- Poezii de aprilie…
Limba androgină
numai zeii tac cu adevărat animalele sînt mute
oamenii vorbesc continuu gemenii au inventat criptofazia
noi androginii am ajuns spontan la criptolalie despre care
michel t și toți psihologii n-au aflat încă nimic…
puține cuvinte cîteva semne și o mimică secretă
cînd nu era suficientă privirea întîlnirea privirilor
pe frunzele colorate din toamna aurie spuma apei la țărm
tîrîitul obsedant al cicadelor raza soarelui prin paharul
cu vin rubiu parfumul de lavandă din marile dulapuri
catifeaua pielea caldă și cele care sînt acum de nespus…
pentru tine asta n-a fost destul te-ai rupt și ai zburat
în vîltoarea amețitoare a vorbăriei sînt jumătatea
care a ajuns la tăcere și singurătate destinul meu
nu este acela al unui zeu aceasta nu este vocația mea!
29 Martie 2026, în Iași
Reverdie
Lui Bernart de Ventadorn
primăvara de acum îmi aduce în minte altă primăvară
una altfel într-o margine de pădure în care explodam
ca mugurii ce se deschideau pretutindeni înverzind totul
pînă și ciripitul păsărilor care m-a pus imediat în mișcare
așa că am spus cu voce poruncitoare dar străină mie
déjame que te cuente etc și m-ai urmat în adîncul pădurii
sub ramurile unui paltin un arțar îmi șoptește memoria
am făcut ceea ce trebuia făcut am îndeplinit ritualul
și nimeni nu a știut asta pînă acum cînd scriu reverdia…
31 Martie 2026, în Iași
- Prima pagină…
În momentul în care încep această postare, prietena noastră poeta Camelia Iuliana Radu, redactor șef al publicației, se află în plină lansare a revistei Caietele Norr, prima apariție din acest an. Evenimentul are loc la Ploiești, în cadrul Festivalului de Poezie Nichita Stănescu. O prezentare extinsă a sumarului puteți găsi în acest interviu acordară de Camelia publicației Actualitatea Prahoveană. Cum veți vedea și acest număr este unul excepțional, cu un sumar bogat și divers, cu o grafică care îți fură ochii. Cînd va fi postată ediția electronică o voi distribui cu bucurie. Deocamdată, mă bucur că poeta și-a găsit vremea și inspirația să scrie o cronică literară la ultima mea apariție editorială, a doua ediție a antologiei Un taur în vitrina de piatră, pe care o preiau aici. Mai întîi linkul spre prezentarea revistei.
Poezia care nu a cerut permisiunea
Camelia Iuliana Radu
O explicație… „Dacă n-ar fi existat teroarea cenzurii, dacă n-ar fi existat ceaushisma, dacă n-ar fi existat teama redactorilor de carte, dacă n-ar fi existat delatorii, așa ar fi arătat cartea apărută în 1989 la Cartea Românească, sub titlul Pharmakon. Dar, dacă toate acestea n-ar fi existat, ar mai fi fost ea oare scrisă? Imposibil de răspuns. Nu-mi rămîne, deci, decît să mă bucur că toate cele care au existat – și încă multe altele – nu mai există și, pînă la urmă, cartea (bună sau rea, asta vor decide cititorii și criticii) apare așa cum am gîndit-o, așa cum s-a scris de-a lungul a zece sau cincisprezece ani. Nici eu nu știu de cînd datează cel mai vechi poem din volum. Îmi amintesc numai că o primă versiune a acestui manuscris a fost depusă prima dată la o editură în 1979-1980. De-atunci, manuscrisul a tot fost modificat pînă a ajuns la această formă definitivată în primăvara anului 1988, depusă la editură și apărută în anul următor mai mult decît înjumătățită. Așa aș fi vrut să apară atunci. Așa o voi lăsa, deci, să fie tipărită acum, indiferent de imperfecțiunile ce le voi fi observat între timp. Este limpede că, din acest moment, volumul de debut în poezie Pharmakon nu mai există„ L.A, 13 februarie 1990, în Iași (O explicatie – Un taur în vitrina de piatră, Ed. Ziarul Timpul, Iași, 2025)
În 2025, a apărut la Editura Revistei Timpul, de la Iași, un nou volum, o nouă ediție, numită de editori antologie, reunind poeziile debutului literar în volum al scriitorului Liviu Antonesei și tot ce a urmat după, până în 2012, sub titlul Un taur în vitrina de piatră. Un titlu de carte puternic, memorabil și dens simbolistic, cu o încărcătură care trimite simultan spre putere, imposibilitate și ironie tragică. Taurul,o figură arhetipală a forței vitale, a instinctului, a energiei brute, dar și a sacrificiului, este un animal al impulsului, al mișcării, al izbucnirii. A-l plasa într-o vitrină, într-un spațiu al expunerii, al imobilizării, al privirii venite din exterior, creează un contrast violent între viață și muzeificare.
Vitrina nu este doar un loc, ci o metaforă a lumii care conservă, clasifică și neutralizează. Faptul că vitrina este de piatră, și nu de sticlă, adâncește paradoxul; piatra sugerează rigiditate, timp geologic, moarte simbolică, imposibilitatea ieșirii. Nu este vorba doar de o captivitate oarecare, temporară, ci de una definitivă, aproape ontologică. Taurul nu sparge piatra, nu fără să se anuleze pe sine.
Titlul sugerează condiția poetului, în care forța interioară este obligată să existe într-un spațiu care nu-i permite nici fuga, nici explozia. Există aici și o ironie amară; taurul, simbol al libertății agresive, este redus la a fi obiect de contemplare, la exponat. În același timp, titlul are o forță vizuală aproape suprarealistă, ceea ce îl face definitoriu pentru poezia din volum, reflexivă dar tensionată, unde violența nu se consumă, ci este suspendată. Tocmai această suspendare face titlul memorabil.
Cititorul simte că impactul nu s-a produs încă și, poate, nu se va produce niciodată. Titlul promite un volum de poezie despre tensiune, limită, captivitate și energie reprimată, despre viața prinsă într-o formă care nu i se potrivește poetului; un titlu care nu explică, ci neliniștește, așa cum o vor face și cele 300 pagini de poezie din acest volum recuperator al începuturilor literare de autor publicat, ale scriitorului Liviu Antonesei. În același timp, din vitrina de piatră, poetul, care în mod natural este plin de viață, este condamnat prin destinul său de poet, să fie un observator al zbuciumului acestei lumi, dar și observator de sine, al lumii sale interioare. O conștiință prinsă între două lumi.
De formație psiholog, profesor universitar în această disciplină, L.A. a ajuns la poezie pe o cale mult mai sănătoasă, descoperită de timpuriu, o cale a talentului și inspirației; fără a fi excesiv teoretizată, cum se întâmplă adesea cu filologii, poezia sa doar atinge livrescul, uneori, ca joc și ca imaginar poetic; ca substanță, însă, este una din acele creații literare care reușesc să te scufunde direct în viață; seducția poetică fiind aici mai apropiată de căldura lui Labiș (deși, aparent, nu ar avea nicio legătură), decât de încrâncenarea anxioasă a poeziei contemporane.
Fiind un poet al imaginii, de la care pornește totdeauna în poezia sa, sentimentul pe care îl ai după lectură este că poetul te-a citit, nu că l-ai citit. Această loialitate față de propria memorie afectivă face ca poezia pe care o scrie Liviu Antonesei să fie recognoscibilă și originală cu adevărat. Căci imaginile îi aparțin. Meditațiile îi aparțin în cel mai intim mod cu putință. După propria mărturisire, Liviu Antonesei așteaptă muzele, nu le caută, iar ele vin cu câte o imagine, de cele mai multe ori cinematografică, dacă ne referim la forța vizuală, în jurul căreia poezia crește în funcție de asocierile pe care le trezește poetului în momentul în care scrie. De altfel, Liviu Antonesei nu scrie poezie, el se lasă copleșit de poezie, se lasă pradă poeziei. La o zi sau doua, urmează o corectura sumară, în caz că poetul simte nevoia să o facă, apoi alta, atunci când dă bun de tipar inevitabilului nou volum.
Deși operează cu denumiri de locuri uneori exotice, cu expresii din alte limbi, intraductibile, deși amintește uneori de tot felul de zeități sau filozofi și filozofii, deși poezia are conexiuni uneori cu momentul, alteori cu trecutul, cu visul mai ales, ca stare subconștientă a poeziei, cu ipostazele paradoxale ale timpului, într-un joc poetic ca un flux al conștiinței, deși are note existențialiste grave, subtil ironice sau, uneori, ludice (să nu uităm că este un optzecist!), versurile sunt de o naturalețe desăvârșită; uneori misterioase, paradoxale, alteori nostalgice, tragice, poeziile păstrează optimismul bine temperat al pesimistului. Simboluri multe, arhetipuri, conexiuni tulburătoare între idei poetice călătoresc prin poezia sa, fără să zgârie mintea cititorului, pentru că se pot citi interactiv, lăsând cititorul pe gânduri, în funcție de nivelul de pătrundere al fiecăruia. Unii se pot opri la poveste, alții la conexiunile subtile dintre imagini și discurs, la frumusețe, alții pot descifra, dacă vor, metafizica lumii, iar alții pot descoperi imaginea creatoare a unui subconștient viu care își cântă călătoria prin lume și prin propriul vis.
Altfel spus, deși poezia lui L.A. are aerul acela clar, ambiguitatea nu vine din cadrele (unele) aparent fără legătură (dar care au legătură, în alt plan, mai subtil), nu vine din afirmații fără explicații; misterul lor este la vedere, ca o inscripție veche pe o piatră, pe lângă care unii trec grăbiți, fără să o observe, iar celor care se apleacă asupra ei, le provoacă adevărate revelații. Acesta este motivul pentru care poezia lui Liviu Antonesei rămâne peste timp atât de valoroasă: pe lângă plăcerea estetică pe care ne-o aduce, literatura creată de Liviu Antonesei suportă mai multe citiri, are, cum se mai spune, mai multe straturi de lectură, toate prinse în plasa aceluiași text.
Sunt fericită că am acest volum al începuturilor, că pot citi poeziile debutului curate, neciopârțite de cenzură, că pot face legătura cu poezia din volumele apărute ulterior, până azi. Există un fir roșu care străbate această operă literară în integralitatea ei: taurul din vitrina de piatră, observatorul, poetul închis în existența care îl strânge și de care nu se poate feri decât în zbor inversat, prin sine însuși.
Dar cum să nu fie cenzurat volumul său de debut de către un regim politic opresiv care, din 1977, după celebrul congres, ne-a transformat pe toți în locuitorii unui lagăr? Și, numai bine, în acest context, în 1979, vine pe lume volumul de poezie al tânărului Antonesei, care nu cântă partidul, nu face plecăciuni, ba mai scrie și versuri ca acestea, pe care le vrea publicate. Nu știu, ce puteau face? Pentru că poemele folosesc cuvintele din dicționar, sensurile din sintaxa cunoscută și, totuși, după lectură, îmi dau bine seama, pentru acele vremuri, pentru acel tip de om al cenzurii, poezia era cu siguranță enervantă. Nici nu cred ca cenzorii știau ce să îi reproșeze, pentru că volumul scăpa de sub control. Poezia este vie, puternică, și, mai ales, liberă. Liberă să spună ce vrea, să viseze ce vrea, să se exprime cum dorește. Liberă peste toate lumile.
Încă de la prima poezie apare obsesia timpului ciclic, care, paradoxal, există în noi de la început, cu arhetipul iubirii, femeia care coboară în lume parcă din cer, din vis, care îl găsește și dragostea lor este salutată de poetul copil, care le face cu mâna din trenul care trece spre el însuși, tangent o clipa cu propriul vis devenit realitate concretă; și toate se petrec în același timp, cu spaima morții deasupra, ca umbra unei păsări uriașe. Cum să tai din acest poem? Ce sa tai? Complexitatea și imaginea de-a dreptul concretă a versurilor, paradoxul vieții care nu știi dacă este vis sau aevea, nu încăpeau în comunismul uniformizator.
Și totuși cenzorii au făcut-o. Dacă ar fi rămas așa, ar fi fost o pierdere a literaturii române. Din fericire, acest flux energetic numit poezie, este azi întreg, cursiv și de o rară frumusețe.
*Liviu Antonesei – UN TAUR ÎN VITRINA DE PIATRĂ, Editura Revistei Timpul, Iași, 2025)
- De la prieteni…
Emil Belu – Bellissimes. Note din exil
Iată că ne apropiem de suta de episoade din peregrinările lui Emil Belu prin locuri și timpuri, portrete și peisaje, persoane și personaje etc. Data viitoare ne vom apropia la atingere de sută, dar atingerea se va produce prin transportul următor, pe care îl aștept. Dar Emil, probabil știe asta. Lectură plăcută tuturor!
■ Boli și bolnavi
„Cred că bolile sunt chei care ne pot deschide anumite uși. Cred că sunt anumite uși pe care numai boala le poate deschide. Există o stare de sănătate care nu ne îngăduie să înțelegem orice; poate că boala ne închide unele adevăruri; dar și sănătatea ne închide atâtea, sau ne ține departe de ele, așa încât nu ne mai pasă de ele. N-am văzut niciodată un om care se laudă că n-a fost niciodată bolnav și care să nu fie, pe undeva, cam netot; ca și cel care n-a călătorit niciodată; și-mi amintesc că Chalesé–Louis Philippe numea foarte drăguț bolile: călătoriile săracului. Cei ce niciodată n-au fost bolnavi sunt incapabili de adevărată simpatie pentru o grămadă de suferințe.”
■ Toamnă
Oare, într-un asemenea decor, ce poezii îi citea Lucian Blaga prietenului său? „… mă cheamă Blaga să-mi citească poezii, că-i era cam „urât”; zi de toamnă sfârșită, cu ploaie deasă; deasupra clinicilor și din casele ce apar prin frunzișul cimitirului, un fum alb se strecoară prin umezeala deprimantă” (I. Negoițescu către R. Stanca)
■ Critica literară
Un răspuns a lui Petre Stoica, la întrebarea lui Robert Șerban: „Cât contează opinia unui critic pentru un scriitor de… ficțiune? (A cincea roată) „Contează enorm! Bunăoară, fără Paul Georgescu nu știu ce destin avea Nichita. L-a susținut morțiș. Și a pus și echipa să o facă. Or, asta contează enorm. Intri în conștiința publicului. În momentul în care se scrie tot timpul elogios despre tine ai alt elan. Vorba lui Nichita: «Mă, nu simți că după ce ți-a apărut o carte și te laudă cineva te apucă o poftă de a scrie?» Zic: «Ba da!» Nu știu dacă astăzi critica mai are importanță, dar atunci a avut una teribilă. Pot da exemple. Uite, Vlahuță. A fost impus de gașcă. El nu mai e citit, dar există în conștiința oamenilor. Ia spune-i tu profesorului cutare că Vlahuță e o nulitate, că îți dă cu ceva în cap. E în dicționare…, e peste tot. Și e ilizibil! Iar despre unul ca Magheru – să vezi ce poet interesant! – aproape că nu știe nimeni.”
■ Ulise
Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca. Orice existență „reală” reproduce Odisseia. Drumul spre Itaca, spre Centru. Știam toate astea de multă vreme. Ceea ce descopăr deodată este că se oferă șansa de a deveni un nou Ulise oricărui exilat (tocmai pentru că a fost condamnat de „zei”, adică de Puterile care decid destinele istorice, terestre). Dar pentru a înțelege asta, exilatul trebuie să fie capabil să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor sale și să le conceapă ca pe o lungă serie de încercări inițiatice (voite de „zei”) și ca pe tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă (spre Centru). Asta vrea să spună: să vezi semnele, sensul ascuns, simbolurile, în suferințele, depresiunile, secătuirile de zi cu zi. Să le vezi și să le citești chiar dacă nu sunt acolo; dacă le vezi, poți să construiești o structură și să citești un mesaj în curgerea amorfă a lucrurilor și în fluxul monoton al faptelor istorice. (M. Eliade)
■ Cea mai veche spaimă
„Natura s-a arătat darnică numai cu cei pe care i-a scutit de obsesia morții. Pe ceilalți i-a lăsat pradă celei mai vechi și mai corosive spaime., fără să le ofere și nici măcar să le arate mijloacele de a se lecui de ea. Dacă-i firesc să mori, nu-i deloc firesc, în schimb, să zăbovești asupra morții, și nici să te gândești la ea cu orice prilej. Cine nu-și abate niciodată gândul de la moarte dovedește egoism și vanitate; trăind doar conform imaginii pe care și-o fac ceilalți despre el, nu poate accepta ideea că într-o zi nu va mai fi nimic; uitarea fiind coșmarul său de fiece clipă, e agresiv și veninos, și nu pierde nici o ocazie ca să-și reverse țâfnele și mojiciile. A te teme de moarte nu înseamnă oare o anumită ineleganță? Această spaimă care îi roade pe ambițioși, pe cei puri nu-i atacă; abia că-i atinge în treacăt, fără să-i lovească. Ceilalți i se supun cu iritare și-i detestă pe toți aceia care nu o resimt defel. Niciodată un Tolstoi nu le va ierta fericirea de a n-o cunoaște, și-i va pedepsi punându-i să o îndure, descriind-o cu o minuție care o înfățișează pe cât de respingătoare pe atât de contagioasă. Arta lui constă în a transforma orice agonie în agonia însăși, obligându-l pe cititor să-și repete înfricoșat și fascinat: „Vasăzică așa se moare”. (Emil Cioran)
■ O carte
„Anul trecut, eu însumi l-am descoperit pe românul Petre Bellu. Cartea sa Apărarea are cuvântul, pe care am prefațat-o, s-a vîndut în șaizeci și cinci de mii de exemplare, în ciuda lipsurilor sale flagrante. Unde s-a spus, în sfârșit, că un om nu e mare decât când scrie sau pictează într-o manieră somptuoasă? Măreția personalității umane nu se numără cu cotul. Aș putea să susțin teza contrarie, și fiecare să cunoască și să iubească oameni de o valoare morală, de o originalitate de caracter, de o profunzime de spirit rar egalabile. Și, firesc, se întâmplă ca un număr din aceste ființe se pierd în oceanul nedreptății noastre sociale”. (Panait Istrati)
■ Laurence Olivier
„Într-o seară am nimerit întâmplător la radio Antoniu și Cleopatra, cu Sir Laurence Olivier. Îți închipui ce delectare. Necunoscând limba, am comunicat totuși sufletește, atât de intensă fervoare izvora din patosul grandios al tonului vocal și din știința sublimă a jocului de accente și modulări. Laurence excelează mai ales prin felul cum știe să «vorbească în mască», ca să folosesc o expresie teatrală, adică să-și pozeze vocea într-un timbru ce dă grandoare și largă amplitudine sonoră. Are ceva din acea «muzică a întregului» pe care o pretindea regizorul Goethe actorilor săi când aceia repetau Wallenstein.” (Radu Stanca către I. Negoițescu)
■ L.Blaga
„Blaga îmi spune că a văzut un Parsifal dirijat de Toscanini, la Scala, dar nu l-a suportat și a ieșit din sală; nu suportă misticismul (așa cum e absolut refractar religiozității).” (Ion Negoițescu)
■ Cenzura
„Răspund la o întrebare care nu mi s-a pus. Dacă e să judec după câte cuvinte firești lipsesc de ceea ce scriu, pot spune că sunt foarte autocenzurat. Cum însă nici nu simt nevoia să le scriu, înseamnă că cenzor este inconștientul – iar inconștientul e cu totul altceva. Personal, nu-l cunosc. (L. Ciocârlie, Cartea cu fleacuri)
■ Minciună și adevăr
Am notat o însemnare de lectură, dar văd că i-am uitat sursa. Joseph Roth. „… minciuna e mai seducătoare decât adevărul. De aici atenția pentru ficțiune. Dar lucrul e mai complicat pentru că minciuna literară nu rezistă decât dacă dă senzația că spune un adevăr.” Să se fi inspirat din această afirmație cel care a zis că: „Poezia e o minciună care spune adevărul”?
■ Dușmani
„A scăpa de dușmani e cu neputință, la fel cum a scăpa de moarte e imposibil. Oamenii înțelepți primesc durerile fără suspine, fără frică și plâns, amintindu-și de eliberarea de relele vieții. Trebuie să mă dezbrac de viața asta – dușmanii mă așteaptă fără haine. Oare atleții luptă îmbrăcați? În Biblie există cel care a fugit părăsindu-și veșmintele, gol în virtutea lui.” (Gabriela Melinescu)
Sorin Mitulescu: Cum am ratat să devin dizident sau măcar revoluționar cu acte în regulă?
O nouă proză de Sorin Mitulescu, o autoficțiune i-aș spune. Nu este umoristică, cum au fost cele mai multe din cele publicate deja aici, poate pentru că subiectul e mai grav, dar asta nu înseamnă că e lipsită de ironie și autoironie, instrumente bune pentru evitarea patetismului. Lectură plăcută tuturor!
Povestea începe cu prima mea zi de „om al muncii”, cândva prin 1975. Atunci m-am prezentat la Întreprinderea Moldova Nouă, eu bucureștean get beget și proaspăt absolvent de sociologie. Venisem să-mi fac stagiul în producție la sus amintita unitate deși încă nu eram hotărât dacă să mă angajez sau să cer o negație, adică să îi conving pe șefii de-acolo să scrie că nu au ce să facă cu mine și aș putea să îmi caut de lucru în altă parte. Așa că în dimineața aceea doar le-am arătat repartiția dar nu am avut cu cine discuta (șefii erau pe la județ): mi s-a spus să las repartiția și până a doua zi pot să rămân peste noapte la Căminul lor de nefamiliști pe care mi l-a și arătat o tovarășă secretară. După-amiază, până să mă retrag la Cămin, am ieșit să mă plimb pe faleza Dunării. Îmi aducea aminte de Dunărea Brăilei unde petrecusem atâtea vacanțe de vară. Am intrat în vorbă cu câțiva pescari și într-un final am coborât la malul apei urmărind fascinat descărcarea lăzilor cu pește abia prins care încă se zbătea[1]. După vreo jumătate de oră, apare o patrulă de grăniceri care își făcea rondul obișnuit la acea oră. Probabil că arătam puțin ciudat, diferit de oamenii locului, așa că țanțoșul caporal care era în fruntea grupului a venit direct la mine și mi-a cerut buletinul de identitate. Apoi a început să mă întrebe că ce caut eu prin zonă. I-am spus cine sunt și de ce am venit la Moldova Nouă dar se pare că nu am reușit să-l conving, mai ales că nu aveam nici o hârtie doveditoare la îndemână – repartiția o lăsasem la întreprindere. Uitându-se serios la mine, caporalul mă anunță că am încălcat reglementările cu privire la regimul de circulație în zona de frontieră, așa că sunt suspect și voi fi arestat și dus pentru clarificări la Pichetul de pază. Va trebui să rămân în arest până a doua zi (cel puțin). Și uite așa, sub escortă, am defilat pe faleza Dunării din micul orășel, vreun kilometru, până când, absolut întâmplător, ne-am întâlnit cu un ofițer de grăniceri. Acesta ne-a văzut și a întrebat ce este cu mine. Apoi mi-a ascultat explicațiile, mi-a văzut fața de om speriat și în final a decis să fiu eliberat de sub escortă (fără buletin, evident) cu condiția ca a doua zi să vin cu acea repartiție și cu dovada că am fost angajat și că îmi stabilesc domiciliul în zonă. Chiar dacă mi-ar mai fi trecut ceva îndoieli prin minte, dacă să rămân la Moldova Nouă sau să cer „negația”, ele s-au spulberat definitiv în condițiile date. Urma să îmi fac acolo stagiul, apoi să mai văd cum mă întorc la București.
La câțiva ani buni de la acel incident fără urmări grave, doar cu ceva fiori pe șira spinării, iată-mă întors la București și angajat la o făbricuță din sectorul 2 al Capitalei. Era în toamna lui 1979 și tocmai se deschiseseră lucrările Congresului al XII-lea al PCR la Sala Palatului. Într-o dimineață, intră secretara de partid la noi în birou și zice: toți membrii de partid sau UTC, peste o jumătate de oră la poartă. Mergem la Congres. Ne-am cam mirat noi, dar ce să mai facem, ne-am conformat (și-așa ne cam plictiseam în birou, ardeam gazul cum se spune) și peste cam o ora descindeam (dintr-un microbuz) la intrarea în Sala de Congres. Încă nu începuseră „dezbaterile”. Nouă ni s-a spus să nu facem altceva decât să ocupăm locurile rămase libere în sala de conferințe care trebuie să fie plină, că doar se televizează, mai ales la început. Erau destule asemenea locuri iar noi am luat loc printre „tovarășii” puși la ținute de gală, spre deosebire de noi, veniți în hainele obișnuite de lucru. Dar nu conta, că doar eram la un congres de partid „muncitoresc”. Apoi au început lucrările. Plictiseală mare. La tribună se perindau unul după altul delegați care recitau de zor textele pregătite de șefii lor, activiștii de la propagandă. Angajamente de recorduri în producție și laude dintre cele mai exagerate la adresa Secretarului General, cel mai iubit fiu bla, bla. La un moment dat s-a luat pauză. Congresiștii mergeau la bufet cu bonurile primite în avans și primeau pepsi cola sau alte bunătăți. Eu m-am învârtit oleacă prin hol și văzând ușile larg deschise către piață, să intre aer și să poată lumea ieși la fumat, parcă m-a apucat așa un dor de casă. M-am prelins ușor pe scări, am întors doar odată capul și am văzut că totul părea în regulă și apoi am tulit-o fără să mai privesc înapoi, spre ale mele. Era o jumătate de zi liberă care mi se deschidea în față și nimeni nu mai avea treabă cu mine. Îmi făcusem datoria față de țară și partid, măcar în parte. A doua zi la servici, câțiva colegi comentau pe la colțuri: ai văzut mă… unu Pârvulescu… dar cine e Pârvulescu ? Spre seara am aflat de la Europa Liberă ce se petrecuse de fapt în sala în care fusesem și eu dar din care plecasem mai devreme, pe ascuns. Bolșevicul pensionar Pârvulescu îl înfruntase de la tribună pe Nicolae Ceaușescu, fuseseră câteva momente de rumoare dar câțiva granguri din primele rânduri (Ion Dodu Bălan și alții) se înscriseseră la cuvânt înfierându-l pe „nefericit”.
Apoi scandările cunoscute, Ceaușescu-PCR, transformaseră totul într-un vacarm și în final ședința se ridicase fără alte comentarii. Sigur că mi-ar fi plăcut și mie să fiu de față. M-ar fi răcorit tonul ridicat la adresa intangibilului și antipaticului dictator, poate aș fi strigat și eu (aici mai mult visam, desigur, uneori) de undeva de la locul meu în sprijinul acelui Pârvulescu de care nu auzisem până atunci. Dar așa, nimeni nu îi luase apărarea bătrânului, iar câinii lui Ceaușescu făcuseră după doar câteva clipe de ezitare, ceea ce fuseseră învățați să facă – să latre și să-și arate colții la oricine se ia de propriul lor stăpân.
Au trebuit să mai treacă 10 ani ca să mi se întâmple să mă mai aflu în preajma unora care îl contestau pe Ceaușescu. Era pe 21 decembrie 1989, după ce în zilele precedente ascultasem la radio înregistrările făcute la Timișoara și comentariile Europei Libere. Apoi, după adunarea din Piața Palatului, seara mersesem cu nevasta până în Piața Universității unde auzisem că se adună oamenii. În fața cordonului de soldați de pe Batiștei, pe lîngă hotelul Intercontinental oameni ca noi se plimbau de colo colo, în câteva grupuri se cânta Deșteaptă-te române, noi ne uitam curioși către baricada de la Dunărea la care nu se mai putea ajunge. După vreo oră și ceva de stat în piață, ne-am dus către casă, nu aveam curaj să comentăm prea mult și eram aproape siguri că se va întâmpla ca și la Timișoara, vor aduce trupe și vor împrăștia manifestanții și desigur, vom continua să trăim același coșmar, tot cu Ceaușescu încă multă vreme, măcar până va crăpa. Așa că, a doua zi (sâmbătă), cum și eu și soția ne luasem zile libere, ne-am suit în Trabantul nostru obosit și am plecat spre Moreni (la 100 de kilometri) unde socrul meu organizase tăierea porcului de Crăciun care urma să fie împărțit în patru. Un sfert ne revenea nouă, celelalte cumnaților și socrilor. Așa că musai era să ajutăm și noi la toată treaba. Nu am mai urmărit nici radioul, nici televizorul, noi bărbații fiind ocupați, undeva într-o râpă cu înjunghierea, spintecarea, pârlirea și spălarea animalului. Abia către ora 12 au venit de acasă la terenul pe care făcusem execuția, femeile din familie aducând marea veste: Ceaușescu a fugit, Ceaușescu nu mai e, ole, ole. Am căzut în genunchi de bucurie, mi-au dat lacrimile dar treaba pentru care venisem trebuia dusă până la capăt. Dacă aș fi rămas în București aș fi fost și eu pe undeva prin centrul orașului, apoi m-aș fi dus alături de atâția să apăr, cine știe poate televiziunea sau poate radioul sau să intru in sediul CC-ului și să mă târăsc apoi pe după blindatele din față când a început să se tragă. Și poate împreună cu alții, cunoscuți sau nu, aș fi rămas noaptea cine știe pe unde, formând vreun detașament de ordine publică ad hoc. Asta m-ar fi trecut mai târziu în rândul revoluționarilor recunoscuți și posesori de acte doveditoare. Dar nu a fost să fie, am revenit abia pe 23 seara acasă, cu sfertul nostru de porc în mașină din care am oferit un pachet, de poftă, patrulei de civili cu banderole tricolore la mână care ne-a oprit la intrarea în București și ne-a controlat în portbagaj să nu avem arme și să nu fim teroriști.
Evident că nu regret aceste întâmplări și nu cred că ele ar fi putut să îmi schimbe fundamental viața dacă s-ar fi derulat un pic altfel. Totuși, nu pot să nu mă întreb, cât a fost destin și cât întâmplare pură în aceste istorii personale de viață ?
[1] Acum, peste ani, mă gândesc, oare zbaterea aceea a unor ființe prinse în captivitate și sortite distrugerii nu putea să îmi dea vreo idee „periculoasă” ?
- Semnalări amicale…
31 03, Palatul Braunstein – Dublă lansare Paul Gorban
În sala Cupola a Palatului Braunstein din Piața Unirii, poetul și eseistul Paul Gorban, un prieten deja cu vechime, căruia i-am apreciat poezia în repetate rînduri, a lansat două volume: Ochi de lebădă neagră (poezii) și Confesiuni pe plasa de păianjen (dialoguri literare), ambele apărute la editura Eikon. Poetul și jurnalistul cultural a fost însoțit în această acțiune de promovare de Vasile Arhire (moderator), scriitorii Liviu Apetroaie, Daniel Corbu, Emanuela Ilie și regizorul, care este și poet Ovidiu Lazăr.
Doru Bușcu: Inteligența la români. Ceea ce pare prostie e, de fapt, o nebunie
Sigur, nu este un studiu științific, dar este un articol de opinie care merită citit. Argumentația merge pentru că DB nu apelează la resursele defunctei – defunctă încă din momentul fondării de către W. Wundt, care o și repudiază cîțiva ani de la fondare – etnopsihologiei, ci caută argumente mai serioase de natură socio-istorică. Prin urmare, și „nebunia” evocată este una socio-genă, nu psiho-genă. Pe de altă parte, cred că nici conducătorii nu sînt cu totul sănătoși, „prostia” lor se asociază cu un altfel de nebunie, foarte vizibilă la liderii de tip Putin, Trump, Erdogan etc, dar prezentă mai discret, în grade variabile, mai la toți politicienii prezentului.
https://www.catavencii.ro/inteligenta-la-romani-ceea-ce-pare-prostie-e-de-fapt-o-nebunie/
- Rîdem din răsputeri…
Bancul zilei, poza zilei… Din pricina vitezei cu care se adună memele, rubrica asta apare tot mai rar. Dar nu renunț la ea, fiind una din cele mai vechi din cele umoristice. Profit acum se un banc sosit de la vechiul meu prieten, scriitorul Cezar Straton. Adaug o glumă grafică de la vărul Liviu. Enjoy all people!
Un englez, un francez și un rus – tustrei pasionați vânători ori îngrijitori de păsări – zac, fiecare, pe patul de moarte. Englezul își întreabă soția:
-Mary, spune-mi sincer, în fața morții – m-ai înșelat vreodată?
-Doar o dată. Îți amintești inelul acela cu diamant? Mi l-a dăruit Sir John, când tu alergai după o rață împușcată. Iartă-mă!
Francezul își întreabă soția:
-Amelie, m-ai înșelat vreodată?
-O singură dată, dragul meu. Tu erai plecat pe baltă, după gâște, iar Pierre a venit și mi-a răvășit, să zic așa, penajul. Dar mi-a dăruit, ca amintire, o haină de nurcă.
Rusul, pe moarte întreabă:
-Svetlana, m-ai înșelat vreodată?
-Da, Ivan. O dată. Îți amintești de acele cizme lucioase, de cauciuc?
-Bineînțeles că îmi amintesc… Eu ți le-am dăruit, m-au costat 10 ruble.
-Ei bine, când erai în tura de noapte ca să hrănești gâștele colhozului, a venit la noi tovarășul secretar de partid, spunând că ești bănuit ca fiind un dușman al poporului. L-am îmbătat, dar după ce m-a regulat, a luat cu el și cizmele.
O poveste cu Dorel… Dacă n-ar suna silnic, aș fi scris „cu un Dorel”, că este vorba despre unul din nenumărații Doreli care umplu țărișoara. Un banc lung și narativ, o poveste sosită de la scriitorul Ion Fercu. Și ca să dăm o dimensiune internațională postării, o glumă grafică primită de la vechiul meu prieten, tot scriitor, dar Cezar Straton. Enjoy all people!
Dorel avea probleme la școală. Profesoara lui îi striga mereu:
– Mă înnebunești, Dorele, tu chiar nu înveți nimic!?
Într-o zi, mama lui Dorel a venit la școală pentru a verifica cum se descurca fiul ei. Profesoara i-a spus cu sinceritate că fiul ei este pur și simplu un dezastru, a obținut note foarte mici și nu a mai întâlnit un elev atât de prost în întreaga ei carieră. Mama a fost atât de șocată de evaluarea profesoarei încât l-a retras pe Dorel din școală și a plecat din București, mutându-se în Cluj. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, profesoara a fost diagnosticată cu o boală cardiacă aproape incurabilă. Toți doctorii au sfătuit-o să aibă o intervenție chirurgicală pe cord deschis, pe care doar un chirurg din Clinica Speciala de la Cluj ar putea să o facă. Rămasă fără alte opțiuni, profesoara a decis să facă operația la Cluj. A fost un succes remarcabil. Când și-a deschis ochii după operație, a văzut un tânăr doctor frumos zâmbindu-i. Voia să-i mulțumească, dar nu putea vorbi: fața ei a început să devină albastră, și-a ridicat mâna, încercând să-i spună ceva, dar a murit instantaneu. Doctorul a fost șocat, întrebându-se ce s-a întâmplat atât de brusc. Apoi s-a întors și l-a văzut pe prietenul nostru Dorel, om de serviciu la Clinică, care a deconectat echipamentul de susținere a vieții bietei profesoare pentru a-și conecta aspiratorul. Dacă ai crezut că Dorel a devenit doctor specialist în chirurgie cardio-vasculara, există o mare probabilitate să crezi tot ce vezi la TV sau ce livrează rețelele sociale.
Povestea unui atac cu drone (Ion Fercu)
Atac cu drone la o rafinărie de țuică din Arad. Sunt bănuiți Iranul și Bihorul… Mai multe stații de rafinare a țuicii din județul Arad, zona Zădăreni, au fost atacate în această dimineață cu o serie de drone. Flăcările au cuprins rapid platforma de rafinare iar pompierii s-au luptat ore întregi să stingă focul și să scoată mirosul de borhot ars din uniforme. Președintele Organizației de Pălincă, Etil și Cocârț (OPEC), Decebal Popescu, a condamnat atacurile și a acuzat forțe subversive care doresc să distrugă industria producătoare de țuică arădeană și să afecteze prețurile la bursă. „Este foarte posibil să vorbim de grupări teroriste din Bihor, zona Beiuș sau Aleșd, sau chiar din Iran, că ăia sunt musulmani și nu suportă băutura”, spune acesta. Pagubele sunt estimate la câteva zeci de milioane de dolari, peste 174 de cazane de țuică fiind afectate de explozii. „Totodată vorbim de mii de victime care stăteau la coadă cu petul la rafinărie să-l umple, care acum sunt ori în sevraj, ori în situația de a bea tărie de-aia proastă de la magazin”.
Un grupaj mărișor de bulisme sosit de peste ocean, de la prietenul nostru Virgil Canadezul, și o glumă grafică, cu un fel de Bulă transoceanic, dar nu la fel de isteț ca al nostru, tocmai primită de la un alt prieten și statornic furnizor, poetul și istoricul Radu Mârza. Enjoy all people!
Învățătoarea:
– Bulă când și cine a descoperit roata dințată ?
Bulă:
– La 1584, domnitorul Țării Românești, Petru Cercel.
Învățătoarea:
– Bravo! Și acum spune-mi cine a cântat pentru prima dată melodia „Văleu, mamă, văleleu”
Bulă:
– Petru Cercel, când și-a prins ouăle în roata dințată.
***
Bulă și Ițic stau de vorbă:
– Auzi Ițic, care ţi-a fost cea mai scurtă relaţie?
– Două ore… până şi-a băut sucul.
– Păi două ore a stat la un suc, mă? spune mirat Bulă…
– Păi da, i-am luat la 2L…
***
Bulă la școală către profesoara de franceză care arată trăsnet, îi face o declarație de dragoste după care îi spune că trebuie să facă dragoste cu ea neapărat.
– Bine Bulă, dar ce îmi oferi tu să fac dragoste cu tine?
– Păi, doamna profesoară, nu am bani, dar vă aduc cel mai gras curcan pe care îl am acasă.
Profesoara cade de acord. După ore se duce Bulă cu curcanul la profesoară. Aceasta se dezbracă, Bulă se urcă, face ce face și la un moment dat se urcă și profesoara deasupra și în sfârșit, au terminat. Bulă se îmbracă își ia curcanul și dă să plece la care profa’ întreabă:
– Ce faci Bulă?
Acesta răspunde:
– Pai să vedeți doamna profesoară, m-am urcat deasupra, v-am dat curcanul, v-ați urcat deasupra, îmi dați curcanul.
***
Bulă la ora de geografie este întrebat de profesoară:
– Bulă, spune un afluent al lui Mississippi.
– Oh yo!
– Da, Bulă, dar se spune Ohio.
– Spune și capitala Japoniei.
– Tot yo!
– Da, Bulă, Tokyo. Ai luat 10, bravo!
***
Bulă lipsește câteva zile de la școală. La întoarcere profesoara îl întreabă:
– Bulă, ce s-a întâmplat de ai lipsit?
– Tata a fost ars, doamna profesoară.
– Grav?
– Cred că da. Cei de la crematoriu dau flacăra destul de mare.
***
– Bulă, unde ești? Mă plictisesc!
– La vecina, în dulap, Bubulino.
– Ce faci acolo?
– Îl ascult pe Ștrulă, care a venit de la tine și-i povestește soției lui despre cum am pescuit împreună.
***
Bulă:
– Doctore mă doare rău spatele!
– De ce oare?
– Muncesc toată ziua să-mi plătesc taxele!
– Clar, ai hernie de fisc!
***
– Dă-mi 500 lei și-ți fac asigurare acum, pe loc.
– Ce asigurare, Bulă? De care?
– Dă-mi 500 lei și te asigur că nu-i mai vezi înapoi.
***
Bulă se duce la magazin să cumpere o parașută.
– Bună ziua, aș dori o parașută.
– Domnule Bulă, am cea mai bună parașută pentru dumneavoastră.
– Și cum o deschid când sunt în cădere?
– Trageți de trăgaciul verde!
– Și dacă nu se deschide?
– Trageți de cel roșu.
– Și dacă nici după asta nu se deschide?
– În cazul acesta, domnule Bulă, o aduceți înapoi și v-o schimbăm cu alta.
***
Bulă merge supărat la doctor:
– Domnu’ doctor, nu ştiu ce să fac… Soţia se plânge că o am subţire… Ce ar trebui să fac?
– Depinde. Tu ce bei de obicei?
– Bere…
– Ei, vezi, asta-i problema – berea subţiază. Ar trebui să bei whiskey!
După câteva săptămâni, Bulă se întâlneşte pe stradă cu doctorul:
– Ei, cum a fost, ai trecut pe whiskey?
– Nu, zice vesel Bulă. A trecut soţia pe bere…
Meme venite de la furnizori diverși, preluate din media sau comisă de mine plecînd de la informații din presă. Și o glumă grafică de la prietenul meu Radu Mârza, poet, prozator și istoric. Enjoy all people!
Avertisment (Cezar Straton)… Dacă nu vă potoliți cu bătălia asta pentru strîmtoarea Ormuz, o trimitem pe ministra Buzoianu s-o golească!
Despre haine (Septimiu Chelcea)… Hainele sunt de trei feluri: de iarnă, de vară și… poate mai slăbesc…
Culmea lenii (Ion Fercu)… Atunci cînd scoți sacul cu gunoi pe casa scării și suni la 112 ca să anunți că ai văzut un pachet suspect…
Muncă sau distracție? (Liviu Scutaru)… -Ce înseamnă cînd secretara rămîne însărcinată?/ – Că a avut un accident de muncă!
Înțelepciune (Mihai Dinu Gheorghiu)… Cel mai înțelept lucru spus vreodată de un bărbat: „Stai, să-mi întreb soția!”
Băieții deștepți din fotbal (Burileanu, FRF, Cațavencii)… „Vreau să joace un rol de agregator și facilitator al acestor sinergii.“
Paradoxul românesc (Media, LA)… Cu cît fotbalul nostru merge mai prost, că îl duce Burileanu și toți hoții din domeniu spre „noi culmi de progres și civilizație”, cu atît facem mai multe stadioane și tot mai mari. Din bani publici desigur, în centrul orașelor și fără parcări! La noul Dinamo, vor fi 200 de parcări VIP, poporenii își vor pune probabil mașinile în c…!
Tot realitatea… (Dan Darie, Cațavencii)… „Dacă Georgescu pretinde că Dumnezeu ne ține pe toți, realitatea insistă că pe unii mai mult îi rabdă.”
„Voi ajunge la rădăcina dosarelor OZN” (J. D. Vance)… Vicepreședintele a spus că mai are trei ani de mandat și va explora problema. Deocamdată, are o ipoteză de lucru: „Nu cred că sunt extratereștri. Cred că sunt demoni”. Vicepreședintele a explicat că folosește termenul în sensul său creștin, referindu-se la „ființe cerești care zboară și fac lucruri ciudate oamenilor”.
Numele nebunului… (Media, LA)… …pe toate aeroporturile! De la 1 iulie, aeroportul din Palm Beach se va chema Donald J. Trump. Asta după ce numele nebunului a botezat deja numeroase clădiri, instituții, programe guvernamentale, nave de război ale marinei, permise de acces în parcuri naționale și chiar monede! Zilele trecute sugera ca și strîmtoarea Ormuz să se numească strîmtoarea Trump. Asta chiar e potrivit dacă ne gîndim în ce strîmtoare a băgat întreaga lume!
Soluția românească (Adrian Vasiliu)… Se pare că un petrolier românesc a reușit în fruntea cozii în strîmtoarea Ormuze, spunînd: „Vreau doar să întreb ceva…”
Performanță (Septimiu Chelcea)… Dacă s-ar organiza Campionat Național de Dormit, l-aș cîștiga cu ochii închiși!
Un sfat! (Ion Fercu)… Berea este acum mult mai ieftină decît benzina. Bea, nu conduce!
Trecut-au anii (Liviu Scutaru)… De la o anumită vîrstă, cel mai ușor de dat o femeie pe spate este cu Voltaren!
Documentar despre Elton John (Mihai Dinu Gheorghiu)… La început era alcoolic. Apoi s-a lăsat și a devenit narcoman. Apoi s-a lăsat și a devenit gay. M-am gîndit: bă, mai bine nu te lași de băutură. Să nu riști!
Proverb turcesc (Adrian Vasiliu)… „Când un clown se instalează într-un palat, el nu devine rege, ci palatul se transformă în circ.“. Cum vedem, asta nu se întîmplă numai în Turcia!
Brățară de aur (Liviu Scutaru)… Cela mai bănoase meserii se termină în „ar”: șmenar, samsar, bișnițar, primar, parlamentar…
Metamorfoză (Mihai Dinu Gheorghiu)… Facebook-ul a devenit telenovelă. Dacă nu intri o zi, ai și pierdut un episod!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
