- Poeme de august…
Alt vis, altă noapte, altă vară…
un vis este o simplă întîmplare venită din hăurile memoriei
dar un vis care se repetă în următoarea noapte în toate amănuntele
te pune pe gînduri, trebuie păstrat cu atenție, poate trebuie scris…
un birou atelier cu rafturi mese de lucru un computer scule felurite
vedeam mîinile agile și precise ale handmaderului lucrau mici
argintării cu grija vechilor meșteri aurari ai eghipetului de sus
și ea o ea pe care nu o cunoșteam aduna micile bijuterii
în punguțe de catifea neagră sau vișinie în cutii băgate iute
într-o poșetă frumos manufacturată în cusături la culoare
în buzunare nu știu dacă după o regulă sau la întîmplare
poate aduna totul în mare fugă de teama unei forțe de ocupație…
eram și nu eram în acel spațiu dar priveam cu atenție totul
și nu înțelegeam de ce pielăria de care știam devenise argintărie
nu nu sînt priceput nici la alchimie nici la artizanat nu știam
deodată am înțeles graba o umbră neagră a invadat încăperea
ea pe care nu o știam a dispărut pe o ușă atunci deschisă
și umbra s-a preschimbat într-o ea pe care o cunoscusem cîndva
avea chipul de atunci un chip dispărut pentru totdeauna în vreme…
a privit roată, jur-împrejur cu o privire adormită și a ieșit încet
pe ușa rămasă deschisă de la cealaltă plecare a celei neștiute
și de bună seamă nu e de aflat vreun sens în toate acestea
lucrurile cu adevărat importante viața dragostea moartea frumosul
sînt lucruri simple comune și prin urmare nu trebuie înțelese
și de fapt rămîn în fața minții mereu opace mereu de neînțeles…
apar în felurite chipuri mereu înghițite de chitul lacom de semne!
1 – 5 august 2025, în Iași
- Prima pagină
De dimineață, de cînd am aflat vestea, nu reușesc să mă obișnuiesc cu gîndul că mai tînărul meu prieten Codrin Burduja nu mai este printre noi. Și m-am tot gîndit la el, la Ivona, la cercul nostru. Ne-am cunoscut în zorile post-revoluției, în redacția Convorbirilor literare, unde eu eram redactor sef adjunct, iar el avea să devină tehnoredactorul căruia revista i-a datorat chipul. Dincolo de diferența de vîrstă, cred că ne-am simpatizat de la bun început, poate din acest motiv ne-a solicitat, mie și soției mele, să le fim nași, cînd au decis să se căsătorească. Am acceptat cu plăcere, chiar dacă după plecarea echipei noastre de la revistă, ne-am văzut mai rar decît se obișnuiește între nași și fini, dar viața ne-a dus pe drumurile noastre. Oricum, de cîte ori ne întîlneam, simțeam aceeași bucurie. El și-a încheiat studiile de sculptură, a dat chipul Monitorului de Iași, apoi Ziarul de Iași, iar în ultimii vreo zece ani a fost inspector șef la serviciul de comunicare al Primăriei. Ultima dată ne-am văzut la sfîrșitul pandemiei, pe pietonal în fața Primăriei, unde ieșise să fumeze o țigară. Am fumat împreună, am vorbit, am rîs – avea un simț al umorului cu totul aparte -, am stabilit să ne revedem la o cafea/ un suc. N-am reușit. Azi am aflat de ce – în ultimii ani, sănătatea i-a fost grav afectată, ceea ce știau doar cei din imediata apropiere – discreția lui era proverbială.
A propos de sculptor, pe cînd eram la Convorbiri, văzînd că orice scrumieră, oricît de mare, nu-mi este îndeajuns, mi-a sculptat una gigantică din marmură. Scrumiera aceea m-a însoțit prin multe redacții pe care le-am condus în timp, de la Timpul la Universul de Iași și de la Lumea Ieșeanului la Adenium. Din păcate, în ultimul loc amintit, deși de marmură masivă, a suferit un accident. Mi-ar fi plăcut s-o am acum, ca amintire.
Mi-a plăcut foarte mult testimonialul publicat azi de Ivona și îl preiau aici: „Viața tocmai mi-a oferit o lecție dureroasă. Am pierdut omul lângă care am crescut, alături de care am trăit 30 de ani și împreună cu care am împărțit totul: de la băncile liceului până la redacții, de la micile conversații zilnice până la marile pasiuni comune. Ne-a unit ceva mai mult decât o simplă căsnicie: o prietenie construită inteligent și discret, în jurul lucrurilor care ne defineau pe amândoi: pasiunea pentru presă, filmele, marea și un stil de viață fără ostentație.// A fost un soț bun și blând, un Domn elegant și discret, care și-a trăit viața cu umor și inteligență. Drum lin, dragul meu! Rămân amintirile!// Le mulțumesc foștilor colegi de liceu, foștilor colegi din presă, prietenilor și tuturor cunoscuților care au transmis mesaje de condoleanțe și sprijin în aceste momente grele. Fiecare gând primit îmi confirmă încă o dată cât de mult a însemnat el pentru toți cei care l-au cunoscut.”
Odihnește în pace, Codrin! Multă putere îndureratei familii!
- De la prieteni…
Daniel Cristea-Enache despre „Nu există loc unde să fugi” (2)
În numărul din iulie din Contemporanul, sub titlul Melancholy Man, excelentul critic și istoric literar Daniel Cristea-Enache a publicat prima parte a cronicii sale dedicate celui mai recent volum al meu de poezie. În numărul din august al revistei, Daniel Cristea-Enache publică a doua parte a cronicii sale. Citindu-le pe amîndouă, îmi dau seama că este vorba despre unul din cele mai bune articole pe care le-am citit despre poeziile mele. Încă o dată, nu pentru că este un articol favorabil, în general am avut parte de articole favorabile, ci pentru că este perfect aplicat textului interpretat. De altfel, a scris de mai multe ori despre poezia mea, cîndva tot un articol în două părți dar în Observator cultural, și de fiecare dată ceea ce mi-a atras atenția a fost calitatea interpretării sale. Îl felicit și îi mulțumesc.
https://www.contemporanul.ro/noutati-presa/contemporanul-nr-8-august-2025.html
Cronica literară – „Sună-mă când ajungi”
Complexitatea și profunzimea poeziei lui Liviu Antonesei din Nu există loc unde să fugi se datorează, la un prim nivel, „confruntării” dintre eul liric și cel social, despre care am vorbit pe scurt, și asupra căreia merită insistat acum. Firește, în discursul liric al majorității poeților noștri buni, eul social se manifestă, dacă nu neapărat direct și explicit, prin versuri apăsat sociale și politice, atunci prin implicații ale vremilor asupra biografiei și înseși lumii poetului. Chiar și o lirică voit evazionistă precum cea a lui Nichita Stănescu din 11 elegii se raporta, anume prin evazionismul ei artistic, la contextul istoric și social, politic și ideologic totalitar pe care autorul neomodernist ținea să-l pună cu totul între paranteze. Fiindcă nu putea să facă așa ceva în viața reală, Nichita Stănescu a făcut-o în lirica lui metafizică și abstractă, din care orice element social a fost expurgat.
La Antonesei, într-un cu totul alt context istoric, nu e suficient ca autorul concret să-și petreacă o frumoasă vacanță la Hersonissos din Creta pentru ca eul social să dispară din ecuație ori să rămână pasiv, în așteptarea „reluării activității”. Poemele din carte nu fac abstracție de problemele din afara sferei private, fiindcă Antonesei are nu doar un eu social așa-zicând teoretic și latent, ci și unul empatic, activat poetic, aproape asimilat cu eul liric (de care tocmai încercasem să-l disting). Astfel, în Moartea, la drumul mare, pe toată pagina pare că scrie în diagonală cu litere de-o șchioapă Putin, deși numele „căpcăunului” nu este menționat. Iar în Pare mi otan phtasis, și mai elocvent, contextul dramatic, tragic devine chiar substanța și compoziția literală a poemului. Cuvintele din titlu, pe grecește, înseamnă „Sună-mă când ajungi” și au legătură cu oribila coliziune feroviară din Grecia, soldată cu 57 de morți, dintre care mulți tineri. Tragedia a avut loc pe 28 februarie 2023 la Tempe, iar poemul a fost scris de Antonesei pe 8-11 martie 2023, la Iași. Liricul se va deschide cu toți porii pentru a capta această tragedie „a altora”:
… dar nimeni nu sună — de o parte și cealaltă
a mării cenușii, telefoanele au amuțit speriate
sub ruine solzoase și vagoane sparte de tren,
amestecul exploziv de nepăsare, nepricepere
și neputință a spulberat totul și a amuțit telefoanele,
zeci de mii de telefoane fără ton, fără voce…
o cățelușă scoasă după o lună de sub ruine
cu puii ei născuți acolo, un tânăr neatins
din primul vagon, două picături de apă
într-un pustiu dezolant, fără margini, ars…
După un debut realist, în primele versuri, vedem cum poetul a transformat tragedia feroviară din Grecia într-o hiperbolă a nenorocirilor umanității. Telefoanele care nu mai au ton sunt „zeci de mii”, cățelușa este scoasă „după o lună”, totul devine „un pustiu dezolant” și „fără margini”, „ars”, cu o potențare și ilustrare prin climax expresionist. Nu numai că eul social se manifestă aici în modul cel mai puternic și mai expresiv, dar el dictează termenii lirici, tonalitatea, intensitatea compoziției poetice.
Departe de a fi un „simplu” observator al realității exterioare (pentru alți autori, și observația directă e complicată), Antonesei interpretează, prin urmare, în textul poetic cele văzute, așa cum procedează și cu cele citite ori trăite nemijlocit. În felul acesta, eul social despre care am tot vorbit comunică ori se suprapune cu eul liric, iar lectorul avid, cu o curiozitate intelectuală mereu proaspătă, se „intersectează” cu eul senzorial, cu personajul masculin care înoată în bazin sau dă cu cremă „pe pielea aprinsă a celuilalt trup”.
Într-un poem aparent ocazional și circumstanțial, scris tot la Hersonissos, Celălalt, doi turiști, amândoi bărbați, se întâlnesc la Anesis Blue și se recunosc. Nu știm cine este „celălalt”, nu aflăm nici măcar ce profesie are „al nostru”, nicăieri nu se vorbește despre scris, despre artă, despre artiști, dar „povara” comună celor doi este ea, Arta cu majusculă, cea care face să fie schimbate măștile și să se întâlnească înseși componentele ființei interioare. Ceea ce părea a fi un text ocazional devine, în mâinile lui Antonesei, unul profund:
Probabilitatea ca doi oameni
care poartă aceeași povară
să se întâlnească la Anesis Blue
este apropiată de zero…
dar ne-am recunoscut imediat,
e adevărat că el purta baston alb
poate e mai veche și mai grea povara —
în apă se mișcă repede și precis ca mine
pe uscat este mult mai agil,
înțeleg că experiența este de mare folos.
Empatie, potop de empatie,
empatie fără frontiere.
Empatia, de data aceasta, nu va fi mai fi una socială și societală, ci o formă deplină a confreriei de breaslă. Deopotrivă observator și interpret al lumii în care trăiește, poetul nostru (postmodernist ca toată generația lui) este suma experiențelor sale existențiale, intensificate prin lecturi bogate și meditație concentrată. Chiar dacă textul liric este inițial un tablou, pe parcursul lui elementul pictural se va modifica subtil. În majoritatea cazurilor, re-lectura va aduce un plus de semnificație, mai întâi fiindcă simbolistica nu este exterioară „carnației” poetice, adăugată artificial la ea, ci parte constitutivă a versurilor, creată odată cu acestea. Și apoi, fiindcă referentul celor mai valoroase poeme este multiplu și intră în zona lirismului cu propria lui complexitate.
Un exemplu edificator în această privință este un text de referință precum Martorii au văzut…, pe care l-aș cita integral dacă expresivitatea lui deosebită nu ar face, până la urmă, inutilă analiza critică. Poetul e aici tot personaj liric observând realitatea din jur, „pe banca îndepărtată de la marginea bulevardului”, și în acest tablou în care se include va fi invocat un tu prin care se schimbă nu numai persoana gramaticală, ci tabloul poetic cu totul și poeticitatea însăși. Acest tu neprecizat, enigmatic adaugă culoare, vibrație, sens în poemul care parcă se însuflețește: „modul acela discret dar constant în care/ te strecori printre rânduri”; „nu știu dacă/ e abilitatea ta sau un fel de merit de autor”… Antonesei devine co-autor al textului său, împărțindu-l cu această entitate pe care o omagiază până la venerație și citându-l pe Mallarmé în finalul primei strofe. Strofa a doua va fi din nou la persoana I singular; și vom asista la efortul autorului de a picta liric „rețeaua de nervuri” a frunzelor copacilor din dulcele târg al Ieșilor, toamna. Eul liric masculin, lăsat singur, pare a nu se descurca și (ca orice bărbat) găsește prompt o scuză destul de puerilă: „dar nu reușesc pentru că se amestecă între ele”. Atunci, soluția problemei irezolvabile este una și aceeași cu inspiratoarea expresiei poetice. Inspiratoare nu numai la figurat, la modul simbolic, ci și la propriu: „în acea zi, te voi invoca și vei intra brutal/ între rânduri, în plină glorie, neasemuită…”. Că acest tu e femeia, o anumită femeie, Muza poetului sau Poezia însăși, că este câte ceva din toate aceste minunății, nu o vom ști exact niciodată; și calculul probabilităților ar avea ceva meschin. Esențial este procesul de creație poetică, proces suspendat ori blocat în absența factorului feminin determinant. Versul final e unul al eliberării triumfătoare: „și soarele de octombrie va străluci nebiruit!”. Poemul s-a putut încheia.
Două concluzii pot fi trase la finele acestei cronici. Nu există loc unde să fugi este volumul unuia dintre cei mai buni poeți contemporani. Iar cine nu are o Muză — ar fi bine să invoce…
Daniel Cristea-Enache
- Semnalări amicale…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil
Dacă e duminică, e Emil Belu, prietenul nostru eseistul din Montreal cu însemnările sale din lume și vreme, cu persoanele și personajele sale, peisajele, cărțile, operele de artă. Lectură plăcută!
■ Un personaj
Pe „Manu”, unul dintre băieții doamnei Candrea – dacă nu mă înșel, cred că erau doi frați –, arhicunoscuta șefă de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, l-am cunoscut întâmplător, prin intermediul unui prieten, profesorul Ștefan Stănciuc. Eram student la București, fără pasiuni literare, fără minime lecturi de bază, un regretabil handicap la întâlnirea întâmplătoare cu acest „personaj”, într-un parc bucureștean, Herăstrău, dacă îmi aduc bine aminte. „Manu”, s-a prezentat scurt, nu știu dacă era o poreclă, poate un nume de alint, nu am aflat niciodată prenumele adevărat și, lucru curios, frecvent era apelat „Chibățu`”. De unde, până unde, nici o idee? Deși mare iubitor de licori, nu intra niciodată în restaurantul unde mama lui era gestionară. Ba, lucru de necrezut, chiar nescriitoare fiind, era una dintre „celebritățile” Uniunii Scriitorilor. Nu trebuie date explicații suplimentare, putea figura chiar pe emblema breslei, iar scriitorii și majoritatea amatorilor de taclale cu anumiți condeieri, „chiriași” de vază (și bază!) ai locantei, știu prea bine „cine” era doamna Candrea. (Se sugera că o carte scrisă de această doamnă, un fel de Jurnal cu întâmplări din restaurantul pe care îl patrona de mulți ani, ar fi un adevărat „best-seller” românesc. Se pare că s-a pierdut ocazia.) „Manu” părea un versat în ale literaturii, se spunea că familia Candrea, în vremuri apuse, avusese o renumită bibliotecă, de care el nu părea străin. La spoiala mea culturală mi s-a părut sclipitor în discuția cu prietenul Ștefan, profesor de limba română. Era tehnician și lucra într-o mare întreprindere bucureșteană, nu mai știu care, unde era bine încondeiat de Securitate pentru convingerile lui anticomuniste. La mari evenimente politice, vizite de mari personalități externe, era mereu avertizat de „organe” să dispară și să-i tacă „fleanca”. Colegii de muncă îl consultau în delicate probleme, interne sau externe, motiv pentru care era mereu chemat să dea declarații acolo unde trebuie. Explica râzând, că ajunsese să i se ceară sfaturi chiar și când apropiații din secția unde lucra mergeau să își cumpere galoși, de parcă aveau de ales dintre mai multe modele. Nu uit entuziasmul lui pentru recent apăruta noutate editorială, o carte plină de umor, în răspăr cu vremurile în care trăiam, Galoșul, autor Mihail Zoșcenko. Am popularizat-o la căminul studențesc din Regie, apoi cartea a trecut la cel din Grozăvești, dusă de colegii de cămin prietenelor și iubitelor filoloage, și nu numai!, unde a avut un succes enorm. În peregrinările mele prin lume, am purtat-o mereu cu mine, iar de aproape treizeci de ani la Montréal, o „consult” mereu la vremuri de bejenie. Pe unde o mai fi de o mai trăi, răzvrătitul personaj?
■ Eu, algerianul
Într-o seară, la întoarcerea spre casă, intru într-o cârciumă din cartier unde, nu după mult timp, am surpriza unui scurt dialog, într-o abordare directă, fără salut sau alte conveniențe. Una mai deocheată, machiată strident, se plimba cu mișcări lascive printre mese, căutând motive de taifas direcționate spre scopuri ușor de bănuit. Scena i-a captat și pe cei câțiva de la mesele apropiate, clienți mai vechi ai localului care, cu certitudine, cunoșteau „marfa”. Am intrat inevitabil în vorbă cu Madame, apoi o voce tabacică, însoțită de o mimică lingușitoare, apanaj al „meseriei”, m-a luat din scurt, printr-o bruscă interogație, ceva specific limbajului colorat al breaslei:
– Comment t`appelles tu, pied–noir?
Îi făcusem, probabil, impresia că aș fi algerian, etichetându-mă în consecință. S-ar fi putut ca și ea să vină din acea zonă geografică, sau cunoștea câte ceva din fizionomia unui magrebian, deducție simplă. M-am prezentat, am corectat eroarea originii mele, iar răspunsul meu, într-o franceză căznită, se pare că i-a dat curaj:
– Monsieur Emil! J`aime ton style!.
A început să vorbească în rime ce se legau cu greu – alcoolul, drogul – , iar gândul mă trimitea la ideea că și bordelul ar putea da poete. Mă rog, nu era cazul ei, dar nu era imposibil. Biata de ea, nu cunoștea sfatul unei mame – asta nu era poezie! – către fiica sa: „Draga mea, încearcă să dai de unul bogat, potența trece…”. Asta, desigur, dacă bănuia vreo posibilă „împreunare stilistică”! Numai la asta nu se gândea Monsieur Emil.
■ Întrebare
„E șase dimineața, abia m-am dezmeticit, și fac, cum se va vedea mai încolo, filozofie de doi bani! Ieri, la vreo două zile după ce-mi numărasem cititorii și iar îmi ieșiseră vreo cinci sute, experiența dură în orașul ăsta de suflet al nostru, Brașov. Întrăm într-o librărie. Îi văd pe mai toți. Și cutare, și cutare… Unii cu mai toată opera. Nu că m-aș fi căutat, nu aveam cum să fiu. Totuși, cât nu sunt de paranoic, tot mi s-a strîns inima. Pentru cine dracu` scriu!? (Livius Ciocârlie, La foc mărunt)
■ Kentoscop
Pe vremea răposatului, în țara noastră, exista deja o criptomonedă –invenție românească neomologată – denumită „Kent”. Mă rog, nu era chiar monedă de schimb, dar circula până la aproape ieșirea din uz, pentru că și pachetul de țigări „Kent”, cât era el de valoros, avea o limită de expirare, prin desele schimbări de proprietar. Era ciubuc garantat pentru doctor, acesta la rându-i îl dădea mecanicului care îi repara „Dacia”, care mecanic auto mi-l dădea mie pentru că îi reparam televizorul color apoi, și eu îl dădeam mai departe altora. În final, pachetul ajungea într-o stare de o asemenea degradare că circuitul se întrerupea.
În orașul ardelenesc unde mă așezase soarta, aveam un bun prieten, medic chirurg, pe care îl consultam în diverse probleme de sănătate. Cum locuiam în vecinătatea spitalului, când era de gardă, mă chema să mai povestim, de obicei seara târziu când nu avea pacienți. Discuții variate, culturale, sportive, mai ales, jucam adesea tenis împreună pe terenurile de zgură de la marginea orașului. Într-una din seri îl văd cu stetoscopul al gât, lucru mai rar la un chirurg.
Îl întreb cum se numește ustensila care-i atârna la gât?
─ Faci pe prostu`? Știi că e un stetoscop.
─ Să-i schimbați numele, propun.
─ Cum să-i zicem?
─ Kentoscop, adaug mândru de găselniță, el este cel care vă aduce râvnitele țigări americane.
■ Neonazismul
„Oare de ce neonazismul crește și crește, în ciuda protestului general, a tuturor avertismentelor? Mă gândesc la copilul care a spânzurat pisica și și-a cerut iertare. Dar i se amintește în continuare, în fiecare dimineață, că a spânzurat pisica. Cum reacționează copilul?” (Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog)
- Viața de după… Sonete
Luís de Camões: Ultimul poem/ Bonus – J. L. Borges: Lui Luis de Camoens
Am primit ultimul poem tradus de poetul Adrian Vasiliu din opera marelui lusitan, însoțit de mesajul care urmează: „Îți trimit acum ultima traducere. Aventura Camões ajunge astfel la un bun și binemeritat sfârșit. Marelui poet lusitan i s-au atribuit 364 de sonete, din care se consideră că 211 ar fi originale, iar eu am tradus 72, orientându-mă după o ediție a celor „alese” . A fost o călătorie frumoasă pentru mine, sper că și altora le-a plăcut. Aș fi vrut să-i închin și eu marelui poet un sonet, dar având în vedere că un mare poet (cu care nu mă pot compara!) s-a gîndit să o facă deja, prefer să-ți trimit varianta românească a omagiului borgesian. Dacă consideri, poți eventual publica cele două sonete împreună. Cu cele mai prietenești mulțumiri pentru găzduire”. De bună seamă că e o idee excelentă să-i așez în pagină pe cei doi mari poeți împreună. În ce privește ansamblul traducerilor publicate aici, sper să aibă destinul celor din Villon și Shakespeare, prin urmare să se încununeze într-un volum la fel de important și elegant precum traducerile anterioare! Iar dacă poetul traducător va socoti de cuviință să se apuce de tradus o altă mare operă lirică, blogul așteaptă. Vînt bun la pupă, Adrian!
Luís de Camões
Como podes, ó cego pecador,
Com poți tu, oare, orb întru păcat,
Să fii-n greșeli atât de persistent,
Știind că viața e doar un moment
Când o compari cu veșnicul neant?
Judecătorul, să nu crezi vreodat’,
De chin c-o să te ierte, indulgent,
Chiar dacă timpul, care curge lent,
Ziua de-apoi o va fi amânat.
Nu pierde ore, zile, luni sau ani
Împrietenit cu relele porniri,
Care conduc la rele și mai mari.
Când adevărul relei tale firi
Ți-l știi, încearcă barem să-l repari,
Cerând iertare Domnului, umil.
Jorge Luís Borges
Lui Luís de Camoens
Fără-ndurare și fără ură timpul ia
Cu el splendoarea spadei. Și trist și sărăcit
În patria ta visată-ai revenit,
Oh, căpitane, pentru-a muri în ea,
Dar și cu ea. Iar în deșertul fermecat
Floarea oștirii portugheze s-a pierdut
Și spaniolul crud, cândva bătut,
Flancul expus i l-a amenințat.
Vreau să știu dacă tu, pe mal de-acuma,
În fine-ai înțeles, venind momentul,
Că totul dat pierzării, Occidentul,
Orientul și stindardul și armura,
Va fi (sfidând mutația umană)
Etern în Eneida-ți lusitană.
Traduceri de Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un banc lung și narativ, o altă poveste… Dacă vă sună cunoscut, nu e de mirare. Întîmplarea evocată era, pe vremuri, frecventă după revoluții, acum se petrece după orice schimbare de guvernare. Nu doar la noi, de altfel, ceea ce și explică starea tot mai jalnică a clasei politice mondiale. Mulțumesc prietenului Virgil Glăvan pentru furnizare. Enjoy!
Povestea ciobanului și a colonelului… Un nou tip de avion se prăbușește la zborul de încercare. Cutiile negre sunt furate, nimeni nu poate trage nicio concluzie asupra catastrofei. La inspecția Ministerului Apărării, singurul martor ocular este badea Ion, un cioban care se uita cu privire tâmpă, de analfabet…
– Spune baciule, îl întreabă un colonel, cam ce-ai observat?
– Apăi, domnule dragă o hărăbaie zbura, când numai ce o pălălaie s-o aprins, no și unde nu s-o țipat hărăbaia în gios…
– Baciule, nu înțeleg nimic din ce-mi povestești, fii te rog mai clar!
– Păi bine, domnule dragă, de ce nu spui așa? Ieri, la orele 14.00, un bombardier de tip Stealth, V5, generația 2021, greșind unghiul de incidență cu cel de așezare, a intrat într-o vrie incontrolabilă. În acest context, a pierdut ireversibil altitudine, astfel încât s-a produs acest regretabil eveniment.
– Baciule, m-ai spart! spune colonelul, de unde știi termenii ăștia?
– D’apăi când eu eram comandant de escadrilă, matale erai cioban… ca mine, acum. Apoi, matale ai intrat in politică. La noi s-au făcut restructurări. Înainte, tu cioban, eu colonel; acum tu colonel, eu cioban. De asta pică avioanele ca muștele, șefule…
Un grupaj mărișor sosit de la prietenul nostru din Toronto, Virgil Glăvan, și o glumă grafică de la profesorul Septimiu Chelcea, care aduce la zi o vorbă celebră privind mafia. Enjoy!
Doi vecini stau de vorbă:
-Ce-i cu tine, vecine, de ce ești supărat?
-Ce să fie? Divorțez!
-De ce?
-Nevastă-mea nu mă mai iubește. Aseară ne-am certat și a aruncat cu farfurii după mine.
-Păi bine, vecine, de zeci de ani de când ne-am mutat lângă voi, de fiecare dată când vă certați, aruncă cu farfurii după tine. S-a schimbat ceva de zici că nu te mai iubește?
-Da, s-a schimbat. Aseară m-a nimerit!
Doi nuntași la nuntă. Unul către celălalt:
-E cea mai urâtă mireasă pe care am văzut-o la o nuntă!
Celălalt răspunde sec:
-E fiica mea!
-A, mă scuzați, nu am știut că sunteți tatăl miresei, spuse primul.
-Nu sunt tatăl ei, boule, sunt maică-sa!
Gheorghe, pe patul de spital, o aștepta pe nevastă-sa. Într-un târziu apare și ea.
– Gheo, să îți povestesc ce mi s-a întâmplat. Am urcat în taxi și pe drum mi-am adus aminte că am uitat portofelul.
– Și te-ai întors?
– Nu, ar fi durat prea mult, dar taximetristul a spus că nu e problemă, că o să ne descurcăm. La un moment dat, a tras pe dreapta și mi-a spus: „Ce alegi, îmi cânți un cântec sau…?”
– Ce obraznic, iubito… Și ce cântec i-ai cântat?
– Păi, mă, Gheo, tu pe patul de spital și eu să am chef de cântat?
O doamnă „puțin” mai în vârstă, pe un vas de croazieră stătea lângă balustradă, îmbrăcată într-o fustă și un tricou. Vântul fiind puternic îi ridică fusta, dar ea stătea nemișcată ținându-și cu mâna pălăria. Vine un domn la ea:
– Doamnă, știți că vântul vă ridică fusta, nu?
– Știu, domnule, dar eu trebuie să țin pălăria.
– De ce?
– Pentru că ce se vede sub fustă este vechi de 75 de ani, dar pălăria o am de ieri!
La un bar ajunge un preot:
– Bună ziua! Suc de morcovi aveți?
– Nu.
– Dar de roșii?
– Nu, domnule, aici e bar.
– Dar fiertură de țelină aveți?
– Nu avem decât băuturi alcoolice.
– Dumnezeu îmi e martor că nu am vrut să beau altceva. Dar dacă nu aveți decât băuturi alcoolice, vreau și eu o bere!
În piața Matache Măcelarul, o bătrâna cu câteva ciolane într-o pungă, pe care reușise să le cumpere după lungi ore de stat la coadă, își făcea cruce zicând:
– Mulțumesc, Doamne, că am reușit să cumpăr ciolanele astea!
– Nu se zice așa, mătușă! – o corectează un „băiat cu ochii albaștri”.
– Da’ cum se zice?
– Mulțumesc, tovarășe Nicolae Ceaușescu!
– Da? Și după ce n-o să mai fie tovarășu’?
– Abia atunci să mulțumim lui Dumnezeu!
Mare ședință la sediul poliției… Comandantul zice:
– Mâine avem tragere. Vom merge cu un camion cu remorcă. Ofițerii vor merge în camion și subofițerii în remorcă. Plecarea camionului va fi la ora 6.00. Sunt ceva întrebări?
– Da (zice un subofițer). Remorca la ce oră pleacă?
Se construiește ultimul model de robot care să înlocuiască bărbatul. Este supus la teste. Nemțoaica iese după o jumătate de oră: „Ah, gut gut!”. Americanca iese după o oră: „Great action!”. Olteanca iese după 3 ore fugărind robotul:
– Fir-ai al dracului, te plângi că s-au terminat bateriile, ai? Dar de fugit mai poți să fugi?!
Nevasta unui deținut, în audiență la directorul penitenciarului:
-Domnule director, am venit aici să vă rog să-i dați soțului meu o muncă mai ușoară.
-Dar, doamnă, soțul dv. lipește etichete pe sticle, ce poate fi greu în asta?
-Nesimțitul, mie mi-a zis că sapă un tunel.
Un alt banc lung și narativ, o poveste despre unul din puținele succese ale unei instituții celebre prin mînării și insuccese. Îi mulțumesc scriitorului Ion Fercu pentru furnizare. Sfatul meu este să nu rîdeți în hohote, tălîmbii ăștia care au declarat abuziv doliu național s-ar putea să stea la pîndă…
Povestea unei salvări miraculoase… Într-un restaurant elegant, o mamă stă la masă cu băiețelul ei de zece ani. Copilul, ca toți copiii, neastîmpărat, se joacă cu o monedă de zece bani, o bagă și o scoate din gură, pînă la urmă o înghite și începe să horcăie, semn că se asfixia de la moneda oprită în laringe. Mama, disperată, începe să strige după ajutor, în vreme ce copilul horcăie și se face tot mai vînăt la față. De la masa vecină, sare un domn și, cu mișcări experte, îi trage copilului pantalonii jos și îl strînge de testicule. Copilul urlă de durere și scuipă moneda afară. Mama, uluită, îi mulțumește domnului:
-Ați fost extraordinar, uluitor, credeam că o să-mi moară copilul, sînteți doctor?
-Nu, doamnă, eu lucrez la ANAF și am aplicat procedura standard prin care scoatem ultimul bănuț!
Un nou banc lung și narativ, un banc clasic, în cele din urmă o poveste cu tîlc. De data aceasta mi-a sosit de la poetul Liviu Mățăoanu. Enjoy!
Povestea marelui concurs… În Statele Unite, la emisiunea „Vrei să fii milionar?”, printre alți foarte mulți concurenți, participă un evreu și un polonez. Amîndoi din Newark, amîndoi foarte bine pregătiți, pînă la urmă, cei doi se dovedesc a fi cei mai buni și se califică în marea finală. Se pariază foarte mult pe evreu și doar o singură persoană pariază pe polonez. Începe finala, totul merge cap la cap pînă la ultima întrebare la care evreul nu știe răspunsul, cea pentru 1 milion de $ și pierde în favoarea polonezului, care dă răspunsul corect. La ieșirea din platoul de televiziune, e plin de reporteri care îl întreabă pe evreu :
-Cum vă simțiți acum, cînd știți că atîta lume a pierdut șansa de a cîștiga o mică avere din cauza Dvs.? Chiar și Dvs. ați pierdut atîția bani!
La care evreul răspunde calm :
-Dar cine credeți că a pariat pe polonez?
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
