SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din aprilie…

1. Două poezii de aprilie…

 

Finis

eram un puștan neghiob

nici barbă nu-mi crescuse

și vocea mi-a șoptit

că voi fi mort într-o zi

cu asta am trăit în suflet

an după an în fiecare noapte

și nicicînd un gînd mai bun…

 

știu ce este moartea

chiar dacă n-am cuvinte

palpită viu în mine

amar se răspîndește

iradiază-n preajmă

și dă pe dinafară

și-înghite totul

în rîs de căpcăun…

 

te du moarte de amu

tocma-n morții mă-tii!

7 Aprilie 2025, în Iași

 

Melancolia alergătorului de cursă lungă

mă îndepărtez tot mai mult de exuberanții sprinteri

iar maratoniștii nici măcar nu se mai văd în zare

cîndva voi fi lîngă cei care poartă baston, nu din snobism,

îi priveam cu superioritate, acum e tristă compasiune

nu ar fi nimic dacă nu mi-aș aminti că aveam nevoie

de unsprezece secunde să străbat suta de metri

eram un atlet complet, dar campion la mare fond…

eram băiet și sprinten alergam, vorbele mers rapid îmi

sunau pleonastic, presimt cum răsare nemilos oximoronul…

ahil cel iute pătrunde în carapacea broaștei testoase –

nu poți numără unsprezece secunde în alergare

dacă sînt numere, carapacea e locul potrivit de socotit

10 Aprilie 2025, în Iași

2. Prima pagină…

Mira & Marco Polo într-o BD!

Cățelușa Mira și motanul meu Marco Polo vor juca rolurile unor savanți detectivi într-o BD realizată de prietena umană a Mirei, Anonimul Venețian, cu ajutorul AI. Aștept cu nerăbdare!

3.De la  prieteni…

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil 

Da, e luni dimineață, deci e Emil Belu. Un nou episod din peregrinările eseistului nostru din Montreal prin lume, vreme, cărți și întîmplări. Lectură plăcută!

 

■ Merci, Baudelaire!

Primul pas, şi cel mai important după ce am obținut patalamalele canadiene – eram immigrant reçu, rezident permanent, mai pe românește – , ar trebui să fie redactarea unui Curriculum vitae pe măsura aspiraţiilor. Fac multe ciorne, citesc câteva broşuri în domeniu, mă sfătuiesc cu noii prieteni pe care i-am cunoscut la biblioteca din cartier, iniţiaţi în asemenea gen de scrieri. După vreo săptămână de trudă, mi se păru a-i fi dat o formă acceptabilă. Acum e acum, unde să-l trimit? O renumită companie montréaleză, scosese ceva posturi, e drept, cam pe lângă specialitatea mea.  Ce-ar fi să-l trimit acolo? Voi încerca, nu am ce pierde. După câteva zile de aşteptare, surpriză! La deschiderea cutiei poştale, dau de un plic cu sigla companiei, de acum binecunoscută. Îl desfac, cu lungi ezitări, de parcă nu-mi era destinat. Am dat lovitura, mi-am zis! Ce operativitate, cât respect pentru candidaţii la un loc de muncă! Dar, cum se întâmplă adesea, decepţie: într-un scurt text, câteva fraze de circumstanţă în care nu uită să-mi mulţumească de „interesul pe care îl aveţi pentru compania noastră”, sunt întrebat, într-o ultimă frază, subliniată: „De unde aţi luat informaţia despre noi angajări? Ba, mai mult, aşteptăm răspunsul dumneavoastră”. Această ultimă frază m-a pus pe gânduri. După câteva clipe, mi-am zis că tăcerea ar fi cel mai bun răspuns. Apoi, am mai chibzuit şi mi s-a părut că renunţarea ar fi un gest necivilizat. Ce să le răspund? Eram răvăşit de această întâmplare. Într-un târziu, mi-am adus aminte de o frază citită în celebrul Jurnal al lui Charles Baudelaire. Nu îmi mai aminteam nici editura din România unde apăruse cartea, o traducere parțială a tomului binecunoscut, nici numele traducătorului. Am trecut-o pe hârtie, aşa cum am putut să mi-o amintesc pe moment: „Lucrul făcut la timp, chiar prost, valorează mai mult decât visarea”. Mulţumit de găselniţă, îmi frecam mâinile bucuros de „isprava” mea culturală. Dar, când am trecut la redactarea răspunsului, altă problemă: cum s-o traduc? O traducere „personală”, în franceza mea rudimentară, cu siguranţă va avea destule erori şi va face o proastă impresie. Ar trebui să caut fraza în original, aşa cum este scrisă în Jurnal. Nu cunoşteam ediţia franceză după care s-a făcut traducerea în limba română, aşa că am luat la vânturat librăriile şi anticariatele. Nu am găsit nimic. O bibliotecară, profesionistă adevărată, dublată de o profundă cunoscătoare a poeziei franceze, mi-a dat o indicaţie care m-a dus direct la ţintă: încearcă la librăria „Renaud-Bray”, Bibliothèque de la Pléiade, Éditions Gallimard. Cum de nu m-am gândit? A doua zi, „înarmat” cu creion şi hârtie, iau drumul librăriei. Aici altă barieră: toate cărţile celebrei colecţii sunt închise în dulapuri cu uşi de sticlă. Motivul este uşor de bănuit: preţul ridicat al acestor bijuterii tipografice – hârtie de biblie, grafică deosebită, inserţii cu aur etc. Apelez la o vânzătoare să deschidă dulapul unde, prin uşa de sticlă, zărisem Jurnalul. Amabilă, ba chiar simpatică la început, văzând în mine, cred, un potenţial cumpărător al unei cărţi aşa de scumpe, îmi sugeră şi alte titluri de mare succes din aceeaşi colecţie. Două volume de aproximativ o mie două sute de pagini, costau în jurul a trei sute dolari, ba mă momeşte și cu o reducere de preţ, aşa ca pentru dumneavoastră. Nu ştia, biata de ea, că îmi bătea vântul prin buzunare. Am luat cartea de pe raft şi am început să o răsfoiesc. Fraza, nicăieri! Vânzătoarea nu mă slăbea din ochi nicio clipă. Am accelerat căutarea, atât cât am putut. Din cauza emoţiei, degetele transpirate începuseră să se lipească de pagini. Simţeam broboanele reci de sudoare alergând pe şira spinării. Departe de mine gândul renunţării. Din când în când, simţindu-mă cu musca pe căciulă, îi mai adresam câte o întrebare relativă la obiectul febrilelor mele căutări. Sesizând precaritatea francezei mele, s-a interesat din ce ţară vin. România, i-am răspuns, urmărindu-i reacţia. Ei bine, dacă până acum mă mai lăsa singur lângă dulap, dând câte o fugă pe la casă, chemată de clienţi, din acest moment nu s-a mai dezlipit de dulap. O fi intrat la bănuieli, mi-am zis! Naționalitatea, bat-o vina… După aproape o jumătate de oră de căutări, dau peste pasajul care mă interesa. Scot creionul şi hârtia, transcriind în grabă fraza cu pricina, sub privirea mirată a „gardianului” de lângă mine. Îi mulţumesc pentru serviciul făcut, citindu-i pe faţă nemulţumirea că a dat peste un asemenea client. Ajuns acasă, adaug citatul din Jurnal la scrisoarea de răspuns pentru amintita companie. Eram, sincer, mulţumit de realizare. Găsisem, exact, ce trebuia! După câteva zile mi-a venit răspunsul: „A fost o încântare pentru noi citatul din Baudelaire. L-am distribuit spre lectură tuturor colegilor din departamentul Ressources Humaines. Rămâneţi în banca noastră de date, sperând într-o ocazie favorabilă”. Cu mulţumiri, semnătură indescifrabilă. Nu m-au mai căutat. Niciodată! Merçi, Baudelaire!

■ Chestie de virgulă

   „Dacă bărbatul ar cunoaște valoarea pe care o are (,) femeia ar merge în patru labe.” Varianta a doua: „Dacă bărbatul ar cunoaște valoarea pe care o are femeia (,)  ar merge în patru labe”.

Cezar Straton: Franțuzoaice pe tronul Angliei

   Un nou capitol din Iubirea între iad și rai, volumul pe cale de apariție al prietenului nostru Cezar Straton. O trecere în revistă a celor (cel puțin) zece regine de origine franceză care au ajuns pe tronul Angliei. Enjoy!

   Știați că Franța este țara cea mai bine reprezentată în rândul lungului șir de regine care, aproape un mileniu, au intrat în Westminster pentru a fi încoronate? se întreba, la începutul secolului al XX-lea, săptămânalul citat mai sus. Între secolele al XII-lea și al XVIII-lea, Franța a oferit Angliei zece dintre reginele ei; dar dacă acestea au fost aclamate în faimoasa incintă, diadema regală nu a fost norocoasă pentru toate aceste prințese franceze. Unele au fost victime nevinovate ale destinului, lumii violente și brutale a Evului Mediu și puține au fost pe deplin fericite. E evident că acele contracte matrimoniale erau, de regulă, motivate politic. Dar au existat și căsătorii încheiate (și) din dorință și iubire (împărtășită, ori numai…unilaterală). Aici voi aminti doar câteva dintre aceste grațioase domnițe franceze care au marcat istoria Regatului britanic. Prima, în ordine cronologică, a lăsat o amintire frumoasă în cronicile vremii. Matilda de Boulogne, nepoata lui Godfrey de Bouillon și soția lui Ștefan de Blois, a primit la Westminster, în ziua de Paște a anului 1136, coroana pentru câștigarea căreia soțul ei a luptat multă vreme. Iubitoare, generoasă cu cei săraci, Mathilde a supraviețuit intrigilor acelei epoci dure. Ctitor de biserici, ca toate prințesele anglo-normande, a întemeiat multe lăcașuri după diverse bătălii, între care marea abație  Feversham (loc de retragere a multor altor succesoare a ei), unde își doarme somnul de veci, vegheată mult timp de călugării benedictini veniți din Cluny. Acest mormânt poartă o inscripție emoționantă în credința sa naivă: „În 1152, a murit, spre nenorocirea noastră, dar nu și spre a ei, fericita Matilda, soția regelui Ștefan, ce a trăit ca fidelă lui Dumnezeu și s-a bucurat de grația lui”.

   După Matilda, coroana a fost purtată de orgolioasa Eleonora de Aquitania (despre viața căreia am scris în alt articol), de două ori regină, pe ambele maluri ale Canalului Mânecii: a fost soția lui Ludovic al VII-lea, regele Franței, de care a divorțat și s-a recăsătorit nu după mult timp cu Henric al II-lea Plantagenet. A fost încoronată la Westminster, la 19 decembrie 1154. Anglo-saxonii nu mai văzuseră niciodată o asemenea splendoare ca eleganță și, în mediul lor încă oarecum barbar, Eleonora a introdus manierele și  strălucirea țării ei de origine. Știm despre viața ei furtunoasă: cum și-a înarmat fiii împotriva soțului ei și a stârnit războiul civil. După o tinerețe tumultuoasă, această femeie pasională și violentă și-a etalat talentele de șef de stat într-o manieră grandioasă. Ea a guvernat cu înțelepciune Anglia pentru fiul ei Richard Inimă de Leu și, spun cronicile, s-a făcut „respectată, iubită, dar și temută” acolo. Foarte activă,  deja bătrână regină a Albionului a călătorit în Germania pentru a obține eliberarea fiului ei Richard și, în Spania, pentru a participa la nunta nepoatei sale Blanche de Castilia, viitoarea mamă a Sfântului Ludovic. Intrigile și crimele fiului ei mai mic, John Lackland, despre care un contemporan a spus că „prezența lui ar fi pângărit până și Iadul”, au frânt inima acestei femei care fusese cândva atât de puternică. În acea vreme, marile abații adăposteau bătrânețea, pocăința şi durerile sufletelor regale: Eleonora de Aquitania le-a ispășit pe ale ei – ați ghicit! – la abația regală Fontevrault, unde a murit în 1204.

   Soarta fiicei sale vitrege, Isabelle d’Angoulême, de asemenea franțuzoaică, nu a fost mai puțin zbuciumată. Când s-a căsătorit cu Henric al II-lea, Eleonora de Aquitania tocmai obținuse anularea căsătoriei sale cu Ludovic al VII-lea, regele Franței, căsătorie care fusese desfăcută fără dispensele pe care statutul soților le făceau obligatorii. Fiica sa vitregă, Isabelle, logodită cu Hugues de Lusignan, Conte de La Marche, a fost răpită de John Lackland, el însuși fiind căsătorit cu vara sa, Avisa. Dar această ultimă căsătorie a fost anulată, iar Isabella, în vârstă de cincisprezece ani, a devenit regina Angliei și a fost încoronată la Westminster pe 8 octombrie 1201. Devenită văduvă în 1216, Isabelle s-a întors la primele ei iubiri. Povestea nu duce lipsă de picanterie: în Evul Mediu, căsătoriile, făcute și desfăcute după interesele politice de moment, nu par să fi lăsat multă amărăciune în rândul celor implicați: Ludovic al VII-lea – regele părăsit de nevastă – le-a logodit pe cele două fiice ale lui, concepute cu a doua sa soție, Alice de Champagne, cu cei doi fii ai primei sale soții, Eleonora de Aquitania, care, repet, se recăsătorise cu regele Angliei. Isabelle și-a implicat soțul în războaie dezastruoase și, abia la sfârșitul vieții s- a retras, ca și Eleonora, să se reculeagă la Fontevrault, sub bolțile abației regale, ospitalieră pentru femeile de rangul ei.

   Urmând exemplul tatălui său, Henric al II-lea, fiul Isabellei d’Angoulême, Henric al III-lea al Angliei, și-a căutat soție tot în Franța. Eleonora de Provence avea paisprezece ani când a venit la Londra. La 20 ianuarie 1236, ea a apărut la Westminster, împodobită cu multă grație, o apariție care, la început, i-a vrăjit pe noii ei supuși; dar fiind înconjurată de multe rude care s-au stabilit în Anglia odată cu ea, aceasta le-a plăcut mai puțin scrobiților seniori englezi. Lui Henric al III-lea i s-a șoptit – cu titlu de exemplu de urmat – că Sfântul Ludovic, căsătorit cu Marguerite, sora mai mare a Eleonorei, le trimisese acasă, în ciuda dragostei pentru soția sa, pe gureșele doamne provensale care o însoțeau pe noua regină. Dar monarhul englez nu avea acea fermitate ce l-a făcut pe Ludovic al IX-lea un mare rege, numit de supușii săi „cel Sfânt”. Voia să-i facă pe plac Eleonorei, deci le-a asigurat rudelor ei o mare influență la Curte: Pierre de Savoia, fratele contesei de Provence, a dobândit importante posesiuni în Londra, între care și actualul Palat Savoy. Un altul, Bonifaciu de Savoia, a cărui înfățișare era mai mult de soldat decât de preot, a devenit Arhiepiscop de Canterbury și Primat al regatului. Această „invazie franceză” i-a nemulțumit pe englezi, care au criticat-o și pe regină pentru cheltuielile ei excesive, ținuta ei, bijuteriile și modul arbitrar în care și-a exercitat funcțiile de regentă în absența soțului ei. Iubitoare de petreceri, vesela provensală a inspirat „banchetul regilor” de la Paris în 1254, prezidat de Sfântul Ludovic. Acolo și-au făcut apariția Contesa de Provence, înconjurată de fiicele ei, toate strălucitor înveșmântate, regina Romei și reginele Franței și Angliei. La fel ca predecesoarele ei, Eleonora, această fiică a „regatului vesel din Provence”, devenită văduvă, s-a retras la  mănăstirea Ambresbury, o ramură a abației regale Fontevrault. Ea a murit acolo în 1284 și, spune un istoric al vremii, „și-a îndepărtat coroana de pe frunte, purpura regală de pe umeri și a renunțat, în același timp, la orice ambiție lumească”.

   Fiul Eleonorei, războinicul Edward I , s-a căsătorit, după moartea primei sale soții, Eleonora de Castilia, „draga regină” a cronicilor vremii, tot cu o franțuzoaică, Margareta, fiica lui Filip cel Îndrăzneț și nepoata Sfântului Ludovic. Devenită văduvă la douăzeci și șase de ani, ea a murit zece ani mai târziu. „Era bună  și fără prihană”, spun vechile cronici. Fiul cel mare al Margaretei, Thomas, conte de Norfolk, a fost strămoșul ilustrei familii Howard, care  va da Angliei, peste două veacuri, pe tragica regină Catherine.

   A urmat Isabelle, fiica lui Filip cel Frumos și nepoata Sfântului Ludovic, ce va fi numită „lupoaica Franței”. Soră a trei regi ai Franței, soție și mamă a doi regi ai Angliei, Isabelle s-a căsătorit cu Edward al II-lea la Boulogne la 25 ianuarie 1308, în prezența a nouă suverani. O lună mai târziu, mireasa de treisprezece ani a fost încoronată la Westminster. A fost soția regelui din 1396 până în 1400. O lună mai târziu, mireasa de treisprezece ani a fost încoronată la Westminster. Dacă ceva poate egala greșelile Isabellei, aceasta este slăbiciunea deplorabilă a soțului ei, fiul degenerat al lui Edward I, pe care se spune că ea l-ar fi ucis. Mănăstirile, unde predecesoarele ei își încheiaseră zilele, au fost considerate refugii prea blânde pentru „lupoaica Franței”. A fost exilată la Castle Rising, ca o prizonieră tratată  de fiul ei cu respectul cuvenit mamei regelui. Isabelle a murit la vârsta de șaizeci și trei de ani: ea a dorit să fie înmormântată în biserica în care zăcea Mortimer, iubitul ei, dar a mai cerut (ironie sau cinism?) ca inima soțului ei, pe care ea l-a ucis, să se odihnească lângă ea, în sicriu!

   O altă Isabelle, Isabelle de France (numită și Isabelle de Valois) a lăsat amintiri mai frumoase, posedând farmecul melancolic al ființelor sortite unui sfârșit prematur, iar povestea ei este atât o idilă, cât și o dramă. Richard al II-lea, fiul Prințului Negru și nepotul lui Edward al III-lea, căruia i-a succedat, era, la vârsta de treizeci de ani, văduv, fără copii, al unei prințese boeme pe care o iubise cu pasiune. Politica îi impunea să se recăsătorească, așa că a cerut mâna fiicei celei mai mari a lui Carol al VI-lea și a lui Isabeau de Bavaria. Copila de opt ani era conștientă de statutul ei, atunci când ambasadorii regelui Angliei au fost autorizați să-i prezinte omagiul acestuia la Hôtel Saint-Pol. „Doamnă, dacă îi place lui Dumnezeu”, au spus ei, „veți fi Doamna și Regina noastră. „Ea a răspuns fără ezitare: „Dacă îi place lui Dumnezeu să fiu regina Angliei, voi fi bucuroasă, căci voi deveni o mare Doamnă!”. Cronicarul Froissart a scris că a fost o priveliște amuzantă să o vezi pe această fetiță închipuindu-se regină. Căsătorită în 1396 la Calais și încoronată la Westminster în 1397, Isabelle de France și-a desăvârșit educația sub îndrumarea soțului ei. Blândețea manierelor, gusturile artistice, umorul ei, i-au câștigat iubirea pentru micuța franțuzoaică, iar ea s-a atașat profund de acest soț generos, tandru și atent și a urmărit, cu o minte matură pentru vârsta ei, complicațiile luptei dintre Richard și vărul său, viitorul Henric al IV-lea al Angliei, luptă în care era pusă în joc coroana. Micuța regină căzuse în mâinile rebelilor, dar în zilele tragice ale vieții ei, această adolescentă uimitoare a dat dovadă de forță morală și o tenacitate extraordinară. După moartea violentă a lui Richard, ea a respins avansurile noului suveran, care dorea cu orice preț să o convingă să se căsătorească cu fiul său cel mare, Prințul de Wales. Dar perspectiva de a deveni din nou o „foarte mare Doamnă” nu mai atrăgea pe această văduvă de treisprezece ani, încăpățânată și credincioasă memoriei defunctului ei soț. Disputa a continuat timp de doi ani, după care Henric al IV-lea a decis să returneze în țara ei acest copil, prea atașat de amintirea victimei lui. Predarea Isabellei către trimișii regelui Franței a avut loc la Leulinghem, la granițele dintre Boulonnais și Artois. Toată lumea plângea, și însuși reprezentantul lui Henric al IV-lea, Thomas Perey, avea lacrimi în ochi când a încredințat-o pe văduva lui Richard al II-lea lui Waleran de Saint Pol, reprezentantul lui Carol al VI-lea, doamnele engleze care se despărțeau de suverana lor au fost scăldate în lacrimi, iar Isabella însăși a plâns când le-a împărțit acestora bijuteriile sale. La Paris, trista fată a fost primită, spune Monstrelet, „cu lacrimi și zâmbete”, iar aventura ei emoționantă a inflamat imaginația și inima poetului prinț Carol de Orléans, fiul lui Ludovic de Orléans, care fusese asasinat de Ioan Neînfricatul. Isabelle s-a căsătorit cu el în 1407 și, după atâtea eșecuri, s-a bucurat de doi ani de fericire. În august 1409, a murit în timpul unei nașteri la Château de Blois, plânsă și elogiată de soțul ei, pentru care Anglia va fi mai puțin ospitalieră decât fusese pentru fosta regină. Căzut prizonier la Ajincourt, Charles de Orleans a petrecut douăzeci și trei de ani în Turnul Londrei, poezia fiind singura sa alinare.

   Printr-o ciudată întorsătură a sorții, același prinț de Wales, respins de văduva lui Richard al II-lea, a devenit, sub numele de Henric al V-lea, soțul surorii sale mai mici, Catherine de Valois. Acesta, încoronat la Westminster la 24 februarie 1421, a fost primit de englezi, spune Monstrelet, „ca un înger trimis de Dumnezeu”, dar în anul următor, 1422, învingătorul din Ajincourt a murit la Vincennes, lăsând o văduvă de douăzeci de ani și un fiu de câteva luni. Catherine i-a făcut soțului ei o înmormântare măreață, dar și ciudată: sicriul, tras de patru cai, era precedat de o mare efigie a defunctului, îmbrăcat în hermină, ținând sceptrul și purtând coroana. Urmau cortegiul regele Scoției, prinți și lorzi, apoi urma Regina, înconjurată de călugări în alb, purtând lumânări. Imensa procesiune a plecat din Vincennes spre Calais, unde urma să se îmbarce; a străbătut încet, sub cerul de octombrie, peisajul gol al Picardiei și Artoisului, a trecut aproape la vedere de Ajincourt, oprindu-se în orașele mici, impresionate de acest spectacol prestigios. Câteva săptămâni mai târziu, tânăra regină a călărit prin Londra pe un tron ​​pus într-o caleașcă, trasă de cai albi. Pe genunchii dormea ​​pruncul de opt luni, împovărat de greutatea unei coroane, iar la vederea acestor două personaje ilustre, pe care le lăsase moștenire biruitorul de la Ajincourt, englezii au fost foarte emoționați. După această apariție senzațională, Catherine se retrage într-un con de umbră. Ea spera că-și va regăsi fericirea într-o unire secretă, morganatică, cum am spune astăzi, cu un simplu cavaler galez, Owen Tudor. Din această căsătorie s-a născut Edmond, care s-a căsătorit cu o moștenitoare de sânge regal, Margaret Beaufort. Fiul lor, Henric, a devenit Henric al VII-lea, șeful dinastiei Tudor, descendent dintr-o fiică a Franței și un soldat. Catherine nu a luat parte la educația fiului ei. Micul rege a fost încredințat unei anumite doamne Alice Boteler. Lady Alice era autorizată de însuși elevul ei să „ne pedepsească în mod rezonabil, dacă este necesar, pentru a deprinde curtoazia și bunele maniere”. Se spune că doamna Alice nu a fost nevoită să-și exercite foarte des dreptul la pedeapsă, pentru că rareori s-a văzut o natură mai docilă, mai blândă, mai religioasă decât cea a acestui copil,  ce va fi încoronat rege al Franței la Notre-Dame și în numele căruia Ioana d’Arc a fost arsă pe rug. Întemeierea lui  Colegiului Eton este o dovadă durabilă a generozității sale, dar responsabilitățile coroanei au copleșit acest suflet contemplativ, făcut mai degrabă pentru mănăstire decât pentru tron. La 30 mai 1445, a fost încoronată o altă franțuzoaică, „prințesa îndepărtată”, Margareta de Anjou. Nici frumusețea, nici talentele, nici curajul acestei regine nu au ajutat-o…

4. Semnalări amicale…

A apărut – Radu Lupașcu: Interviuri rock, vol. 7

   „Cine a urmărit seria de interviuri rock realizată de Radu Lupașcu a putut constata temeinicia informațiilor biografice și muzicale, precum și deschiderea ei culturală și spirituală. Curiozitate, dialog și verticalitate – iată doar trei dimensiuni ale întrevederilor. Al şaptelea volum al interviurilor nu se dezminte. Muzicieni de blues, rock, folk, prog, jazz, colecţionari de viniluri, jurnalişti și scriitori se perindă prin fața cititorului, răspund cu franchețe la întrebări și contribuie, în mod colocvial, la istoria vieții muzicale contemporane, naționale sau internaționale. Evident, e mai mult decât „rock” în aceste pagini sau, mai bine zis, „rockul” are aici și înțelesul de atitudine, nu doar de stil. Autorul oferă, prin cartea de față (dar și prin cele anterioare), un backstage pass fiecărui cititor pasionat de muzică, ridicând generos colțul cortinei și prezentându-ne artiști autentici și vrednici promotori culturali.” -Gabriel Petric

   Lansarea volumului Interviuri rock vol. 7 a avut loc în cadrul Urban Blues Fest #6, pe data de 5 aprilie 2025, în sala mica de la The Pub Universităţii din Bucureşti, de la ora 18. Invitaţii: Ilie Stoian, Mihai cROCo Manea, Claudiu Oancea. Protagoniştii volumului şapte sunt: Blues Shacks (GE), Horea Crişovan, Ioji Kappl, David Luca, Nuţu Olteanu, Gabriel Petric, Ilie Stoian, Bogdan-Lucian Stoicescu, Toni Vinil şi Raphael Wressnig (AU). Se adaugă un text al lui Grid Modorcea despre mare compozitor româno-francez de muzică de film Viorel Cosma. Mărturisesc că eu mi-am început lectura cu doi prieteni: poetul și muzicianul Gabriel Petric și scriitorul și promotorul musical Bogdan Stoicescu, de pe al cărui blog am ascultat/ reascultat multă muzică. (Interviuri rock, vol. 7 de Radu Lupaşcu… Ediţia de colecţie, București, Ed. Akakia, 2025… Pagini: 222. Color… ISBN 978-630-6686-01-8…

Preț: 40 de lei… Deocamdată, volumul poate fi comandat direct la: [email protected])

Caietele NORR, litere & arte, nr. 3-4, 2025

   Am avut norocul să pot citi noul număr al excelentei reviste editate de poeta Camelia Iuliana Radu acum două săptămîni, în ediția tipărită. Aseară, am primit însă și formatul electronic, așa că îl pot împărtăși. Primul număr era foarte bun, dar acesta e parcă și mai bun! Întrutotul, de la concepție la acoperirea acesteia în texte, să nu mai vorbesc la excelentul aspect grafic, vizibil și în ediția electronică. Am fost bucuros să regăsesc mai multe nume prezente adesea și pe acest blog – în afară de Camelia, Teo Cabel, Julien Caragea, Bogdan Stoicescu, care este și senior editor, Mircea Teculescu, Gelu Ungureanu. E o mine că o redacție atît de mică – în afara celor doi, sînt trei redactori, Elena Abie, Marian Marchidanu și Florina Valentina Nicolae – poate face o revistă atît de reușită. Tema numărului este Spațiul. La citirea revistei mi-am dat seama de ce Camelia nu mi-a cerut pur și simplu o proză, ci o anumită proză! Da, e vorba acolo de o misterioasă dispariție spațială. Felicitări Cameliei și micii sale echipe și lectură plăcută tuturor! De la linkul ce urmează puteți descărca revista în format pdf…  https://norr-magazine.com/caietele_norr

Anonim: Bacovia și Kafka la Bacău

   Acum cîteva zile, prietenul constănțean, dar originar din Bacău, Dezideriu Dudaș a găsit această excelentă schiță pe o pagină de socializare. Mi-a plăcut foarte mult și o preiau, cu regretul că nu-i cunosc autorul. M-ar interesa să mai citesc lucruri pe care le-a scris. Deocamdată, lectură plăcută.

   Bacău, o zi care nu promite nimic bun… Cerul – un gri de manual. Bacovia, în garsoniera lui de 14 metri pătrați (cu tot cu angoasă), stă pe un scaun care scârțâie metafizic și citește un ziar de ieri. N-are știri, dar e bun pentru ton. Toc-toc. Ușă. Intră Franz Kafka. Are o valiză mică, un pardesiu mare și o expresie de parcă tocmai a fost promovat într-o funcție care nu există, într-o instituție fără clădire.

   – Bună ziua. M-au repartizat aici. Sunt noul chiriaș imaginar al realității deformate.

   Bacovia ridică o sprânceană:

   – Sper că ți-ai adus pătura. Aici e frig și în gânduri.

   Kafka își pune valiza pe patul-pat, care e și birou, și canapea, și eventual loc de plâns:

   – Mulțumesc. Am și halate de spital, în caz că vine brusc disperarea sanitară.

   Timp de 7 minute nu vorbesc. Se aud doar ceasul și existența.

   – Aici… cum e? întreabă Kafka.

   – E România, zice Bacovia. Trăim în poezie și ne plătim întreținerea în deziluzii.

   Kafka se luminează puțin:

   – Perfect. E ca la mine acasă. Doar că la Praga, funcționarii zâmbeau ironic. Aici par resemnați și pe stomacul gol.

   – E o evoluție, răspunde Bacovia. La noi s-a trecut de la umor negru la inventar mortuar sentimental.

   La un moment dat, se oprește curentul. Kafka se ridică:

   – E vina mea?

   – Nu. Aici totul se oprește fără motiv. E o formă de protest cosmic.

   Kafka scoate caietul. Bacovia scoate un plic de ceai, dar fără apă. N-au aragaz. Și oricum, ceaiul e doar simbol. Scriu amândoi. În tăcere. Pe un fundal de ploaie imaginată.

SURSA: https://www.facebook.com/share/1F96oxLYyy/

4. Shakespeare – Sonete

Iarăși e luni dimineață, o zi însorită, dar soarele e colțos… Marele Will, însoțit de eminentul său traducător, poetul Adrian Vasiliu, ne aduce drept dar și alinare un nou minunat sonet. Enjoy!

Sonetul CXLIX

 

Canst thou, O cruel, say I love thee not

Făptură crudă, cum nu te iubesc,

Când îți iau partea chiar dacă-mi fac rău?

Oare nu doar la tine mă gândesc

Și mie-mi sunt tiran, de dragul tău?

Cine, dintre-ai mei prieteni, te urăște?

Iar tu pe care îi vei fi urând?

La mine, de te-ncrunți, de-ajuns nu este

Eu însumi pedepsindu-mă, că plâng?

Ce merit am, și-ar fi al meu de drept,

Să nu-ți fiu pe vecie servitor,

Când îți iubesc și cel mai mic defect,

Doar semn să-mi faci cu coada ochilor?

Urăște deci, știu cum gândești în fond;

Iubești pe cei ce văd, iar eu sunt orb

 

Traducere: Adrian Vasiliu

5. Rîdem din răsputeri…

O colecție destul de bună de glume sosite de la mai mulți furnizori, care vor fi divulgați, ca întotdeauna pe parcurs. Și o excelentă glumă grafică de la Radu Mârza. Enjoy!

La priveghi (Emanuiel Pavel)

-Observi ce bine arată mortul?

-Normal, n-a mai băut de două zile!

Pescuitul (Septimiu Chelcea)

-Pescuitul este sport sau artă?

– Cînd nu prinzi nimic este sport; cînd povestești ce-ai prins este artă curată!

Acordeonul (Emanuiel Pavel)

-Nu vă supărați, cît costă acordeonul din vitrină?

-Spune-mi adevărul, ești polițist?

-Da, cum ți-ai dat seama?

-Sînt 30 de ani de cînd vînd calorifere!

Soț (Emil Belu)

Fiecare femeie are nevoie de un soț, pentru că zilnic sute de lucruri merg prost și nu poți învinui tot timpul soarta și guvernul.

Parlamentar (Septimiu Chelcea)

Azi-noapte un parlamentar a intrat cu mașina într-un zid. Ancheta poliției a stabilit că zidul mirosea a alcool și venea pe contrasens.

Decizie (Emanuiel Pavel)

Soția către soț: Să fie clar, dacă nu mergi la vot, nu-mi mai vezi urna!

Somn (Emil Belu)

-Cît dormi pe zi?

-Maximum două ore.

-Cam puțin.

-Ei, mai recuperez noaptea!

MAGA (LA)

-Doamnă Jane Smith, de ce vopsiți cartofi de Paște? Nu se găsesc ouă?

-Pentru că Make America Great Again!

Bărbații (Emanuiel Pavel)

Bărbații nu nasc pentru că Dumnezeu a văzut cum reacționează la răceală și s-a gîndit că specia nu ar supraviețui.

Un mic grupaj de meme, sosite de la diverși furnizori, care vor fi dezvăluiți mai jos. Și o glumă grafică de sezon politic național și internațional de la Ion Fercu. Enjoy!

Veste bună (Septimiu Chelcea)

În urma cercetărilor, horticultorii au stabilit că vodka nu se ofilește.

Dietă ardelenească, pe bază de mere! (Emil Belu)

Mere o palincă, mere o slană, mere o pită mare ș-o ceapă! Mai mere încă o palincă!

Soție grijulie (Virgil Glăvan)

După ce i-a spart capul cu o oală, soția bandajează grijulie capul soțului și îi spune:

-Vezi, cine te-ar mai îngriji dacă n-aș fi eu?

Să scriem corect! (Ion Fercu)

Scrierea corectă este ALCOOL și nu ALCOOL. Unii oameni pun al doilea O înaintea primului O, ceea ce este absolut greșit.

Salariul (Septimiu Chelcea)

-Pînă le arăt ce salariu primesc, femeile spun că sînt sărac.

-Și după?

-Că sînt și urît!

Trei bancuri evreiești foarte bune, sosite de la trei furnizori, și o glumă grafică de actualitate marină, o caricatură de C. Pătrășcan, sosită de la Emanuiel Pavel. Enjoy!

Contează perspectiva! (Mihai Dinu Gheorghiu)

Ițic, rămas la Moscova, Îi scrie lui Ștrul, emigrat în SUA. „Dragă Ștrul, la noi e tare rău, dacă poți să-ți închipui, o rață a ajuns 30 de ruble”.  Scrisoarea e interceptată, Ițic e chemat la discuții și invitat să ofere o perspectivă mai optimistă asupra vieții sovietice. Ițic reface scrisoarea: „Dragă Ștrul, la noi e foarte bine, dacă poți să-ți închipui, cu 10 ruble îți cumperi un elefant. dar ce să faci cu atâta carne? Mai bine mai pui 20 de ruble și cumperi o rață.”

La Otopeni (Septimiu Chelcea)

Un evreu aterizează la Otopeni după 30 de ani de stat în Israel. Vede un automat de băuturi, bagă 10 lei să-și ia o Coca Cola – aparatul ia banii, dar nu-i dă sucul. Mai bagă 10 lei și tot nimic. Mai încearcă cu o bancnotă și nimic. Se dă trei pași înapoi, își mângâie barba și spune:

– Genial!

Iarăși la Otopeni (Willy Shalev)

Un israelian ajunge cu taxiul luat de la Otopeni în față la Intercontinental. Iese afară din mașină, își pipăie buzunarele și exclamă:

-Vai de mine, se pare că portofelul meu cu 2000 de euro mi-a căzut în taxi!

Auzind asta, șoferul apasă pe accelerație și dispare într-o clipă. Zâmbind, israelianul spune:

-A avut dreptate Itzik, metoda funcționează!

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…