pe 2 decembrie s-au împlinit zece ani de cînd poetul, prozatorul, jurnalistul, vechiul meu prieten Dorin Spineanu nu mai este printre noi. De atunci, tot încerc să scriu un text comemorativ și nu reușesc. Trece vremea, așa că reiau textul publicat anul trecut în octombrie, cînd ar fi trebuit să împlinească 70 de ani. Asta dacă nu s-ar fi grăbit cu moartea! Acum, dacă citiți au ba rîndurile mele nu e important, dar este esențial să citiți cele cinci poeme ale lui Dorin pe care le citez. Să vedeți cam ce poezie se scria în anii 80 la Iași. Domnul să-l odihnească, că viață tare zbuciumată a avut în această lume…
Dorin Spineanu – 70
Pe 21 Octombrie, Dorin Spineanu ar fi împlinit 70 de ani. Asta dacă nu ar fi fost atît de grăbit să părăsească această lume cînd nu avea decît 61. La începutul lui decembrie 2015, am postat aceste rînduri pe pagina mea Facebook, părăsită în zilele următoare: „Scriitorul Dorin Spineanu a plecat. Sper că într-o lume mai bună. Asta nu i-a plăcut din cale afară, altfel era mai grijuliu cu el însuşi. A avut un talent poetic uriaş, unul de prozator la fel de puternic şi a fost unul din cei mai redutabili polemişti şi pamfletari ai presei post-decembriste. Din păcate, a avut şi o vocaţie a autodistrugerii la fel de mare. În urmă cu 8 – 9 ani i s-a diagnosticat o ciroză. A tratat-o şi cu medicamente, dar şi cu multa nepăsare. Azi, pe la 15.45, aceasta l-a răpus. Ştiam că asta se putea petrece oricând în ultimii ani, ştiam că la prânz l-a spovedit preotul din parohia sa, dar este imposibil să mă obişnuiesc cu gândul acestei plecări, al acestei despărţiri”.
Apoi, l-am comemorat pe blog. Reiau conținutul unei postări din 4 decembrie 2015 și cinci dintre poemele publicate de mine în acel început de decembrie atît de sumbru: „Cum am mai scris undeva, la puțină vreme după decembrie 1989, DS și-a distrus cele 5 – 6 manuscrise de poezie, declarînd că a venit vreme prozei și a publicisticii. A publicat trei romane și două cărți de povestiri, iar miile sale de articole așteaptă prin colecțiile ziarele și revistelor vremii. Și totuși ceva a rămas și în ce privește poezia! Prin 1982, după exemplele lunediste, care spărseseră cumva cenzura, prin Aer cu diamante și Cinci, publicate pe banii autorilor la Litera, împreună cu Dorin și Liviu Cangeopol, am propus și noi editurii cu pricina un volum colectiv. Se numea Saloanele nopții și fiecare autor avea secțiunea sa cu nume propriu. Dispuse alfabetic. Eu ocupam Primul salon, cu Îngerul nopții, LC Al doilea salon, numit Noapte păgînă, iar DS locuia Al treilea salon, botezat Azilul nopții. Dar nu a ținut. Fie că cenzura devenise mai vigilentă după cele două experiențe anterioare amintite, fi că poeziile noastre erau chiar mai colțuroase decît ale colegilor noștri, fie se „schimbase linia”, fie toate laolaltă. Măcar, la ultima întîlnire cu Passionaria Stoicescu, redactorul editurii, am reușit să smulgem manuscrisul, cu tot cu observațiile în creion făcute pe paginile sale. Am în față manuscrisul cu foile sale îngălbenite de vreme și cu hîrtia devenită relativ friabilă pe margini. Sînt aici 36 de poeme de DS în forma pregătită de autor pentru tipărire. Dar în caietele/jurnalele sale, cel puțin în cele dintre 1982, deci după acestea din manuscris, și pînă în 1989, sînt alte poeme, care pot reîntregi opera poetică a dispărutului meu prieten. Mai ales că, în cîteva locuri, autorul dă cuprinsul unora din volume. Acest lucra va trebui făcut și voi discuta asta cu familia. Acest lucru trebuie făcut, chiar dacă trece peste decizia sa impetuoasă de la începutul post-revoluției. Și mai există dactilogramele a cel puțin trei romane: Kerosen, Bulevardele electrice și Puzzle sau pînă la capăt. Acum vreun an, îmi spusese că lucra la cel dintîi, așa că ar putea exista o versiune nouă față de cea din anii 80, pe care o știu eu. Dacă adaug și caietele/jurnalele, a lăsat multe în urmă acest drag prieten, atît de risipitor în aparență…”
Crize 1
o tristă zăpadă, săracă
dimineață mahmură, înguste
biete iluzii odată, odată…
nici ura măcar, doar dezastrul
nici dezastrul măcar
doar dezgustul…
Oh, My Lord…
Erau ei, ei care își lăsau amprenta
plămînilor pe fețele de masă
extatici, cu pleoapele fardate, stridente
mari viziuni nu, ei nu știau, exersau
tragismul colectiv, corectiv…
Uluitor chipul desperării zdrențuit
ai spus, însă lor, lor nu le e frică
nu le e frică nu le e frică nu le
(și acum vîntul mai împrăștie pe străzi
mireasma solitudinii sinucigașe)
fratern, mă aplec și le mîngîi
suava lor inconsistență. Slăviți!
Buletin de știri, ora zero și cîteva minute
Ca orice discurs
imperfecțiunea mai mult și oricînd
navigînd prin recea
întunecoasa
viață sordidă
de la maimuță la pește și vultur
duhnim a experiențe fundamentale!
Ce am de spus
e-atît de clar
e-atît de clar ce vor încît
și morții
curînd
or să se teamă
Poker mecanic
Eu care mă revolt
de fiecare dată cînd arunc
o monedă și astfel
plătesc liniștea
păcatele mila
orgoliul de fapt
în pălăriile cerșetorilor
un fel de rege și frate al lor
sclavul, spun eu.
Plătesc doar chiria
acestui trup pe care
de la o vreme
îl locuiesc clandestin.
- De la prieteni…
Emil Belu – Bellissimes. Note din exil
E duminică, , e timpul să sosească Emil Belu, eseistul nostru din Montreal, cu un nou episod din însemnările sale din lume, vremuri, peisaje și personaje, cărți și obiceiuri. Și iată, a sosit! Lectură plăcută!
■ Impozit pe credință
Încă mai păstrez un „stat de plată”, de la firma la care am lucrat în Germania. Era imediat după unificarea oficială a celor două Germanii, în 1991. La completarea formularului de angajare într-o întreprindere, printre rubricile obişnuite, era una cu dichis: religia angajatului! Nu prea am înţeles ce căuta acest chenar mistic, nu am înţeles nici explicaţia celui care completa formularul, la germana mea precară, putea scrie orice. A completat rubrica cu un K.R., misterioasă prescurtare pentru mine, care m-a „luminat” mai târziu, la prima plată. Era Katholische Religion. Eram ortodox, dar nu am mai putut modifica nimic, nici timp nu am mai avut, părăsirea „Paradisului german” era iminentă. M-am ales cu „paguba” financiară, care pentru un imigrant care bătea la porţile Occidentului, nu era de ici, de colo. Nici de o corecţie a erorii nu mai aveam timp. Trebuiau acte doveditoare de apartenenţă la o religie. Până să primesc un „Certificat de botez”, din ţară, de la Biserica Ortodoxă din satul unde m-am născut, am terminat-o cu Germania! La rubrica Kirchensteuer din „statul de plată” citesc cu mirare suma datorată: 59,65 DM, sumă variabilă în funcţie de salariul lunar. Era în 1992. Occidentul religios își cere obolul, mi-am zis. Sunt de peste treizeci de ani în Canada și, pe unde am lucrat, nu am mai dat peste o asemenea rubrică pe un stat de plată. Există diverse forme de contribuții pentru membrii anumitor religii, nu puține, cu sume destul de mari, dar asta se face cu acceptul angajatului. Citesc o carte a Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010. Aflu lucruri noi, aproape de necrezut: „În Germania sunt peste 50% de creştini care s-au retras din biserică; e absurd să plăteşti impozit unei instituţii lipsite de conţinut. Cum să dai bani pentru ceva ce nu există? Aici nu mai crede nimeni, die Messe e o elice care se-nvârte în gol. La biserică nu mai merg decât cei trecuţi de optzeci şi turiştii.” Cum susținerea financiară a unei biserici este treaba parohiei, statul neimplicându-se financiar, ar fi o explicație a convertirii lăcașurilor de cult în alte utilități: hoteluri, restaurante, blocuri de locuințe, condominium, cum s-a întâmplat cu o biserică din Montréal, din Piața Jean–Talon, pe unde trec adesea. Supraviețuirea, ca peste tot, se pare că cere sacrificii și în domeniul spiritual.
■ Ororile războiului
La prânz, conversație cu Președintele despre execuții; în calitate de procuror general a asistat la un mare număr. Despre tipurile de călăi: se prezintă pentru această profesie mai ales ecarisorii de cai. Aceia care mai decapitează cu securea afișează, față de cei care ghilotinează, un anume orgoliu de artist, conștiința muncii făcute cu mâna și după măsură. La prima execuție sub Kniébolo (Hitler, s.m., E.B.): călăul, care își scosese fracul în vederea decapitării, s-a prezentat în cămașă, cu jobenul așezat strâmb pe cap, în mâna stângă, securea de pe care picura sânge, iar dreapta ridicată pentru salutul hitlerist: „Executat condamnarea!”. (Ernst Jünger, Jurnale pariziene)
■ Uituci (26 iunie, 1959)
Laurene van der Post a petrecut, acum doi ani, câteva săptămâni aici la Casa Gabriella. A plecat într-o dimineață, iar pe seară Olga a primit o scrisoare–expres din Bellinzona. Van der Post îi spunea că își uitase dantura, pe măsuță, în odaia lui și-i dădea adresa hotelului din Zürich unde să i-o expedieze. Olga a căutat zadarnic dantura. Îi telefonează la Zürich, și-i spune: ia caută-te în gură, poate e acolo!… Într-adevăr, dantura era acolo. Mai tare decât cea cunoscută, cea cu ochelarii. (E.B.) – (M. Eliade, Jurnal I)
■ Danilo Kis
În preambulul Enciclopediei morților, Danilo Kis schițează o scurtă autobiografie, încheiată laconic cu următorul paragraf: „ În ultimii ani m-am stabilit la Paris – Arondismentul 10, și nu sufăr de nostalgie. Când mă trezesc, uneori nici nu știu unde sunt, dar aud la fereastră cum vorbesc concetățenii și din mașinile parcate răsună la casetofon acordeonul”. Nici că se putea imagina o mai bună definiție a exilului asumat, liber consimțit: o experiență decisivă, ireversibilă, depeizantă, hipnotică, și totuși indoloră. Așa cum cele mai grave arsuri sunt nedureroase tocmai că implică toate straturile pielii, exilul nu doare pentru că antrenează, inevitabil, toate straturile ființei.(Corina Ciocârlie, Un țărm prea îndepărtat)
■ Povara unei cărți
„Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Națională, care conservă nouă sute de mii de cărți; știu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice și hărți. Pândind o clipă de neatenție a mânuitorilor, am furișat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am încecat să nu rețin la ce înălțime și nici la ce distanță în raport cu ușa. Simt o anume ușurare, dar nu mai vreau nici măcar să mai trec pe strada Mexico.”(J.L. Borges, Cartea de nisip)
■ Anti–Nobel
(Stockholm, 14 septembrie, 1978)… „ …După masă, vizităm Muzeul Strindberg, în Drottninggatan 85, unde scriitorul a trăit ultimii patru ani din viață (1908–1912). Muzeul a fost inaugurat de curând (1973). Un apartament care, fără îndoială, părea confortbil și luminos atunci, dar pe care îl vizitez melancolic. Singurul lucru care mă consolează: de la ferestrele acestei case, la etajul IV, Strindberg a privit procesiunea organizată de muncitorii orașului, în seara de 22 ianuarie 1912, ca să-i prezinte ceea ce a fost numit «Premiul Anti–Nobel»: cinzeci de mii de coroane, strânse prin subscripție publică, după ce suedezii se convinseseră că Strindberg nu va obține niciodată Premiul Nobel. La procesiune cu torțe din noaptea aceea au participat zece mii de persoane. Strindberg a ieșit pe balcon, și-a scos pălăria și a mulțumit – și ovațiile au continuat mult timp. (Suma de cincizeci de mii de coroane a fost dăruită de laureatul Premiului Anti–Nobel populației sărace din Stockholm.) Strindberg a murit câteva luni mai târziu, la 14 mai 1912, aflu că ziarul care reflecta opiniile Academiaei suedeze i-a consacrat șase rânduri, în timp ce Dagens Nyheter a tipărit un articol pe cinci pagini. Carul funebru a fost urmat de un imens convoi: șaizeci de mii de oameni. Slujba a fost celebrată de arhiepiscopul de Uppsala, Nathan Söderblom, marele orientalist și istoric al religiilor, unul din „Founding Fathers” ai disciplinei noastre…” – (M. Eliade, Jurnal II)
Cei mai mulți îl cunosc pe Adrian Vasiliu ca pe excepționalul traducător al unor mari poeți ai lumii: Villon, Shakespeare, Camões. Pe măsură ce traducea, am publicat sutele de poeme traduse. Unii dintre dumneavoastră poate că ați reușit să vă procurați și volumele cînd au apărut. Probabil, o parte din publicul meu știe și că Adrian este de decenii și avocat al Casei Regale. Cred însă că puțini știu că el a ieșit în lume ca poet. Așa că amintesc că, în anii 80, el a publicat trei volume de poezie, pe care le-am citit recent grație unui prieten comun, care mi le-a trimis în format electronic. Mi-au plăcut foarte mult. După aceea, pînă la reapariția în calitate de excepțional traducător, poezia parcă a dispărut din preocupările sale. Acum însă, poate se reîntoarce, tocmai am primit un minunat sonet… Bine ai (re)venit, Adrian Vasiliu. Lectură plăcută tuturor!
La Londra
În țara denumită Englitera
Unde într-una plouă and everything is wet,
Acolo, niciodată, un tânăr baronet
Nu-și uită la plecare iubita sau umbrela.
Acolo totu-i putred și veșnic desuet,
Părinții și copiii își cheltuie averea,
Se-ngăduie umorul, se practică tăcerea,
Iar vremea se discută chiar și în Parlament.
La Londra, pe Tamisa, bandiții se înfruntă
În limitele legii, dar totuși nemilos.
Din când în când scandaluri și crime se întâmplă
Dar care se rezolvă în mod politicos.
La Londra, unde lordul cu calul se confundă
Având ovalul feței la fel de curios!
- Semnalări amicale…
Revista a ajuns la standul de la Tîrgul Gaudeamus. Uneori, e un avantaj să tipărești la București! Pînă la închiderea tîrgului, revista va putea fi procurată de acolo. Cum vedeți, n-a ajuns singură! Este însoțită de colega mea Maria Alexandru Silvestru, autoarea interviului cu Cristian Mungiu. Lectură plăcută celor care preferă să citească pe hîrtie!
Timpul, 5 (39), septembrie-octombrie 2025
Cu o întîrziere cam mare, dar vom scoate și numărul 6 foarte repede!, a apărut ediția pe septembrie-octombrie a revistei noastre. Prin urmare, acest număr cuprinde:
Număr ilustrat de Dănuț‐Adrian Chidon‐Frunză
Editorial – Privatizarea culturii, Liviu Antonesei 2
Poeseuri, Nicolae Silade 3
A face istorie la timp. Note asupra unei bătăi de cap, Mihai Dinu Gheorghiu 4-5
Noaptea prizonierului, Eugen D. Popin 6-8
Lumea literară de altădată, Mircea Gheorghe 9
De ce mi‐am dat demisia de la revista Bucovina literară?, Constantin Arcu 10
Viața pe un caiet: Sălbatica, Sorin Iagăru‐Dina 11
Cristian Mungiu: Cel mai interesant film – viața de zi cu zi, Maria Alexandra Silvestru 12-13
R.M.N. la prima vedere: cum muncești la un film până Palme d’Or, Alberto Păduraru 14
Un tabu uitat al întoarcerii sau despre umilitoarea circularitate liniară a drumului modern,
Horia Vicențiu Pătrașcu 15
Plecând de la imitarea naturii…, Katia Fodor 16-17
Liviu Țăranu, director ICR Beijing – despre identitate, dialog și cooperare culturală,
Ioana Cristea‐Drăgulin 18-20
Bovarism și formalism, Lili Crăciun 21
Poeme, Claire Raphaël 22-23
Viața din urmă a unui securist, Silviu Gongonea 23
Culegătorii de… bani, Vasile Gogea 24
TIMPUL își alege debutanții: o generație care scrie ca și cum n-ar mai avea timp de pierdut, Redacția Timpul 24
Ediția poate fi descărcată gratuit de la linkul următor
Dă clic pentru a accesa Timpul-Iasi-nr.-05-39-septembrie-octombrie-2025-285×400-R2BT02-web.pdf
A apărut „Aici, adică altundeva * Adrenocrom 666” de George Nina Elian
Prietenul nostru, poetul George Nina Elian, își sărbătorește aniversarea a șaizeci de ani, aceasta a căzut anul trecut, și pe cea de patruzeci de ani a debutului în poezie printr-o masivă și elegantă antologie din întreaga sa operă, însoțită de un volum nou, totul sub titlul citat de mine și în titlu – Aici, adică altudeva * Adrenocrom 666 (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025, Cu o prefață de Cosmin Dragoste, referințe critice și biobliografie). L-am întrebat de autor de ce nu a publicat volumul nou mai întîi separat și am înțeles că, din mai multe motive, nu a fost posibil. Oricum, interesant destin poetic! A debutat în presă în Cronica ieșeană în 1985, dar a așteptat debutul în volum pînă în 2012! După aceea, a publicat, cu regularitate, șapte volume în treisprezece ani. Reiau povestea relației sale cu poezia și publicatul așa cum am refăcut-o acum doi ani și jumătate: „La începutul lui ianuarie 2021, scriam într-o postare de pe acest blog: „George Nina Elian este poet, traducător și jurnalist și locuiește la Slatina. I-am citit unele poezii prin reviste și îmi plăcuseră, dar nu i-am văzut pînă acum cîteva zile nici un volum, deși a publicat multe. Prin mijlocirea Oanei Glasu, traducătoarea extraordinarului roman al lui Thanas Medi, am intrat în legătură cu poetul și am primit cel mai recent volum al său, datat 2021! L-am citit și mi-a plăcut, așa că voi posta cîteva poeme în ediții succesive ale Cercului, cum procedez în cazul noilor apariții ale cerchiștilor. Am citit într-o biobibliografie a autorului că a debut în 1985 în Cronica ieșeană. Cum pe vremea aceea, țineam o rubrică de cronici la cărți de poezie este foarte posibil să fi apărut amîndoi în același număr din revistă!”. Era cel de-al patrulea volum al poetului, iar între timp, cu cel primit acum două zile, a mai publicat patru. Toate cele citite de mine sînt excelente, aparțin unui poet matur și subtil, rafinat, care lasă cît trebuie loc și izbucnirilor de spontaneitate. Din acest motiv sînt mirat că nu ocupă un loc mai important în ansamblul poeziei de astăzi. Sigur, am pus asta pe seama modicității activității de promovare a editurilor, pe haosul sistemului de difuzare a cărții, pe demisia criticii literare de la misiunea sa. Ca să nu mai vorbesc de inflația lirică din ultimii ani. Toate sînt fenomene reale, diagnosticate mai de toată lumea, dar nu fac o explicație suficientă. M-am gîndit desigur și la discreția autorului. Și aceasta este reală, GNE nu se bate cu pumnii în piept proclamînd excelența poeziei sale, reală dar nu totală, pentru că autorul își publică volumele, e prezent pe site-uri specializate și în presa culturală, a publicat și cărți de publicistică sau volume de traduceri. Nu am o explicație completă, ceea ce pot să fac eu este să atrag atenția acestui nou volum – Grația cu care moare o frunză (Editura Hoffman, Caracal, 2023 – un volum excepțional, cum au fost și celelalte citite și semnalate anterior.
Zile și nopți, București, Decembrie 2025
Iată că mi-a sosit de la prietenul Ioan „The” Big ultima ediție din acest an a excelentei sale reviste de informații și comentarii cultural-artistice. Cum decembrie este o lună plină de sărbători, se anunță o abundență de evenimente muzicale, teatrale, cinematografice, plastice ș.a.m.d. Alegerile vor fi dificile, nu cred că va putea cineva să le urmărească pe toate!
Jurnal Israelian, 105, decembrie 2025
Am primit de la poetul și editorul Adrian Grauenfels ediția pe decembrie a excelentei sale publicații de cultură. Ca de obicei, excelentă, tot ca de obicei, o ținută grafică greu de egalat. Am citit multe, dar am niște slăbiciuni, ca tot omul – reportajul lui Adrian din Roma, după muzeul De Chirico de data trecută, a venit rîndul Vilei Borghese; eseul lui Alexandru Ovidiu Vintilă despre Victor Brauner; poemul lui Octavio Paz; textele – cred că tot ale lui Adrian despre „sirene și tritoni în epoca rațiunii” și despre magia neagră etc. Să nu uit că mi-a căzut la inimă comentariul lui Andrew Spira despre „pătratele negre ale lui Malevici”, un pictor care m-a obsedat de la primul album văzut, spre finele adolescenței. Vizionare și lectură plăcute. Postez linkul către cele două spații virtuale unde este postată revistă.
https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZ859P5ZOXO0GLbMKUJhuGdRP6F6HYkH21ek#/login
https://www.academia.edu/145213302/Jurnal_Israelian_105
- Rîdem din răsputeri…
Al treilea episod din amplul grupaj de umor silvetru sosit de la scriitorul Cezar Straton.. Enjoy!
Amabilități. O mașină cu vânători, în căutarea unui loc de vânătoare la rațe, a tras în curtea unui fermier. Șoferul s-a dus la fermă să ceară permisiunea de a vâna pe iazul lui. Bătrânul fermier a spus: „Sigur că poți vâna, dar mi-ai face o favoare? Catârul acela bătrân care stă acolo, are 20 de ani și este bolnav de cancer, dar eu nu am inima să-l omor. Ai face-o pentru mine?” Vânătorul a spus: „Sigur” și s-a îndreptat spre mașină. În timp ce se întorcea, s-a hotărât să le facă o farsă prietenilor săi de vânătoare. A urcat în mașină și, când l-au întrebat dacă fermierul a fost de acord, el a spus: „Nu, nu putem vâna aici, dar o să-i dau o lecție bătrânului ăsta nesuferit”. A coborât geamul, și-a scos arma și a tras în catâr. În timp ce exclama: „Uite, asta îl va învăța!”, un al doilea foc de armă a răsunat din partea altui pasager. Care a strigat: „ Așa-i trebuie! Eu i-am împușcat și vaca!”
***
Ghinion. Un vânător vede un urs mare, se furișează spre el, trage… și ratează! Vânătorul fuge, dar se împiedică, iar ursul e pe urmele lui. Spre surprinderea lui, ursul nu-l omoară, ci îi spune: „Uite, ai noroc, sunt sătul azi, dar sunt puțin excitat. Așa că îți dau de ales. Moarte, sau îți dai jos pantalonii, și…”. Evident, vânătorul alege să trăiască. A doua zi, vânătorul umilit iese afară cu o bazooka și vede același urs. Țintește, trage și ratează din nou! Ursul se întoarce, îl urmărește și îi dă vânătorului aceeași alegere: moarte sau sex. Din nou, vânătorul își dă jos pantalonii și strânge din dinți. În a treia zi, vânătorul este din nou afară cu pușca lui. Și încă o dată zărește același urs. Sperând să se răzbune în sfârșit, trage. Și, spre groaza lui, ratează pentru a treia oară! Se întoarce și aleargă, urmărit de urs. Câteva momente mai târziu, este prins. Ursul îl ridică și îi spune: „Nu ești aici pentru vânătoare, nu-i așa, hai, recunoaște?”
***
Dogs. Trei vânători se întâlnesc și își laudă fiecare câinii. Primul: – Am fost odată la vânătoare – am luat pușca, dar am uitat muniția. I-am dat câinelui să miroasă pușca, apoi el mi-a adus o cutie de muniție. Al doilea: – Am fost odată la vânătoare – am luat muniția, dar am uitat pușca. I-am dat câinelui să miroasă muniția, iar el a adus pușca de acasă. Al treilea: – Al meu e cel mai bun! Am fost la lac cu soția mea să înotăm, dar ea a uitat să-și ia costumul de baie. El a adulmecat printre picioarele soției, și apoi l-a adus pe vecinul nostru…
***
Economie. Doi vânători stau la pândă, la o vânătoare de căprioare, într-o pădure nu prea depărtată de casele lor. Primul îi povestește entuziasmat prietenului său despre noua lunetă de vânătoare pe care tocmai a cumpărat-o: „Imaginea de pe acesta este extrem de clară. Poți vedea chiar și casa mea de aici. Uită-te!”. Al doilea se uită și întreabă: „Ce ai face dacă soția ta te-ar înșela, chiar acum, cu cel mai bun prieten al tău?”. „Ei bine, mai întâi aș împușca-o pe ea în cap și apoi i-aș împușca biluțele lui .” „Țintește atunci, s-ar putea să poți face asta cu un singur cartuș. Bună lunetă ai cumpărat”
***
Salvare. Doi vânători vorbesc despre amintirile lor „Odată, când eram în Africa și vânam, am simțit că ceva este în spatele meu… așa că m-am întors și am văzut un leu uriaș, așa că am început să alerg ca să scap, dar el se apropia din ce în ce mai mult, dar când era cât pe ce să mă prindă… leul a alunecat și a căzut la pământ, așa că am scăpat în jeep.” Cel de-al doilea vânător îl întreabă cu uimire „și cum naiba ai scăpat, prietene?”. „Păi, pe ce crezi că a alunecat leul?”
***
Iepuroi. Un iepure fugea de doi vânători, dar s-a oprit o secundă să-i spună ceva bătrânului păstor din câmpie și a continuat să alerge. În curând, vânătorii l-au întrebat pe bătrânul păstor: „Ai văzut iepurele trecând pe aici?” Păstorul a răspuns fără ezitare: „Da, a trecut pe aici și era iepuroi”. Vânătorii, dorind să-și bată joc de bătrânul păstor, au spus: „Cum poți fi sigur că era mascul? Ai verificat?”. Păstorul: „Nu, dar el m-a rugat să vă spun că amândoi îi puteți suge ….”
***
Ger. Un cuplu abia constituit se plimbă în răcoarea dimineții… și e foarte frig, brrrr… Trecând pe lângă o pădurice, femeia spune: – Ne oprim aici să ne iubim? – Brrrr, nu, nu în dimineața asta! – Ha! Îți este frică să nu ai un penis prea mic pe frigul ăsta? Hai să încercăm, totuși! – Nu, mi-e teamă că ție o să-ți clănțănească dinții!
***
Ecologist. Un țigan este prins în pădure de pădurar, strângând crengi. – Ce faci acolo, țigane? – Erau căzute niște crengi pe jos și le puneam înapoi!
***
Vedetism. „Nu sunt aici, nu e nimeni dintre promotorii mei, în pădure, nimeni… deloc. Am crezut că animalele m-ar putea recunoaște, dar nu au făcut-o. Nici măcar nu mi-au cerut autografe.” (Zlatan Ibrahimovic)
Un banc lung și narativ, o poveste despre achiziția unui smart TV de către un român și urmările acestei achiziții. Îi mulțumesc lui Emanuiel Pavel pentru furnizare. Imaginea pacificatorului lui pește prăjit mi-a sosit de la Radu Mârza, căruia de asemenea îi mulțumesc. Enjoy!
Povestea televizorului deștept… Un român își cumpără din magazin un SMART TV de ultimă generație, cu ecran OLED și funcții avansate de inteligență artificială. Plătește 3.000 de euro pe el, merge acasă și-l instalează. Când să-l pornească observă că telecomanda are un singur buton, de pornire-oprire, că nu poate schimba canalele și volumul. Enervat, pune televizorul în cutie și îl duce înapoi la magazin, cerându-i nervos vânzătorului să-l schimbe pentru că telecomanda are doar un buton. Vânzătorul îi explică faptul că acest model de SMART TV este atât de avansat încât nu are nevoie de alte butoane la telecomandă, acesta putând fi activat vocal și mental. Adică e suficient să se gândească la ce vrea să vizioneze și să rostească, iar televizorul o să difuzeze exact ce dorește clientul. Își ia ăsta televizorul, se duce acasă, îl instalează iar, apasă singurul buton de pe telecomandă și spune „Fotbal”, iar televizorul schimbă imediat pe Digi Sport. Apoi spune „Știri” și televizorul schimbă automat pe Digi24. Fericit cu noua lui achiziție, românul se tolănește pe canapea și dă să-și deschidă o bere, dar aceasta face spume, iese din sticlă și se varsă peste tot. „Ah, căcat!” zice românul nostru nervos. Și televizorul schimbă automat pe Realitatea TV și emisiunea „Culisele Statului Paralel”, cu Anca Alexandrescu.
Ca de obicei, de la furnizori diferiți, care vor fi dați de gol pe parcurs. Numai două haiducite din media. Enjoy!
Dorule, doruțule! (Septimiu Chelcea) – De cînd a fost părăsită de iubitul ei, vecina mea pune o muzică atît de tristă de mi s-a făcut și mie dor de el.
Urît, foarte urît! (Adrian Vasiliu) – Mata Hari: Nu sînt de acord deloc cu femeile care-și spionează bărbații!
Breaking News (Radu Mârza, din surse de peste Ocean) – FBI a depistat un colet suspect adresat lui Donald Trump. În urma analizei s-a constatat că pachetul conține un dicționar și un exemplar din Constituția Statelor Unite.
Apariție (Virgil Glăvan) – A apărut prima categorie porno cu AI. Se numește „AI de p… mea”.
Urgență perpetuă! (Cezar Straton) – 1.12 – Singura țară din lume a cărei Zi Națională corespunde cu numărul unic de urgentă… La Mulți Ani, România!
Viol! (Emanuiel Pavel) – Judecătorul: Cum naiba ai reușit, mă amărîtule, să le violezi pe toate cinci?/ Inculpatul: Le-am spus să stea liniștite, că le vine rîndul la fiecare!
Viitorul sună bine! (JUP, ZdIași) – Viitorul va fi fără muncă și fără bani, zice Elon Musk./ -Înseamnă că eu trăiesc deja în viitor!
Patriotism parfumat! (Mardale, Cațavencii) – Pentru că de Ziua Națională mai toată lumea mănîncă fasole, patriotismul românilor se măsoară cu olfactometrul.
Viața de adult e grea… (Septimiu Chelcea) – … dar imaginează-ți cum ar fi să ai din nou teme la matematică!
Un grupaj primit de la Virgil Glăvan, zis Canadezul, care nu trimite numai bulisme. Enjoy!
– Iubito, ce mâncăm azi?
– Crize de nervi la grătar cu garnitură de reproșuri, răbdări prăjite și draci la cuptor!
– Aha, ai luat rețetele de la maică-ta?
***
– Nu am noroc la bărbați, spune o tânără prietenei sale.
– De ce?
– De câte ori vreau să mă mărit din dragoste cu un bărbat, aflu că acesta n-are bani.
***
Nu mai lăsaţi copiii să stea prea mult timp cu bătrânii. Mi-am întrebat nepotul câţi ani are, şi el mi-a răspuns: „Dacă dă Domnul, împlinesc 6 în Noiembrie”
***
Mitică, un bărbat plăpând, n-a prea avut noroc în căsătorie. Prima lui soţie, activistă de partid, noaptea în pat, îi tot spunea:
– Mai mult şi mai bine, Mitică!
A doua, era profesoară:
– Repetă, Mitică! îi tot spunea.
A treia, farmacistă, îl înnebunise:
– Mitică, de trei ori pe zi: dimineaţa, la prânz şi seara.
Dar acum, cu a patra, a avut noroc: inginer agronom. A fost înţelegătoare:
– Mitică, numai când poţi; pentru restul, chemăm soldaţii şi studenţii!
***
Electronistul o întreabă pe clientă: -Cine a stricat televizorul? -Soţul meu. Eu am aruncat cu farfuria și el s-a aplecat….
***
Un antrenor român a creat o echipă de fotbal care bătea pe toată lumea – și brazilieni, și nemți, și italieni… pe toți la rând. Este întrebat cum a făcut asta. Antrenorul: – În atac am pus moldoveni, din Vaslui – dacă-s beți, nu le stă nimeni în cale… La mijloc, ardeleni, din Sălaj – știți cum e să negociezi cu ei, vorbesc una, înțeleg alta… În apărare am pus munteni, din Prahova – nu plătești, nu treci… Iar în poartă, oltean, din Craiova – chiar dacă marchezi, este aproape imposibil să și demonstrezi…
***
– Bro, ție cât ți-a venit ultima factură la curent?
– 300 de lei.
– Doar atât? Cum reușești să consumi atât de puțin?
– Nu sunt racordat.
***
Tatăl și fiica lui stau în sufrageria casei. Ea la birou, el se uită la un meci de fotbal. La un moment dat fiica începe să vorbească:
– M-am îndrăgostit de vecinul nostru și voi fugi cu el.
Tatăl, uitându-se în continuare la meci, îi răspunde:
– Foarte bine, n-ai să vezi nimic de la mine. Nu voi mai avea de investit timp și bani în tine și nici măcar nu îți voi mai da voie să intri în casă.
Fata se întoarce către el și îi spune:
– Tată, eu citesc scrisoarea lăsată de mama!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
