SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din august…

1. Poeme din august…

 

O înmormîntare în absență

 

 

nunțile și botezurile îmi sînt antipatice, dar fug

din toate puterile de înmormîntări – nu mă pot lăsa

cotropit de semnele durerii, aș fi o prezență jalnică,

par senin, detașat, durerea nu iese la suprafață,

lacrimile curg, în legea lor, numai pe dinlăuntru

cînd nu pot fugi, e limpede că stric înmormîntarea!

 

 

dacă asta ar fi posibil, mi-aș dori din toată inima

să pot lipsi de la înmormîntarea mea, să dispar…

nu, nu mă cred nemuritor, nu-mi doresc  să fiu,

dar aș ocoli o scenă de un penibil cu totul grotesc –

o mutră senină, surîzînd detașat între snopuri de

flori potrivite, bocitoare benevole sau angajate

cu ora și adunarea pioasă a întristatelor figuri…

teamă și cutremur, cred că aș rîde ca un nebun!

 

 

odată și odată, îmi vei șopti la ureche cum a fost…

 

 

 

Dumnezeu în retragere

 

 

dumnezeu nu i-a răspuns lui Friedrich, nici lui Voltaire,

nu mi-ar răspunde nici mie cîndva că Antonesei a murit,

nu ar spune acest lucru nimănui și niciodată, nu-și irosește

eternitatea pe fleacuri și chiar mai puțin îi pasă de cele

care nouă ni se par vitale, cu adevărat importante,

crima, războiul, pacea, iluziile goale, credința, aparențele…

 

 

ne-a eliberat în ogradă să ne vedem de-ale noastre, omenești,

prea omenești, privește lumea netulburat, totul deodată,

de la începutul și pînă la sfîrșitul ei, el s-a creat odată cu lumea,

privește fără tristețe și fără bucurie, fără urmă de patimă,

el nu răsplătește, nici nu pedepsește, pur și simplu el este

un munte, poți urca pe puzderie de drumuri și cărări,

dar toate-s închise și asta complică totul, este prea destul!

 

 

 

 

2. Prima pagină

 

Un text foarte interesant, mai ales că fenomenul e vizibil cu ochiul liber. De asta, bănuiesc, și circulă mult pe internet. Nu are un autor asumat. Eu l-am primit de la scriitorul Cezar Straton, care l-a primit de la un prieten, care l-a primit… ș.a.m.d. Mi s-a părut util, așa că îl pun și eu în circulație…

 

IYI – Intellectual Yet Idiot/ Intelectual dar idiot

 

O contribuție la efortul de modernizare și îmbogățire a vocabularului tehnic care ne ajută să înțelegem noile realități ce ne înconjoară

 

IYI (Intellectual Yet Idiot/ Intelectual dar Idiot) – sm/ sf (plural: IYI-i)

 

Definiție: acronim introdus și popularizat de Nassim Nicholas Taleb în lucrări precum Antifragil (2012) și Skin in the Game (2018). Persoană cu educație formală și titluri academice, percepută drept „expert” sau „intelectual”, dar care se dovedește incapabilă să înțeleagă sau să gestioneze realitatea despre care pretinde că explică. Se remarcă prin autosuficiență și încredere excesivă în formule, șabloane si modele abstracte si moralisme, însoțite de o lipsă de bun-simț și de responsabilitate (fără skin in the game/pielea proprie pusa in joc).

Exemple de utilizare:

1. „X zice că e mare politolog și profesor, dar, în lipsa oricărei substanțe reale, nu e decât un IYI.”
2. „Soluția propusă de Y este atât de deconectată de la realitate încât numai un IYI ar putea să o susțină.”
3. „Când cineva își confundă diplomele, statutul, renumele și prestigiul universitar cu știința și înțelegerea practică a lucrurilor, avem un caz clasic de IYI.”

 

Cum îi recunoaștem pe IYI – trăsături definitorii

1. Se crede „cineva” pe baza pedigree-ului – nume, diplome, titluri și instituții „prestigioase”, etc. îi conferă o aură de autoritate, dar în spatele aparenței lipsește substanța reală.
2. Autosuficiența – nu ascultă pe nimeni, respinge apriori criticile și se consideră singurul deținător al „adevărului” și „moralității”.
3. Vorbește cu certitudine absolută despre lucruri necunoscute sau la care nu a gândit deloc sau suficient – are ton de autoritate si profet chiar și în domenii unde nu are nicio competență, ascunzând ignoranța în verbiaj si moralism.
4. Confundă autoritatea cu adevărul – dacă o idee vine de la o instituție prestigioasă, de la fluxurile de propaganda cu autoritate, sau de la „nume mari”, o ia de bună, fără a verifica critic validitatea reală.
5. Adoptă narative propagandiste mainstream fără spirit critic – consumă și repetă ideile „la modă” în mediile academice sau jurnaliste, fără să le treacă prin filtrul propriu al gândirii.
6. Lipsa „pielii în joc” (skin in the game) – promovează politici sau recomandări fără a suporta personal consecințele. Rămâne neatins chiar dacă predicțiile, susținerile si soluțiile lui se dovedesc greșite, contradictorii sau stupide. Merge mai departe imun la feedback și consecințe, iar statutul de „expert intelectual” îl menține mereu in mijlocul verbiajului public si invitat la masă.

Deși par ridicoli prin autosuficiența și goliciunea lor practică, IYI sunt periculoși pentru că, sprijiniți de apelul la prestigios, status si autoritate, reușesc să influențeze opinii si decizii publice cu idei stupide si iresponsabile iar jargonul lor pseudocompetent si moralist erodează discernământul public, deturnând atenția de la soluții si realism.

 

Concluzie:

Prin claritatea și precizia sa, termenul surprinde un tip uman și intelectual prezent în spațiul public contemporan, cu influență disproporționată și efecte nocive. Si astfel conceptul de IYI devine un instrument util de diagnostic social și cultural, ajutându-ne să distingem între competența autentică și impostura „împachetată” intimidant si cu tupeu în status, nume, diplome, prestigiu și moralism superficial. Contribuția lui Taleb a fost recunoscuta ca atare de figuri majore cum ar fi Daniel Kahneman (laureat al Premiului Nobel pentru Economie): „Taleb ne-a învățat să fim sceptici față de cei care pretind că știu mai mult decât știu, iar conceptul său de IYI este o extensie naturală a acestui scepticism, arătând cum educația formală poate ascunde uneori o incompetență practică reala.” În acest sens, introducerea in circulație a noțiunii de IYI reprezintă o contribuție semnificativă la efortul colectiv de rafinare a limbajului menit să ne ofere unelte mai fine pentru a înțelege și contracara patologiile lumii contemporane.

 

 

 

3. De la prieteni…

 

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil… 

 

E iarăși duminică, prin urmare Emil Belu se prezintă cu un nou episod din peregrinările sale prin spațiu și timp, prin memorie, prin peisaje și personaje. Lectură plăcută tuturor!

 

■ Burghiu

Citesc într-o carte, de moravuri ușoare, se pare, dar plină de umor: „Bărbăția vierului are formă elicoidală, de burghiu, care se înșurubează acolo unde are el misiunea s-o facă, asemenea sfredelului”. Misiunea nu este explicită, adică acolo unde trebuie și cînd trebuie… ca s-o las tot încurcată!

De aici deduc și tâlcul unei nedumeriri, generată de o glumă mai veche:

─ De ce întoarce vierul capul când se urcă pe purcea?

─ Să nu-i sară șpanul în ochi!

Strung la purtător, cum ar veni!

 

■ Românul frate cu codrul

„Mereu am să-mi aduc aminte

 De lemne, lemne – vorbe sfinte”.  –  A. Blok…

Un parlamentar, component al guvernului României, etnic maghiar, desigur, nu de-al nostru, versat în matrapazlâcuri  cu lemnul strămoșesc, este crunt beștelit în presă, ba se propune chiar demiterea din funcția ocupată. Cum să-l dai afară pe bietul om? O fi el ungur, dar  ce, „coledzii” lui sunt ușă de biserică? Rămâne țara fără miniștri, fără parlamentari! Unde vom ajunge? Și, ce să te mai miri, este și ungur! Dacă nu era el, găseam noi un alt țap ispășitor din aceeași etnie, eventual pe omni–acuzatul George Soros, miliardarul, capul tuturor relelor de la noi. N-au învățat nimic de la conaționali! Românul verde procedează discret când e vorba de „ciordeală”.  Îl invită – tradiționala ospitalitate românească, obligă! –  pe austriac, să zicem, la noi în țară, dacă nu chiar acasă la el, poate în Harghita, pentru intimitate chiar în vila de vacanță, proprietate personală ridicată întâmplător chiar în pădurea strămoșească, unde trage un chef pe cinste – sarmale, mititei, vânat, pălincă, animatoare, ceardașuri, valsuri vieneze etc. –, și printre două pupături (să nu zic sughițuri!), asta ca să nu se prindă ceilalți comeseni, îi „ciripește” la ureche vienezului, poate ministru la rându-i, de o nevinovată afacere cu cherestea, totul pentru binele celor două țări, se înțelege. Peste câțiva ani, când pădurile au fost tăiate, banii au fost încasați și puși bine la „teșcherea”, afacerea încheiată, românul nostru, curat ca lacrima începe să urle și să-i blesteme pe austrieci că ne-au furat lemnele din vestiții codrii românești. Se caută vinovații, toți arată cu degetul spre austriac, el este „criminalul” forestier.

 

■ Brățara de aur 

Hoția,  în general, a devenit meserie căutată la români, o mult iubită „brățară de aur”. Mă întreb dacă nu s-a contaminat și ADN-ul neamului, altfel cum să-mi explic anunțuri de genul: vând apartament cu ușă solidă din metal (inox) și gratii la ferestre; atenție la gențile de voiaj în mijloacele de transport în comun; nu țineți portmoneul la vedere etc. Că se fură și mireasa, n-ar fi mare pagubă, sunt destule alte hoții unde nu avem egal. În centrul Berlinului, imediat după revoluție, am văzut un „cârd” de doamne și domni,  veniți cu „treabă” la una dintre intrările Zoologischer Garten. Inițiaseră un concurs-spectacol, cu audiență destul de mare, cu un test deosebit: să scoți bancnota din buzunarul unuia, iar micul clopoțel atașat buzunarului să nu sune! Premiul pentru reușită era 100 DM, dar turistul care voia să-și încerce dexteritatea trebui să pună  cinci DM, într-o cutie. Diabolică momeală! I-am privit îndelung, pierdut în mulțimea de gură cască, dar n-am văzut niciun câștigător. Unul dintre „actori” făcea această operație fulgerător.  Meseriași, teteo, fie ei chiar Rumänische Zigeuner!

 

■ Religia și finalul

Nu sunt religios, îmi sunt egale toate, citesc despre multe pentru o sumară informare, nu intru în discuții elevate care nu sunt de nasul meu. Mai ales cele care aprind repede spiritele în toiul unor aparente întâlniri amicale, mai ales când conversația alunecă spre concepte tabu. Cum subiectul nu mă interesează în mod special, neiubitor hotărât de dogme și subiecte teologice adiacente, nu iau parte la „încăierările” verbale ale diverșilor cunoscuți. Multe convingeri și manifestări individuale sunt produsul unor iluzii devenite certitudini, jaloane de viață obligatorii pentru unii. Nu uit avertismentul lui Cioran: „Fanatismele sunt moartea conversației”, constatare veridică, confirmată în diverse împrejurări. Și-apoi, iubesc discuțiile civilizate, fără patimă, cu măsură, indiferent de subiectul abordat. Câteodată mă izbește câte un val de curiozitate, relativ la o idee simplă din te miri ce lectură. Mai zilele trecute, într-o carte (Witold Gombrowicz, Jurnal), dau peste o constatare surpriză la un ateu (și homosexual), apropo de religie: „Ficțiune, ficțiune…dar poate fi de ajutor în agonie!”. Witold Gombrowicz provine dintr-o familie poloneză cu origini aristocratice, de religie catolică, dacă memoria nu mă trădează. El a refuzat religia familiei, homosexualitatea l-a ținut departe de alte convertiri, viciul căruia i-a rămas „credincios” în furtunoasa existență pe care a dus-o pe două continente.  De altfel, romanele sale de scandal, vorbesc de această aventură, mereu la limită, pe muchie de cuțit, aproape tot timpul. W. Gombrowicz, autorul romanului de succes, Ferdydurke – o frescă socială a Poloniei din acele vremuri –, primește o replică de la un cititor polonez, apropo de  constatarea de mai sus, privitoare la agonie: „Pan Gombrowicz, numele adjuvantului în agonie, cel care te trece Styxul, nu e religia (ficțiunea), ci… MORFINA!”.

 

■ Hadesul

În Odiseea, Circe știe unde se află Hadesul: dincolo de fluviul Okeanos, în locurile unde „Pyriphlegethon și Cocytus, un braț al Styxului, se varsă în Akeron”. (I.P. Culianu, Călătorii în lumea de dincolo)

 

■ Critica fără frontiere

Eu nu cred că românul s-a născut poet. Critic, cu certitudine. Ciuliţi urechile, deschideţi ochii şi vă convingeţi. Orice subiect ne interesează. Nu există zvon pe care să nu-l adulmecăm şi, imediat, să-l trecem prin filtrul subiectiv al analizei. Şi ce încrâncenare punem, mai ales când îi dărăcim pe alţii! Atoateştiutori, s-ar zice. Academia „Gura Lumii” – fără sediu, fără secţii specializate, fără fotolii în care să moţăie venerabili academicieni, fără prezidiu ales pe sprânceană – este omniprezentă prin filialele răspândite peste tot, numite „Gura Târgului”. Cu toţii deci, academicieni! Cunoaştem, nu cunoaştem subiectul, musai ne dăm cu părerea. Cultură, politică, social, niciun domeniu nu ne este străin. Critica la români este o vocaţie nu o meserie, cum s-ar cuveni. Autocritica este un cuvânt necunoscut. Celebrele şedinţe de „demascare” de la mijlocul secolului trecut, când erai obligat să-ţi torni singur ţărână în cap, rămân o tristă excepţie. Ele nu au nimic comun cu adevărata autocritică. Criticul, într-o accepţie mai largă, cum citesc într-un dicţionar, este „cel care apreciază calităţile şi defectele”. Definiţia, acoperitoare la prima vedere, mai are şi fisuri. Dacă mă refer la literatură, lucrurile se complică. Cum poate evalua cineva defectele sau calităţile unui roman, să zicem, fără existenţa unui învăţământ formativ în domeniu? Ce criteriu operează în acest caz? Erudiţia, flerul, gustul literar, inteligenţa nativă, subtilitatea analitică, informaţia culturală, rigoarea morală, şi multe altele, sunt lucruri necesare, dar nu suficiente. Nu cunosc nume de mari critici literari care să nu fi trecut prin şcoli superioare. Dacă nu există un învăţământ specializat în critică literară, există, totuşi, domenii conexe de real ajutor: teoria literaturii, literatură comparată etc. Mă întreb dacă instrucţia culturală – dobândită pe alte căi decât şcoala – poate suplini un învăţământ organizat. Aici, răspunsul îmi scapă.

 

 

4. Semnalări amicale…

 

Toni Prat este un grafician și eseist catalan pe care îl citesc/ privesc de cîte ori prietenul nostru comun, profesorul Septimiu Chelcea, îmi trimite un text, o caricatură, o grafică. Lectură cu folos!

 

Toni Prat: A te opri pentru a înainta

 

O bicicletă ergonomică, nemișcată în spațiu, dar cu promisiunea latentă a mișcării: picioarele lucrează, inima bate cu putere, mușchii se activează: totuși, nu parcurge nici un metru. Acest paradox este punctul de plecare pentru o reflecție despre ce înseamnă a înainta. Bicicleta ergonomică este, în acest sens, un laborator al timpului, un loc în care corpul se mișcă într-un prezent ce pare fix, în timp ce mintea poate parcurge distanțe nebănuite. Ceea ce numim „avans” nu depinde atât de kilometrii parcurși, cât de intensitatea cu care trăim timpul. Problema apare  când confundăm mișcarea cu progresul. Societatea contemporană este fascinată de ritmul accelerat al producției și al consumului, ca și cum viteza ar fi sinonimă cu evoluția. Dar doar progresul material poate fi, asemenea bicicletei ergonomice, un efort care presupune energie, fără a schimba direcția! Se acumulează activitate, dar nu neapărat sens. Aici, metafora oglinzilor retrovizoare devine revelatoare. Așa cum un ciclist privește înapoi pentru a evalua traiectoria și a anticipa posibile curbe, noi avem nevoie de trecut pentru a înțelege prezentul și a intui viitorul.

Prea adesea, vedem fără să privim, repetând greșeli vechi în timp ce credem că înaintăm. De aceea facem un popas pentru a cântări totul. Studiul mecanismelor sociale relevă că progresul aparent poate fi o iluzie. Un individ, un grup sau chiar o întreagă civilizație pot perfecționa tehnici, pot extinde cunoașterea acestora, dar, în același timp, își pot sărăci viața interioară. Pedalatul puternic nu ajută dacă bicicleta rămâne ancorată în același punct. Bicicleta ergonomică devine o avertizare. Ne amintește că a înainta înseamnă mai mult decât a te mișca: presupune să-ți revizuiești direcția, să integrezi lecțiile învățate și să decizi spre ce merită să-ți îndrepți efortul. Există momente când a sta „pe loc” poate fi cel mai bun mod de a te pregăti să avansezi cu adevărat.

 

 

Anthropos, 7, August, 2025

 

Tocmai am primit numărul pe august al excelentei reviste „filosofie, arte și umanioare”, care apare sub conducerea tînărului filosof și scriitor Horia Vicențiu Pătrașcu. De data aceasta, am primit linkul însoțit de o scurtă prezentare a publicației, ceea ce mă iartă de munca de redactare! Nu, nu sînt leneș de felul meu, dar canicula m-a cam toropit. Bine măcar că pot citi!

 

„Un nou număr, cu un dosar tematic deosebit de incitant despre nebunie și normalitate. O relație controversată, dialectică sau, cum se spune astăzi… o relație complicată. Căci nebunia și normalitatea par că se urăsc de moarte, alteori că se iubesc la… nebunie. Contributorii la dosarul nostru încearcă dacă nu să facă pace atunci măcar să aducă un pic de lumină în acest subiect atât de obscur. Din moment ce rațiunea e trăsătura definitorie a omului, se poate spune la fel de bine că omul este singurul animal care poate să înnebunească. Unii au văzut nebunia ca fiind demnă de a fi elogiată – iar Erasmus e doar un nume dintr-o listă care nu știm unde începe și unde va sfârși. În orice caz astăzi „nebunesc”, „înnebunitor”, „nebunie”, „demențial” au devenit epitete pozitive urmând o linie de ascendență ale cărei rădăcini se cufundă în unele versete ale Noului Testament sau în unele afirmații exalate ale lui Socrate ori Platon. Desigur, nebunia poate fi și o pedeapsă divină, dată de zei sau de Dumnezeu unor eroi precum Hercule sau unor regi israeliți precum Saul. Genialitatea nu s-a lăsat mult așteptată pentru a forma și ea un cuplu legendar cu Nebunia, sub semnul demonismului lăuntric. Mai apropiată de nebunie decât de normalitate, genialitatea a rămas mereu suspectă în fața oamenilor… normali oricând gata să se bucure de deliciile mediocrității în fața riscului de a-și pierde mințile. Nebunia nu a renunțat să ne viziteze și azi – găsindu-și diferite forme de manifestare, specifice epocii, iată de pildă „nebuni” care se căsătoresc cu proprii asistenți conversaționali creați prin inteligența artificială, „nebuni” care sunt cuprinși brusc de dorința stringentă de a se face… dispăruți sau, dimpotrivă, nebuni gata să-și dea viața pentru a cădea măcar pentru o clipă în lumina puternică a reflectoarelor unui studio de televiziune. Nebunia de astăzi se manifestă printr-o echivalare între bucurie și distracție, căci cine mai poate asocia efortul angajat într-un studiu serios sau în creșterea copiilor cu o bucurie inefabilă? Unde e efort e burn-out, e stres, e lipsă de distracție, deci e ceva… inacceptabil, căci totul trebuie să fie facil și agreabil. Pentru o vreme nebunia face casă bună și cu poliția politică căci în generozitatea sa, un regim totalitar, pune la dispoziție oricărui oponent o alegere de nerefuzat: „pușcăria” sau „casa de nebuni”. Proliferează noi diagnostice, noi simptome, noi sindroame făcând ca, în acord cu obiectul cercetării, confuzia să atingă cote maxime. Ce mai la deal la vale, un adevărat balamuc unde se perindă metode terifiante precum lobotomia, șocurile electrice, dușurile reci, bătaia, coma insulinică, dar și – în contemporaneitate – echivalentul lor… chimic: medicația psihotropă cu efecte… psihogene sau chiar letale. Doi dintre cei mai redutabili psihoterapeuți ai țării noastre ne arată în textele lor despre enormul pericol reprezentat de perspectiva exclusiv psihiatrică asupra afecțiunilor noastre sufletești. Criticoscopul conține pe lângă cronici la ultimele apariții editoriale, o analiză a meritelor împărțite între comunism și capitalism în privința feminismului și asupra rubricii de versuri.

În deschiderea revistei, profesorul Ștefan Afloroaei ne încântă cu o extraordinar de rafinată distincție între înțelegerea de sine și cunoaștere de sine, comprehensiune sau reflecție, susținând că înțelegerea de sine angajează anumite credințe, afecte, adeziuni sau proiecte, fiind mult mai personală decât alte dimensiuni ale aceleiași persoane. Iată că identitatea se dezvăluie a avea mai multe niveluri, mai multe grade de profunzime, înțelegerea de sine fiind situată în vecinătatea acelui „interior intimo meo”. Tot despre înțelegere, de data aceasta într-o accepțiune teologică, scrie și profesorul Dorin Ștefănescu, o înțelegere care, spre deosebire de înțelegerea obișnuită, mută centrul reflecției din noi în afara noastră, făcându-ne astfel să depășim limitele obișnuite ale gândirii și să intrăm într-o logică cu totul insolită. Un asemenea „demers” de înțelegere este, paradoxal, însoțit, ghidat de la bun început de un preînțeles care prefigurează și într-un fel face de la bun început prezent ceea ce urmează să fie aflat. În numărul prezent semnează: Ștefan Afloroaei, Dorin Ștefănescu, Ioana Scoruș, Georgeta Niculescu, Vianu Mureșan, Claudiu Soare, Eduard Becheanu, Liviu Cocei, Cristiana Popp, Diana Baraboi, Horia Vicențiu Pătrașcu, Robert Coravu, Amalia Diaconeasa, Cătălin Marin, Dorian Furtună, Ciprian Apetrei, Horia Cinteză, Dan Alexandru Chiță, Victor Celac, Savu Popa, Mircea Băduț, Maria Cernat, Alexandru Ionașcu, Angela Martin, Gabriela Botici, Radu Enache și Nia Damian.”

 

 

O cafea cu poetul Costică Ciocan

 

Din pricina, mai întîi a ploilor, apoi a caniculei nesfîrșite, nu mai băusem o cafea împreună de prin mai. Așa că azi, am profitat de răcorire, ba chiar și de o ploaie ușoară, și ne-am văzut la o cafea pe terasa Charlotte, cea din cartierul meu, nu cea din centru. Ne-am comandat noi cafelele, constatînd că băiatul nou nu știe diferența dintre cafe latte și cafea cu lapte, iar pe deasupra nu avea nici scorțișoară praf, nici edulcorant. Asta e, ne-am mulțumit cu ce aveau, locul e prea bun, cu streașina sa lată! Ca de obicei, am discutat despre poezie, a noastră și în general, m-am bucurat să aflu că nu l-a oprit canicula din scris, n-am putut rata fîsul istoric din Alaska, dar alte politicale n-am mai discutat, ni s-au părut suficienți doi nebuni! În schimb, am discutat despre Timpul și posibile proiecte. Și da, deși e judecător, și procesul pe care i l-a deschis șturlubaticul CSM, a fost iar amînat… Dar nu asta contează! Cînd am terminat cafelele și discuțiile, se oprise ploaia, oricum ușoară, și am rugat pe cineva să ne facă tradiționala poză de la cafea sau imediat de după cafea! Frumos final de dimineață…

 

 

Adrian Grauenfels (ed) – Caietele Saga, 19, Reluări nostalgice, 15 August 2025

 

Am primit noul număr din Caietele Saga, excelenta publicație oferită de poetul și editorul Adrian Grauenfels. Dar și traducătorul multor texte și incomparabilul ilustrator. La început, nu mi-am dat seama care este sensul titlului, apoi am observat că unele texte îmi erau cunoscute, de pildă interviul cu poetul și editorul Nicolae Tzone, realizat acum vreo 20 de ani, dar care își păstrează prospețimea. Sau unele poezii. În totul, un număr foarte interesant și pentru unii dintre noi un remember. Publicația poate fi citită la linkul atașat, de unde poate fi și descărcată în format pdf. Lectură plăcută!

https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZF1oW5ZW8Alx2eh1vFvbdl9YICU6Qp5QF9V

 

 

 

5. Rîdem din răsputeri…

 

Un banc scurt și foarte simpatic de la scriitorul Ion Fercu și o caricatură de C. Pătrășcan primită, de bună seamă de la Emanuiel Pavel. Enjoy!

 

Chestiune de interpretare

-Vezi bărbatul acela beat, care se clatină?

-Da, îl văd. Cine este?

-Acum zece ani, m-a cerut de soție și eu l-am refuzat!

-O, Doamne! Încă sărbătorește!

 

 

Un banc simpatic pe care l-am haiducit dintr-o revistă găsită în cutia poștală și o glumă grafică primită de la profesorul Septimiu Chelcea. Cumva, cele două se asortează… Enjoy!

 

Doamna și cățelul… O doamnă, mergînd pe stradă, vede un copil cu un cîine în brațe. Vrea să mîngîie animăluțul pe cap, dar întreabă precaut:

-Cîinele tău mușcă?

-Nu, doamnă, cîinele meu nu mușcă, nu a mușcat niciodată pe nimeni.

Doamna întinde mîna spre botul animalului, dar este imediat mușcată de deget.

-Ai spus că nu a mai mușcat pe nimeni, urlă doamna!

-Da, doamnă, cîinele meu nu mușcă, dar acesta este cîinele vecinului meu.

 

 

De la cîțiva frunizori harnici, care vor fi divulgați pe parcurs. Și o glumă grafică de peste ocean, de la prietenul nostru Virgil Canadezul. Sînt curios ce specialitate are medicul… Enjoy!

Motiv de liniștire (Septimiu Chelcea)

-După ce mor, o să te duci cu altul?/ -Dar pentru asta nu trebuie să mori, iubi!

 

Dependență (Emanuiel Pavel, după C. Pătrășcan)

-Sunteți dependent de mașină?/ -Da! Nici măcar ajutorul social nu-l ridic fără mașină!

 

La doctor (Emil Belu)

-Cum stai cu durerea de cap de care te plîngeai?/ -E plecată în week-end la părinți!

 

Două vecine (Septimiu Chelcea)

După trei ore de bîrfă intensă: -Știi ce… fiecare cu viața lui!

 

Conferință de presă (Emanuiel Pavel, după C. Pătrășcan)

-Acum, aștept întrebări…/ -Sînteți un primar desăvîrșit. Cum comentați?

 

Informare promptă! (Emil Belu)

-Scuzați, autobuzul ăsta ajunge în Berceni?/ -Mai exact, unde vreți să mergeți?/ -La sora mea!

 

 

Un banc scurt și simpatic venit de la profesorul Septimiu Chelcea și o caricatură de maximă actualitate de C. Pătrășcan venită de la Emanuiel Pavel. Enjoy!

 

Pentru bună înțelegere!

-Nevastă, dacă te prind că mă înșeli, te omor! Ai înțeles?

-Sigur că am înțeles…

-Ia spune, ce-ai înțeles?

-Să fiu atentă, să nu mă prinzi!

 

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…