- Poeme din august…
A fost Ziua Internațională a Pisicilor, așa că mi-am petrecut ziua mai mult cu Marco, am convorbit, ne-am jucat… Între altele, am căutat și poemele pe care mi le-a inspirat de-a lungul vremii, am găsit trei, dar probabil mai sînt prin volume. Fotografia e posibil să dateze din preziua revelionului 2017-2018. Silvestru, căruia îi este dedicat al doilea poem, este regretatul motan al lui Lucian Dan Teodorovici, pe care scriitorul l-a făcut personaj într-o carte pentru copii și adulți. Lectură plăcută!
Eu și Marco căutăm sensul vieții!
Fără dacă, fără ca și cum, fără toate cuvintele
acestea neînsemnate, nu poți gîndi nimic despre nimic.
Cuvintele mari sînt neputincioase fără ele.
Dacă reducem viețile noastre la scară,
înțelegem că ele curg netulburat
după algoritmul antic al felinelor casei –
perioade inegale de entuziasm și melancolie
se amestecă ritmic și rezultă un fel de
formă a vieții. Formă? Care provoacă
evenimentele, senzațiile, trăirile pe care
în lipsa unui cuvînt mai bun, le numim conținut.
Dar forma este ea însăși toată viața noastră.
Cu ochii țintă în ochii mei, nemișcat ca sfinxul,
Marco Polo îmi dă dreptate pe loc –
Țîșnește ca o săgeată într-o direcție aleatorie,
după gîndul meu. Se oprește brusc.
Mă privește din nou cu atenție. Se culcă,
dar pe o parte, nu e o predare completă…
A închis ochii – căutăm sensul vieții
altădată. Sau altcum. Sau trăim în forme.
2 Ianuarie 2018, în Iași
Atunci, acum, cînd Marco Polo șoptește poemul
Pentru Silvestru, pentru Lucian
Pe vremuri, veneau din Kitai mătăsuri, lampioane colorate
și hîrtia aceea perfectă pe care să așterni versuri
cu stiloul perfect refăcut după original și cerneală ultramarin
și Marco îmi șoptește să citesc ziarele și să nu iau
nimic de la soare răsare, după cipurile mititele, au inventat
o gînganie atît de mică, mică de tot, că nici nu se vede,
dar mișcă precum gîndul și împrăștie molima-n lume…
știa bestia că tînjesc după o lanternă cu leduri!
privește gînditor către mîna care scrie, bate cu laba podeaua
și șoptește – spune că eu ți-am spus, spune asta! spun,
am și spus-o deja și o voi spune de cîte ori mi-o va cere.
are dreptate, un prieten a scris o carte întreagă
despre Silvestru al lui, care ar fi salvat planeta…
Toată ziua a privit cu ochii mijiți coperta lucioasă,
toată ziua a pregătit spectacolul acesta de gelozie felină
21 – 29 Iunie 2020, în Iași
Marco în vis…
Marco Polo se întinde în vis, în visul meu,
și spune că-i place poziția mea din somn –
sigur că îi place, așezat pe partea stîngă,
cu trupul rășchirat în forma unui S imperfect,
îi ofer două culcușuri ideale de o parte și de
cealaltă, în care se încuibă după lungi tatonări –
calcă pe mine dezinvolt, trage plapuma, bate
cu lăbuțele, adulmecă și se prăvale în locul ales…
Nu știu de cîte ori își schimbă locul cît dorm,
cît deambulează prin apartamentul din nou
întreg al său, de la începutul molimei încoace,
dar ceea ce observ este că, dacă la adormirea mea,
s-a așezat într-o parte, la trezire e în cealaltă…
Nu știu de ce și asta mă preocupă, mă obsedează
să pătrund numai cîteva clipe în mintea lui felină…
23 Octombrie 2021, în Iași
- Prima pagină
Mi-a sosit de la Craiova vestea tristă a plecării din această lume a profesorului Gabriel Coșoveanu, la doar 62 de ani. Nu am avut plăcerea să-l cunosc, dar îl știam din reputație și din activitatea editorială din revista Ramuri. Aflasem multe și de la foștii săi studenți, dintre care unii i-au devenit colegi la Universitate. Public mai jos memorial al poetului și criticului literar Silviu Gongonea, care s-a aflat în situația de a-i fi student, discipol și apoi coleg. Odihnească-se în pace!
„Literele de la Craiova au doi versanți foarte bine definiți și anume școala de gândire critică inițiată de Al. Piru și continuată de Eugen Negrici. Celălalt este școala de antropologie pusă pe picioare de Nicolae Panea. Actuala școală de gândire critică în sens extins și sistematizator este posibilă grație Profesorului Gabriel Coșoveanu. El a lucrat răbdător cu generațiile care i-au trecut prin mână, a îndrumat, a format profesori și a impus o igienă comportamental-umanistă. Așa cum îi plăcea să spună, bien savoir-ul și bien faire-ul sunt inseparabile și țin de o etică intrinsecă.
Plajele ideatice în care a activat au fost dintre cele mai întinse, unificate sănătos într-un discurs etico-pedagogic. Ceea ce l-a deosebit de generația înaintașilor este deschiderea metodologică, saltul spre o abordare scânteietor interdisciplinară, ceea ce nu înseamnă că demersul profesorilor săi este mai puțin important. Din acest punct de vedere, îi este afin lui Eugen Negrici, care a lăsat la Craiova amprenta acestui tip de a acționa și gândi. Gabriel Coșoveanu este, cu toate acestea, unic în felul său pentru că a brevetat un sistem: vest-etica, valorizarea deschiderii, occidentalizarea, prin prisma unei optici lovinesciene, la care, deseori, s-a raportat și, dacă nu mă înșel, a depășit multe energii asemănătoare duse în acest sens la noi în țară.
Finețea conceptuală și puterea de transmitere clară a ideației țin de erudiția omului pierdut în bibliotecă. Dar ele nu ar fi posibile fără sensul tragic al evenimentelor prin care România a trecut după ‘90. Nu a abdicat niciodată de la principiile sale, de parcă se afla în poziția unor Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Gabriel Coșoveanu nu a fost un exilat, nici nu se simțea așa, ci s-a poziționat ferm pe pozițiile unei deschideri mentalitare de care orașul și, implicit, România, aveau nevoie. Se vede acest lucru foarte bine în pagina editorială a revistei Ramuri pe care o animă zeci de ani. Nu se va mai găsi o voce asemănătoare să îi dea un sens așa cum l-a primit în acest timp.
Profesorul este de o înălțime olimpiană. A știut tot timpul cum să își motiveze studenții, să îi pună pe gânduri. Umorul și profunzimea venea, mi-am dat mai târziu seama, din aceeași conștiință tragică a lucrurilor. La nici 62 de ani se stinse, deși mai avea multe de făcut. Dar amprenta și-a pus-o deja asupra modului de a înțelege noi profesoratul și ideea de empatie ideatică.
Lumină lină, Domnule Profesor!
Silviu Gongonea”
- De la prieteni…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Un nou episod din peregrinările sale prin timp și spațiu, printre persoane și personaje, imagini, peisaje. Lectură plăcută!
■ Gambrinus
Am crezut că restaurantul „Gambrinus” a fost așezat de la înființare pe cunoscutul loc de lângă Cișmigiu. M-am înșelat! Inițial, atunci când era proprietar I.L. Caragiale, localul se afla aproximativ pe locul unde s-a construit ulterior Palatul Telefoanelor. Aici l-a chemat Caragiale pe Hașdeu, care după moartea Iuliei, se apucase de spiritism: „Vino maestre la mine la Gambrinus, să văd dacă poți să-mi ridici de un colț o masă grea de stejar!”. Cum, după `89, am petrecut câțiva ani în Germania (West–Berlin, Aalen, Frankfurt am Main), mi s-a părut curios că se putea bea o bere în incinta întreprinderii unde lucrai. Desigur, mai discret, și la noi exista practica datului pe „goarnă” în timpul serviciului, dar oficial interdicția era prevăzută de lege. (Decretul 400, parcă se numea, tradus mai pe înțelesul amatorilor: 200 (ml) înainte de masă, 200 (ml) după!) Neamțul fără o bere se simțea lovit în randament, dar nu am văzut pe niciunul să întreacă măsura, aveau destul timp după orele de muncă pentru așa ceva. În pauza de prânz, puteai băga câteva fise (DM), moneda acelor vremuri, într-un automat care îți livra instantaneu o bere rece. Nu ți le număra nimeni, dar această „momeală” i-a făcut pe mulți să-și piardă joburile, în special polonezi, care stăteau prost cu numărătoarea, se zicea. Despre ai noștri, nicio vorbă! Și-atunci, ar trebui să-l felicităm sau să-l înjurăm pe anonimul cu versurile: „Cine-a pus cârciuma-n drum,/Ăla n-a fost om nebun./Cine-a pus-o în unitate,/
Ăsta a fost om cu carte.”
■ Statistici
Moskova (AFP). URSS număra în 1980 „patruzeci de milioane de alcoolici și bețivi, oficial fișați, a șasea parte din populația Rusiei, releva un raport secret al Academiei de Științe a URSS. Destinat cadrelor superioare ale partidului, acest studiu realizat de Academia de Științe a URSS, filiala Novosibirsk, principalul centru al țării de cercetare științifică, în domeniu. Vodka ucide în fiecare an un milion de ruși, iar numărul alcoolicilor, clinic bolnavi: 17 milioane! Consumul de vodkă era de 5 litri / individ, în 1952, iar în 1983 ajunsese la 30 litri / individ. În Siberia, mecanicii agricoli nu mai ating vârsta pensionării. „A întâlni seara un siberian treaz, echivalează cu a întâlni un extraterestru.” (André Glucksmann, La Bêtise)
■ Viață de câine (Montréal, 8 ianuarie 1998…)
A treia zi de ploaie cu gheață. Verglace îi zic ai locului. Geamurile înghețate filtrează o lumină galbenă, hepatică. Vântul suflă în scurte și intense rafale. Copacii „trași” într-o pojghiță fină, par opera unui sticlar priceput, hotărît să imortalizeze urgia. Noaptea ascult epitaful „sonor” al arțarilor de pe strada mea – vaierul unei harpe de gheață, strunită de oarba stihie. Pentru câteva zile, trei milioane de persoane – aproape jumătate din provincia Québec – au rămas fără căldură, apă caldă, iluminat, aici unde dependența de energia electrică este aproape totală. În regim de urgență, s-au organizat centre de găzduire pentru cei sinistrați. A patra zi continuă furtuna de gheață. În plus, trăsnete și fulgere ca în miezul verii. Azi ies din casă, și împreună cu prietenul meu, arhitectul Ovidiu Charena, mergem pe Mont Royal, un deal mai răsărit din centrul orașului, acum devenit piramidă de gheață în mijlocul metropolei. Ținta noastră este Lacul Castorilor, un lac mic, unde vara chiar poți vedea castori, iar pe timpul iernii devine locul favorit al amatorilor de patinaj și săniuțe. Prăpăd și aici, nici țipenie de om. Copacii, acoperiți de o groasă pojghiță de gheață transparentă, par imense cristale Swarovski care înțeapă cerul într-o implorare divină. Facem câteva poze pe care să le privim mai des, să ne obișnuim cu iadul, cel înghețat, cel cu smoală s-ar putea să aibă prea mulți clienți și să nu ne mai primească! La întoarcere, Ovidiu intră în vorbă cu o doamnă care ducea în lesă un câine. Ne spune că tocmai ieșise de la un centru veterinar care, pe lângă asistență medicală, asigură și găzduirea animalelor de casă în cazuri deosebite: molime, catastrofe, perioada concediilor etc. Se pare că stăpânii iubitori și-au adus aici câinii, unde au tot ce le trebuie, iar ei au rămas mai departe în casele neîncălzite. Sacrificiu voit din dragoste pentru animalele de companie. E suficient să vezi în nesfârșitele ierni canadiene, pe cărările troienite de zăpadă, săniile trase de atelaje de câini (traineau à chiens) prin pulberile fine, irizate, spectacolul feeric – amestec de bucurie și iubire pentru acești prieteni ai omului. Într-o secvență memorabilă la un post de televiziune, am văzut o scenă plină de duioșie umană: un chien d`attelage, mort, înghețat în țarcul încropit pentru înnoptare în mijlocul unei păduri, iar proprietarul, căzut în genunchi lângă animalul iubit era zguduit de plâns! Dintr-o carte a lui Petre Stoica, aflu că în Scrinul negru, George Călinescu, marele iubitor de câini, are o catalogare inedită a semințiilor umane după un criteriu original: „Popoarele care aruncă cu pietre în câini stau jos pe scara umanității”. Acum să ne vedeți, domnule Călinescu: ne-am civilizat! Nu mai aruncăm cu pietre în câini, îi legăm de maşină şi îi târâm pe uliţele colbuite ale satului până ce bietul animal îşi dă obştescul sfârşit… Ăsta progres!
■ N. Grigorescu
O mențiune a lui Alexandru Vlahuță, în monografia publicată în 1910: „Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viața unui artist puterea aceasta (…). El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu nimeni”. Izolarea creatorului, o văd generatoare de subiecte curioase: utopii, fantasme, ficțiuni. Nedumeritul din mine nu uita întrebarea devenită obsedantă, pe care am citit-o undeva: „Cum au pictat îngeri, dacă nu i-au văzut?”. „Car cu boi” – peste o sută de tablouri, se zice –, imortalizarea unei autentice țărăncuțe, a unui dorobanț, o nimfă, un portret, iată numai câteva secvențe care fac bucuria ochiului, subiecte de care eram văduviți dacă pictorul nu ieșea din găoace. Câmpina sau Barbizon, natura cu bogăția ei de daruri, sunt tot atâtea matrici generatoare de subiecte insolite. Mă gândesc că trebuie să ai o structură constitutivă mai aparte pentru un asemenea sacrificiu. „Lumețul” care sunt, simte acut nevoia de comunicare cu semenii, cât despre claustrare, nici vorbă. Nu am complexe filozofice, nu mă obsedează categorii speciale cum ar fi dubla singurătate: „mica singurătate (socială, prin raportare la alții) și marea singurătate: singurătatea cosmică a individului”, categorii menționate de Eugen Ionescu, într-o scriere. Un autentic creator – nu e cazul meu – simte această diferențiere ca pe o înzestrare aparte înscrisă în codul lui genetic. Că solitudinea stimulează creația, se prea poate, dar asta depinde de individ, de o riguroasă disciplină impusă de limitările domeniului și capacitatea de adaptare. Mă gândesc că și „muza” are capriciile ei, nu se ține scai de tine. Nu compui simfonii în hărmălaia unei săli gălăgioase, dar poți scrie poezii în cafenea, cum făcea Ion Barbu, ba chiar să pregătești un dificil curs universitar de matematici superioare. Paradox, hazard? Misterele personalității par a influența deciziile. Indiscutabil că atitudinea lui Grigorescu a fost benefică pentru pictor, o breaslă cu nenumărați turbulenți și vieți sfârșite prematur. Exemple, nenumărate. „Va exista totdeauna singurătate pentru cel ce va fi demn de ea”, sunt vorbele lui Villiers de Isle–Adam. Înțeleg, deci, că ea, „singurătatea”, este cea care face alegerea…
- Semnalări amicale…
Îmi plac poemele tîrzii ale lui Mircea Dinescu, cele aflate sub semnul lui „eheu! fugaces labuntur anni” sau, poate mai degrabă al lui „trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri”. Cum e și aceasta pe care o preiau de la rubrica poetului din Cațavencii… Lectură plăcută!
https://www.catavencii.ro/editorial/arnica/
Arnica
În tinerețe m-a lovit pe zebră
mașina de amor năucitoare,
actrița aiurită și celebră
jucînd la Teatrul Mic ca-n teatrul mare.
Cu limba încerca să mă panseze
pînă simțea că mă preschimbă-n flaut
și-acele obiceiuri mic-burgheze
m-au deșelat și-am încetat s-o caut.
Doftoricit apoi de-o profesoară
care m-a învățat cum să-mi port spinii,
în pat se încorda ca o vioară
și mă ruga să-i cînt ca Paganini.
Cîte concerte-am dat nu mai țin seama.
La orice bis mă prăbușeam pe scenă.
Era puțin mai tînără ca mama
și-am bîntuit prin ea ca o migrenă.
Dar pictorița tristă și fatală
cu care m-am jucat de-a străbunica…?!
Toate m-au legănat la ele-n poală,
toate s-au dus și mi-a rămas Arnica
pe care o curtez la bătrînețe
să mă desfăt c-o floare precum papii,
că-n loc de mîini am parcă două bețe
și doi butuci pe care-i strîng ciorapii.
Iar cînd mă las cuprins de sfînta frică
simțind c-o să dau ochi cu cele duse
mă mîngîi cu uleiul de arnică
și moartea-mi pare-atunci o simplă tuse.
- Rîdem din răsputeri…
Un banc scurt și simpatic, din zona conjugală, sosit de la profesorul Septimiu Chelcea, și o glumă grafică, de asemenea conjugală, primită din Canada, de la Virgil ot/ of Toronto. Enjoy!
Lepădare de păcate…
-M-am lăsat de băut, de fumat, de femei, de hoinărit, de nevastă…
-Dar de nevastă de ce?
-Nu merită ea un soț atît de bun cum am devenit!
O colecție bogată, de la cîțiva furnizori harnici, și o glumă grafică de la scriitorul Ion Fercu, care arată destul de bine cum ne începem zilele! Enjoy!
Eheu, fugaces… (Septimiu Chelcea)
Că tinerețea trece mult prea repede, nu-i bai. Problema este că și bătrînețea trece la fel.
Pentru sănătate! (Willy Shalev)
Doctorul mi-a spus că trebuie să fac cel puțin 10 km pe zi, dacă vreau să fiu sănătos. Așa o fi, dar consum prea multă benzină!
La fisc (Virgil Glăvan)
Șefule, încerc să calculez impozitul unui manelist. Cît mama mă-sii face 10% din fără număr?
Țara noastră (Emil Belu)
România – o țară aflată veșnic între mîntuire și mîntuială!
Greu de mîncat! (Mardale, Cațavencii)
Toată vara am încercat să-mi fac un grătar, ca tot omul, da cum aprind un foc pe undeva, cum apar pompierii, futu-i!
Căsătoria (Septimiu Chelcea)
-După trei luni de relație, mi-a vorbit de căsătorie…/ -Așa repede? Ce ți-a spus?/ -Că este căsătorit!
A 11-a poruncă (Willy Shalev)
Vezi-ți întotdeauna numai de treaba ta!
Bronzare rapidă (Mardale, Cațavencii)
Plătește tu taxele și o să fii negru fără să te mai expui la soare!
După merite (Emil Belu)
Fiecare femeie merită un bărbat care să o privească de parcă ar fi ultima bere din frigider!
Un alt banc lung și narativ, o poveste, de data aceasta primită de la scriitorul Cezar Straton.
Morala ar fi că are importanță de unde privești lucrurile. Cum se spunea în copilăria mea, dacă te uiți de la geam sau de la fereastră! Enjoy!
Povestea unui bilanț… După o comă profundă care a durat cîteva luni, un bărbat își recapătă brusc cunoștința! Își dă seama că soția lui este lîngă el. De fapt, ea l-a vegheat zi de zi, noapte de noapte. Bărbatul îi cere soției sale să se apropie și îi șoptește la ureche:
-Știi, ai fost mereu acolo, chiar și în vremurile grele. Cînd mi-am pierdut locul de muncă, ai fost acolo. Cînd am pierdut casa din cauza ipotecilor neplătite, ai fost acolo. Cînd compania a falimentat, ai fost acolo. Și cînd am avut acest accident tragic de mașină, ai fost încă acolo.
-Sigur că am fost mereu lîngă tine la greu…
-Da, dar cînd mă gîndesc acum la toate astea, cred că tu îmi porți ghinion!
Acest banc foarte simpatic – dar cu mult adevăr în el, corupția nu se învață din teorie, ci în practica efectivă! Și o caricatură de C. Pătrășcan, sosită desigur de la Emanuiel Pavel, despre un pedofil la vremea lui, dar pe cale de uitare. Enjoy!
Corupția
-Tată, ce e aia corupție?
-Adu-mi o bere și-ți spun…
-Mami a spus să nu mai bei.
-Ia-ți și tu o înghețată cînd îmi aduci berea.
-Bine.
Alte meme…
Între soți (Septimiu Chelcea)
-Iubito, în cinci minute ajung acasă. Ce avem la masă?/ -Scaune!
Autofagie (Septimiu Chelcea)
Este atît de cald că înghețata cu frișcă din frigider n-a mai rezistat. S-a mîncat singură!
La ghicitoare (Septimiu Chelcea)
-Iubito, am fost la vrăjitoare și a văzut în globul de cristal că nu mă mai iubești./ -Dai banii aiurea. Dacă te uitai în ochii mei vedeai același lucru!
Comparație (Virgil Glăvan)
Ce au în comun diareea și mașina electrică? Teama că nu vei ajunge la timp acasă!
Rusia (Vladimir Bukovski, apud Michael Astner)
„Rusia nu-i o țară. E o operațiune KGB scăpată de sub control.”
Rusia 2 (Garry Kasparov, apud Michael Astner)
„Fiecare țară își are mafia ei. În Rusia, mafia își are propria țară.”
Oamenii cu scaun la cap… (Michael Astner)
…se trezesc mereu între scaune. Cei fără n-au nici o problemă!
Gura păcătosului (Media, LA)
Răzgîndilă: „Știți, mă voi întîlni cu Putin, merg vineri în Rusia”. Greu de priceput ce-a vrut să zică. Oricum e clar că din întîlnirea asta singurul care iese în folos este Putină. Folos și mai mare dacă s-o fi gîndit Trumpie să-i dea Alaska în schimbul păcii în Ucraina!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
