SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne din aprilie…

1. Vocea Pinguinului

   Pînă acum vreo două zile, pinguinii din Insulele Heard și McDonald, n-aveau vreo treabă cu America și nu auziseră de Trump. Vestea tarifelor prăvălite peste ei i-a obligat să reacționeze rapid. Adunarea Generală ad hoc a ales un purtător de cuvînt care a dat această declarație lămuritoare presei:

   „Vă mulțumesc pentru participare. După cum știți, președintele american Donald Trump a impus o taxă de 10% pentru toate bunurile exportate din teritoriul nostru suveran și bătut de vânturi, Insulele Heard și McDonald. Acum, unii au descris teritoriul nostru ca fiind nelocuit. Noi suntem aici. Am fost întotdeauna aici. Privind. Stând în picioare. Uneori clătinându-ne. Suntem pinguini și nu ne place să luptăm. E greu să lovești pe cineva cu aripioare. Dar, ceea ce avem de spus e că noi știm unde sunt peștii. Și noi controlăm resursele. Cam așa ceva. Poate că da. Nu știu. Suntem pinguini. Spunem o mulțime de prostii. Să se știe. Nu suntem pur și simplu păsări în costume mici. Suntem păsări în smoching. Nu mai trăncăni, Trump! Mulțumesc, fără întrebări.”

   Cum vedeți, fără amenințări și măsuri de retorsiune, pinguinii au bunul obicei să nu discute cu proștii!

 

2. Prima pagină…

 

Cezar Straton: Henric al VIII-lea – puterea absolută: patimă, gelozie și crimă

 

Un nou episod din Iubirea între rai și iad, una din cele două cărți „amoroase” la încheierea cărora lucrează prietenul nostru, scriitorul Cezar Straton. Henric al VIII-lea, o domnie lungă, paroxistică…

 

Henric al VIII-lea – puterea absolută: patimă, gelozie și crimă

Motto: „Monarhia este acel tip de guvernare în care cea mai înaltă poziţie din ţară se transmite pe cale sexuală”.

   În persoana – memorabilă – a acestui personaj istoric coexistă un împărat, un sultan și un papă: din această trinitate bizară, rezultă o monstruoasă formă de tiranie: romană prin cruzime, orientală prin intrigi, italiană prin subtilitate. Acest rege, care s-a acoperit cu sângele soțiilor sale, al miniștrilor și apropiaților săi, și-a aservit abil un Parlament obedient, gata să-i legitimeze crimele și a reușit să moară în patul lui. Născut în 1491, a urcat pe tron ​​în1509, iar văduva fratelui său mai mare, spaniola Ecaterina de Aragon (cu care trăia în secret de mult), i-a devenit soție. Ca și nefericita Anne Boleyn, Catherine Howard – a cincea lui nevastă – era nepoata ducelui de Norfolk. Sedus de frumusețea, tinerețea și caracterul ei vesel, Henric al VIII-lea s-a grăbit să rupă legătura care îl unise, de doar câteva luni, cu dizgrațioasa Ana de Clèves, iar la scurt timp după  divorț, Catherine a fost proclamată regina Angliei (1540). În euforia noii sale pasiuni, Henric nu și-a ascuns dragostea: a impus în capela sa, o rugăciune specială, menită să mulțumească cerului pentru fericirea sa și a cerut episcopului de Lincoln să compună un imn pe același subiect. Rugăciunea – vai! – urma să se transforme în curând într-un tragic proiect de lege al Parlamentului, iar imnul nupțial într-un cântec al morții. Ea a fost a cincea soție a regelui, cea mai tânără și mai frumoasă și a doua pe care a trimis-o la eșafod (1542). El se căsătorise mai întâi cu Ecaterina de Aragon, mătușa împăratului Carol al V-lea, cu care și-a anulat uniunea pentru a se căsători, urgent, cu Anne de Boleyn (damă de onoare din anturajul reginei Ecaterina), cea care i-a cedat sexual – deșteaptă fată! – n.a. – doar după promisiunea fermă a mariajului. Ceea ce pasionalul monarh a și făcut, după o conviețuire de 18 ani cu Ecaterina, divorț care a dus la ruptura cu Papa de la Roma și întemeierea Bisericii anglicane, desprinsă de Roma catolică. Se spune că înaintea Annei Boleyn (repudiată și pentru că ea nu a putut să-i ofere un fiu, ci doar o fiică – viitoarea regină autoritară și longevivă, Elisabeta I) Henric a trăit și cu sora Annei, Mary (care a fusese trimisă o perioadă – ca și, ulterior sora ei, Anne – la Curtea regelui Franței, Francisc, cu care, se zice, ar fi avut o relație) . De altfel, repudiata (încă) regină Ecaterina, le-ar fi numit, în public, pe cele două surori, iubite pe rând de rege, „târfele Boleyn”. Dar bucuria Annei, devenită regină, nu va dura mult: ea va fi acuzată că ar fi ascuns că nu mai era virgină când a devenit regină, dar și de incest cu fratele ei, cu care ar fi încercat să aibă în un fiu, pentru a-l păcăli și mulțumi pe rege, care nu o mai frecventa intim după ce ghinionista Anne avortase un băiețel. De fapt, monarhul  se săturase și de ea, și i-a tăiat capul (în 1536), pentru a se căsători cu Jeanne de Seymour, care a murit în timpul nașterii celui ce va deveni regele Eduard al VI-lea.  După aceasta, s-a căsătorit cu Ana de Clèves, pe care a repudiat-o curând. În 1535, Henric al VIII-lea, l-a decapitat și pe Thomas Morus (More), Înalt Cancelar, care a refuzat să depună jurământul de recunoaștere a lui Henric al VIII-lea  drept Papă al Angliei, după ruptura acestuia de Sfântul Scaun, datorită căsătoriei cu Annei Boleyn.  Din acest hățiș de amantlâcuri și intrigi de Curte, revin la un personaj cu un destin la fel de tragic ca al Annei Boleyn: Catherine Howard. Tânăra, amabila, seducătoarea Catherine, nu se păstrase însă pură și virgină: înainte de a ajunge în patul unui rege, primise mai mulți bărbați în patul ei. Un oarecare Lascelles, a cărui soră fusese crescută împreună cu Catherine în casa Norfolk, i-a făcut dezvăluiri intime și scandaloase primatului Cranmer: el a indicat circumstanțele și i-a numit pe amanții Catherinei. Întrucât într-un astfel de caz nu era mai puțin periculos să taci decât să vorbești, Cranmer i-a consultat pe cancelar și pe contele de Hertford: urmând sfatul lor unanim, a înaintat regelui un memoriu explicativ și detaliat. Henry a tratat inițial povestea ca pe o calomnie ridicolă (o dorea, încă, pe Catherine?), dar a ordonat, totuși, cercetarea faptelor reclamate. Lascelles a fost interogat,  alături de sora lui. Doi ofițeri, Mannoc și Derham, au fost arestați, fiind acuzați că s-au bucurat de favorurile Catherinei. Concluzia a fost că, chiar și după căsătoria ei cu regele, Catherine nu era mai presus de orice bănuială. Când i-au fost citite regelui mărturiile celor interogați, acesta a tăcut mult timp, apoi a izbucnit în plâns. Când a fost interogată, Catherine a început prin a nega totul; dar ulterior și-a mărturisit greșelile comise înaintea căsătoriei, susținând însă că ea nu și-a înșelat soțul regal. Această afirmație, îndoielnică, nu a putut-o salva. Regele, rănit orgoliu, s-a adresat Parlamentului, care a emis o lege, denunțată de-a lungul secolelor ca un model perfect de absurditate și barbarie; prin această lege, orice persoană care, înștiințată fiind de infidelitatea reginei, nu l-ar fi informat pe rege, dar și orice fată care se va căsători cu un rege al Angliei și nu mai era fecioară, dar  nu va mărturisi aceasta, urmau să fie pedepsiți cu moartea. Oamenii de rând au fost amuzați în special de această ultimă clauză și au spus că regele ar face bine în viitor să se căsătorească numai cu văduve, evitând astfel riscul unor surprize neplăcute: aceasta a fost de fapt decizia pe care a luat-o, indirect, însuși regele înșelat, când s-a căsătorit cu Catherine Parr.  În 1542, la numai doi ani de la căsătorie, chiar a doua zi după adoptarea acestei legi, Catherine Howard și Lady Rochefort au urcat pe eșafod. Soarta doamnei Rochefort, confidenta a aventurilor – reale ori doar bănuite – reginei, nu a stârnit nicio milă. Au fost executați și cei doi bărbați bănuiți că i-ar fi pus „coarne” mândrului monarh. Osemintele nefericitei regine nu au fost identificate cu certitudine niciodată, iar fantoma ei se spune că bântuie, jelindu-se, culoarele castelului Hampton Court. Catherine Parr, a șasea sa soție și cea care i-a supraviețuit lui Henric al VIII-lea, era o femeie inteligentă, care a reușit mult mai mult decât doar „supraviețuirea” ei, și ea dificilă în acea epocă. Nici măcar această ultimă soție nu a fost „regina virgină” dorită, visată de Henric al VIII-lea: Catherine fusese căsătorită de două ori înainte. În 1529, pe când avea doar 17 ani, ea s-a căsătorit cu Sir Edward Burgh (20 de ani), judecător de pace. După doar 4 ani, moartea lui Burgh a lăsat-o pe Catherine văduvă, la 21 de ani. În 1534, Catherine s-a recăsătorit cu John Neville, al treilea baron Latimer. Acest nou titlu i-a oferit domenii și bogăție și, deși Latimer avea de două ori vârsta ei, cei doi nutreau afecțiune unul pentru celălalt. După moartea celui de-al doilea soț, în 1543, Catherine a început o relație romantică cu Thomas Seymour, fratele celei de-a treia soții a lui Henric al VIII-lea, Jane Seymour. Totuși, în același timp, ea a atras atenția regelui și, după cum se știe, respingerea dorințelor și poftelor regale era exclusă. Thomas Seymour a fost trimis la Bruxelles, iar Catherine s-a căsătorit cu Henric al VIII-lea la Hampton Court pe 12 iulie 1543. În timpul domniei sale, Catherine a stabilit relații foarte strânse cu copiii regelui – Maria, Elisabeta și Edward, care aveau să devină viitori monarhi. Ea a fost autoarea reconcilierii regelui cu fiicele sale, ale căror relații cu el fuseseră îngreunate de căderile în dizgrație ale mamelor lor, ucise ori renegate. La 27 ianuarie 1547 tiranicul rege a murit. Avea 56 de ani și 38 de ani pe tronul însângerat al Angliei. O zi mai târziu, ducele de Norfolk, unchiul lui Anne Boleyn și al Catherinei Howard, și-a aflat sentința și a murit pe eșafod, ca nepoatele sale. După moartea lui Henric al VIII-lea, în 1547, Catherine Parr s-a cuplat din nou cu bărbatul de care se îndrăgostise în 1543 – Thomas Seymour. În calitate de regina văduvă, era exclus să se recăsătorească atât de curând după moartea regelui, așa că perechea s-a căsătorit în secret, spre supărarea regelui Edward al VI-lea și a surorilor sale vitrege. Maria și Elisabeta, ce fuseseră, până atunci, în relații apropiate cu regina proaspăt văduvă. De fapt (ce îmbârligătură! -n.a.) Thomas Seymour o ceruse înainte în căsătorie pe tânăra Elizabeth, fiica lui Henric al VIII-lea (14 ani) cu câteva luni înainte de a o „recupera” pe văduva Catherine, și o vizita adesea în camera ei dimineața devreme, pe viitoarea regină. Până când într-o zi ,Catherine i-a prins îmbrățișându-se. A doua zi, Elizabeth a părăsit casa fostei regine pentru a locui în altă parte. Se pare că această experiență timpurie a afectat-o și a generat jurământul ei de a nu se căsători niciodată. În martie 1548, Catherine și-a dat seama că este însărcinată pentru prima dată în viață, la vârsta de 35 de ani. În august, a născut o fiică, pe Maria, numită așa după fiica ei vitregă. Cinci zile mai târziu, pe 5 septembrie, ea a murit de febră infantilă la Castelul Sudeley din Gloucestershire, o boală frecventă pe atunci, datorată practicilor neigienice din timpul nașterilor. În ultimele ei momente, și-a acuzat soțul că a otrăvit-o și poate că era și ceva adevăr în asta, căci Seymour a încercat din nou să se căsătorească cu Elisabeta după moartea soției sale.

   Elisabeta I (1533-1603)… A urcat pe tron în 1558, la vârsta de 25 de ani, după moartea surorii sale vitrege, Mary Tudor și l-a deținut până la moartea ei, 44 de ani mai târziu. Mary Tudor a fost primul copil al regelui cu prima sa soție, Catherine de Aragon, și singura care a supraviețuit până la maturitate. Elisabeta a avut și un frate vitreg mai tânăr, Edward, care a fost primul și singurul fiu legitim al regelui cu a treia soție, Jane Seymour. În timpul domniei sale, Elisabeta I a legiferat protestantismul în Anglia, a învins Armada Spaniolă în 1588, a menținut pacea în interiorul țării ei divizate și a creat un mediu în care artele au înflorit. Ea a fost numită „Regina Fecioară”, deoarece nu s-a căsătorit niciodată (vezi posibila explicație mai sus). Elisabeta I a fost fiica regelui Henric al VIII-lea și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne Boleyn. Avea doar doi ani când mama ei a fost decapitată la ordinul tatălui ei, pe baza acuzațiilor îndoielnice de adulter, incest și conspirație. În timpul domniei Elisabetei, Maria, Regina Scoției, a revendicat coroana engleză și a reprezentat una dintre cele mai mari amenințări pentru tron. Maria a fost crescută catolică și a fost considerată de mulți catolici englezi drept monarhul de drept al Angliei. Elisabeta și-a arestat verișoara în 1567, acuzând-o de tentative de asasinat și comploturi și a ținut-o pe Mary în închisoare timp de aproape 20 de ani, înainte de a o executa în 1587. O adevărată urmașă a sângerosului ei tată, Henric al VIII-lea!

   O ironie a sorții: monarhul, urmașul cel mai proeminent al regelui mult-însurat nu a fost un fiu (bărbat) mult dorit (dorință regală care a dus la repudierea ori executarea unora dintre soțiile sale), ci…o femeie! Și, o palidă consolare post-mortem pentru o altă obsesie a lui Henric al VIII-lea, virginitatea pretendentelor la titlul de regină (impusă de el prin lege): Elisabeta I – ultima reprezentantă a dinastiei Tudor – a rămas în istorie drept… „regina virgină”.

P.S. Datorită unor noi documente ieșite la iveală în documentarea mea… am aflat că virilul rege a mai avut o amantă, azi uitată (cronicarii noștri medievali le numeau „țiitoare”). E vorba de Bessie Blunt (1500 – 1539), o frumoasă fată care i-a născut un copil regelui, discret înnobilat de acesta.

 

3.De la  prieteni…

 

Emil Belu – Bellissimes. Note din exil 

După regulă, dacă e luni e Emil Belu, prin urmare sosește un nou grupaj din însemnările din exil al excelentului nostru eseist din Montreal. Culese de-a lungul lumii și vremii, al evenimentelor și lecturilor, ele alcătuiesc un puzzle care mereu ne rețin atenția. Lectură plăcută!

 

■ Despre geniu

„Într-un studiu recent de psihologie cognitivă, «The Hidden Habits of Genius (2020)», Craig Wright, profesor emerit la Yale University, muzicolog și explorator al fenomenului genialității, sintetizează trăsăturile unui om genial: impactul major asupra societății, numărul de oameni pe care i-a influențat, durata influenței (proba timpului), capacitatea de a crea contra curentului (proba originalității). (Observatorul cultural)

■ Din Anna Karenina

Și în acele vremuri se juca tenis (lawn-tennis), iar jucătorii purtau obligatoriu redingote! Levin, parcă împotriva curentului: „…vreau să îmbogățesc medicina cu un nou termen: Arbeitskur”. (Cura de muncă!)

■ Asinus aureus

 Pe arşiţă, pe ploaie, pe vânt, măgarul era mereu la datorie. De o veşnicie părea a învârti acel butuc de lemn care, printr-un angrenaj rudimentar, frământa argila dintr-un bazin circular, încins în ghizduri grele de ciment. Din depărtare, strania arătare sugera, mai de grabă, silueta unei fântâni, rătăcite între plopii de pe malul Dunării, decât o ingenioasă manufactură ţărănească. Într-un sat toropit sub dogoarea amiezii, când lucrătorii istoviţi căutau un petic de umbră, măgarul îşi continua neistovit travaliul. Harnic, ursuz, adesea flămând, punea un strop de sudoare în fiecare ţiglă sau olană zămislită în acel loc, căruia ţăranii îi spuneau simplu: „La ţiglărie”. Născut măgar, nu ca „fratele” Lucius, metamorfozat dintr-o eroare – încurcarea de către Fotis a borcanelor ce conţineau alifia magică –, îşi accepta cu supunere soarta. Nu visa coroana de trandafiri de pe „capul sacerdoţiului zeiţei egiptene”, nu accepta gluga trasă pe cap ca să nu ameţească în interminabilele rotiri zilnice, nici şanţul circular, „logistică” de care asinul grec a avut parte, învârtind pietrele grele ale unei mori. Din când în când, obosit, se oprea şi arunca câte o privire spre islazurile înverzite din lunca Dunării, împărăţia lui după lăsarea înserării. În zori se întorcea de bună voie la datorie, un ritual numai de el ştiut, ritual în care abaterea era exclusă. Nu a avut parte nici măcar de un autor, asemeni lui Apuleius, care să-i descrie tragica existenţă, iar visul ajungerii într-un „port al Odihnei şi un altar al Îndurării” nu l-a avut niciodată. Măgarul lui Sancho Panza a văzut-o pe Dulcineea din Toboso, ba chiar spera să ajungă pe insula promisă de Don Quijote vestitului scutier, şi ce nume de rezonanţă ar fi purtat: „Măgarul guvernatorului!”. Cel de pe malul Dunării nu a avut şansa lui Rucio, măgarul scutierului. El vedea zilnic aceleaşi feţe obosite, aceleaşi femei desculţe cu lutul întins până aproape de genunchi, cu maramele îngălbenite de soarele dogoritor, cu şorţuri de culoare incertă, aceiaşi ţărani în izmene pline de humă şi nisip, aceleaşi pălării de paie năclăite de sudoare. Nimeni nu-i ştia vârsta, şi la ce i-ar fi folosit? În ameţitoarea-i rotire dăduse, cu siguranţă, de câteva ori ocol Pământului. Suporta cu stoicism foamea, setea, arşiţa ucigătoare a amiezii, biciul şi loviturile. Părea împăcat cu acest calvar, învârtind fără oprire acel butuc, convins de cosmica lui misiune. Învârtea, poate, „Osia Lumii”! Până într-o zi când lemnul ce frământa lutul părea o cumpănă de fântână părăsită. Doar vântul toamnei mai şuiera printre stelajele din şoproanele părăsite, unde, altădată, se uscau ţiglele şi olanele. Focul cuptorului se stinsese demult, iar printre şipcile rare şi putrede ale gardului nu se mai zărea ţipenie de om. Măgarul trecuse la cele veşnice şi totul s-a dus de izbelişte. Imaginea lui m-a urmărit mereu, iar o lectură m-a atins sufletește, retrăind intens amintirile copilăriei. Albert Schweitzer, marele umanist, privea, mut de uimire, portalul cu Fuga în Egipt al celebrei catedrale „Sagrada Familia”, minunea arhitecturală a capitalei catalane. Scena era atât de vie, atât de naturală, încât avea senzaţia că „trecătorii urcaseră pe frescă”. Gaudi, autorul acestui proiect de o concepţie stranie, proiect nefinalizat nici până astăzi, i-a explicat celebrului vizitator: „Iosif şi Maria, copilul-Iisus, preoţii templelor, erau cu toţii luaţi după fiinţe vii”. Cu măgarul, însă, a fost mai greu. Nu avea nevoie de un exemplar falnic, robust, plin de forţă. Nu. Îi trebuia unul „supus şi plin de bunătate”. De unde să-l ia?

A căutat toată Barcelona până l-a găsit. „Arcuit sub greutatea poverii, cu capul în pământ, trăgea o căruţă cu nisip, mânat de o femeie amărâtă. El era cel căutat! Dar cum ar putea opri acest harnic animal din istovitoarea-i îndeletnicire? Am convins cu greu femeia să vină cu măgarul la mine. Când am început să iau mulajul măgarului, bucată cu bucată, femeia s-a pus pe plâns, gândindu-se că măgarul nu va rezista”, povesteşte Gaudi. Era în anul 1905. Mi-a revenit brusc în memorie măgarul ţiglăriei din acea margine de sat. Era exemplarul ideal pentru a ilustra scena. Gaudi l-ar fi imortalizat cu siguranţă pe portalul Sagradei Familia. Îşi merita din plin nemurirea. Din păcate, se născuse prea târziu. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la căutările arhitectului catalan.

■ Cuvinte potrivite

„Nu există titlu mai nimerit decât Cuvinte potrivite. Asta e literatura. Prin urmare, chestiunea e simplă. Nu-ți trebuie nu știu ce imaginație, ce «idei și sentimente». Totul e să găsești cuvintele care ți se cuvin. Că unele cutremură, iar altele abia plac, sau nici măcar atât, e problema lor. Nu ai ce le face, astea ți s-au dat.  (Livius Ciocârlie, Urmare și sfârșit)

 

4. Semnalări amicale…

 

Zile și Nopți, București, Aprilie 2025

   Tocmai a apărut ediția pe aprilie a excelentei reviste de informare și comentarii cultural-artistice editată de prietenul nostru Ioan „The” Big. Tot ce se va întîmpla la București, dar și în alte locuri, în muzică, teatru, film, dans, fără a uita moda și arta culinară etc este cuprins aici, dar și evenimente importante care se apropie. Aș vrea să nu uitați informația despre filmul lui Andrei Ujică, Things We Said Today, „un poem urban vizual nemaipomenit de reușit”, cum îmi scrie Ion, care va fi lansat spre sfîrșitul lunii. Este un scurt interviu în sumar. Sper că voi reuși să postez unul foarte amplu cînd se apropie intrarea filmului în difuzare.

 

03 04, ora 17, 30 – Casa Muzeelor: Lansare Timpul, 2, martie-aprilie 2025

   Joi, 3 Aprilie, ora 17, 30, la Casa Muzeelor, Str. V. Alecsandri nr. 6, a avut loc lansarea celui de-al doilea număr la noii serii a revistei Timpul. Au participat mai mulți redactori și colaboratori ai revistei noastre.

 

 

Jurnal Israelian 99, 1 Aprilie 2025

   Nu o păcăleală ceea ce ne-a dăruit poetul și editorul Adrian Grauenfels, ci un nou număr – 99! – din excelenta sa revistă de cultură și arte. De pe copertă, aflu: Coperta – Bisa Butler –USA/ Editor – Adrian Grauenfels/ Cu Beatrice Vaisman!/ SAGA Publishing 2025. Ca de obicei, un sumar bogat, variat și excelent, iar ilustrația „marca Adrian”, fie că utilizează AI, fie că nu. Îi mulțumesc pentru preluarea unui poem de-al meu care îmi place mult. Nu, nu a fost deloc păcăleală de 1 Aprilie. Lectură plăcută!

(https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZ0wfQ5ZbLu2SJDKQu8rbNL7IiUuVhoNgCtX)

O matematică tarifară nebună și primele rezultate

   De-abia anunțate, măsurile tarifare luate de iluminatul de la Casa Albă își produc primele efecte: bursele, începînd cu cele americane, sînt în cădere liberă, dolarul în scădere, acțiunile marilor corporații, desigur și americane, nu se simt deloc bine, au apărut primele mii de șomeri americani datorați înțelepciunii trumpiste. Peste jumătate din publicul american e nemulțumit. Efectele se vor amplifica pe măsură ce tarifele vor deveni efective. Și cînd te gîndești că totul nu se bazează doar pe o strategie prost gîndită, ci și pe o „matematică tarifară nebună”, după cum arată analiza din Politico. Voi posta linkul, dar iată un scurt fragment în traducere: „Casa Albă a susținut că și-a bazat decizia pe ratele tarifare și pe barierele netarifare, însă jurnalistul economic James Surowiecki afirmă că totul pare un calcul făcut pe un șervețel, pe colțul mesei. „Pentru fiecare țară, au luat doar deficitul nostru comercial cu țara respectivă și l-au împărțit la exporturile țării către noi”, a postat fostul editorialist financiar de la The New Yorker pe X. „Ce nonsens extraordinar este acesta”. În primul desen, formula aplicată de iluminat, la link explicarea nebuniei sale.

https://www.politico.eu/article/donald-trump-us-trade-tariff-math-is-crazy-wisdom-of-crowds-author/

   Cred că acest desen, pentru care îi mulțumesc prietenului Mihai Dascălu, ilustrează cum nu se poate mai bine unele din cele mai aberante efecte ale noii politici tarifare a iluminatului de la Casa Albă. De altfel, sînt insule care nu sînt locuite de nimeni, nici măcar de pinguini, care beneficiază de Noua Politică Economică! Pot înțelege că iluminatul are mintea înfierbîntată, dar ce au în minte experții care au lucrat la tarife folosind o „matematică nebună”?

   Din cele peste 170 de țări și teritorii de pe lista trîmbiței, vreo 35 nu sînt locuite sau nu au relații economice cu America. Celelalte anunță deja măsuri proporționale de răspuns. Dar au apărut și boicoturi ale produselor americane, ale turismului peste Ocean etc. În cel mai bun caz, se anunță o criză de proporțiile celei declanșate de bula speculativă de la începutul anilor 2000. Dar, din păcate, de data aceasta e loc pentru mai mult, pentru un 1929… Istoria ne arată că respectiva criză s-a resorbit abia odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial. Sigur, e bine să batem în lemn, chiar dacă nu ajută!

4. Shakespeare – Sonete

 

Nici nu văd nimic mai potrivit pentru a rezista vremii și vremurilor decît lectura unui nou sonet al Marelui Will. Ca de obicei, în excepționala versiune românească a poetului Adrian Vasiliu. Enjoy!

 

Sonetul CXLVIII

 

O me! what eyes hath love put in my head,

 

Vai mie! dar ce ochi mi-a dat iubirea,

Care nu văd în jur nimic de fapt;

Sau dacă văd, unde mi-o fi gândirea

De iau drept fals ce e adevărat?

Dacă-i frumos ce-adoră ochii mei,

Ce-o fi că lumii altfel îi părú?

De nu-i, e că iubirii ochii săi

Nu-i sunt loiali ca la toți ceilalți: nu,

Cum altfel? O, cum pot ochii iubirii,

Vexați și plânși, să nu facă erori?

Deci nu mă mir, sunt victima privirii;

Nici soarele nu vede după nori.

Iubire! Tu cu lacrimi mă orbești,

Ca nu cumva să văd ce mult greșești.

 

Traducerea: Adrian Vasiliu

 

5. Rîdem din răsputeri…

 

   Am publicat de mai multe ori epigrame de-ale lui Păstorel, dar grupajul acesta sosit de la poetul Mihai Mârțu, chiar dacă unele au mai fost în alte contexte, e tentant. Și o glumă grafică de la alt poet, Costică Ciocan… Enjoy!

 

 

Mai citim, recitim, zâmbetul să-l folosim!

Elev în clasa a V-a de liceu, Păstorel a avut de scris în teza de la limba română despre epigramă. Cunoscând că profesorul lui, pe nume Fântânaru, era un vechi „degustător” de vinuri, predă teza doar cu această epigramă:

Dacă apa din fântână

S-ar preface-n vin Cotnar

Aş lăsa limba română

Şi m-aş face Fântânar.

Când profesorul Fântânaru a adus tezele, ajungând la lucrarea elevului Alexandru O. Teodoreanu, spuse furios, dar şi admirativ către acesta: „Măgarule, ai zece pentru epigramă şi nota unu la purtare”. Evident, a doua notă nu i-a mai pus-o.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat… Marele epigramist, la sosirea ruşilor „eliberatori” în ţară, a publicat următoarea epigramă:

Pe drumeagul din cătun

Venea ieri un rus şi-un tun;

Tunul rus

Şi rusul tun!

În aceeaşi notă, cu aceeaşi dedicaţie, mai scrise o epigramă cu subiect la zi:

Armistiţiul ne-a impus

Să dăm boii pentru rus!

Ca să completam noi doza,

L-am trimis pe Petru Groza!

Însă necruţătoarea epigramă, dedicată aceluiaşi soldat, i-a adus condamnarea:

Soldat rus, soldat rus,

Te-au ridicat atât de sus,

Ca să te vadă popoarele…

Sau fiindcă-ţi put picioarele?

 

O altă epigramă simpatică, scrisă probabil pentru campania electorală, dedicată semnului electoral soarele:

Când te văd aşa pe garduri

Şi cu raze împrejur,

Mai că-mi vine să te-asemui

Cu o gaură de cur!

Sau, cu aceeaşi dedicaţie, tot despre soarele electoral de pe garduri:

Nu credeam s-ajung vreodată

C-am să pot să fiu în stare

Ca făcând pipi pe garduri,

Să o fac direct în… soare!

Supărat că la Radio, fiind invitat, a fost obligat să intre prin poarta din spate, adică pe strada Temişana, nu pe unde intrau mai-marii politici ai zilei, se răzbună prin condeiul său ascuţit:

De un an şi jumătate

Mă băgaţi numai prin spate,

Pe când eu, întreaga viaţă

V-am băgat numai… prin faţă!

Veniţi la putere, comuniştii au transformat Pelişorul în casă de creaţie pentru artişti şi scriitori. Păstorel le trimite celor care cântau partidul şi izbânzile lui o epigramă acidă:

Voi, creatori ai artei pure,

Ce staţi acuma la pădure,

Să fiţi atenţi când va plimbaţi

Să nu călcaţi în… ce creaţi!

Nici steaua comunistă ce apăruse pe noua stemă a României nu l-a lăsat indiferent pe scriitor:

Câte stele sunt pe cer

Toate pân’ la ziua pier.

Numai una, ca o proastă,

Şade pe uzina noastră….

Altă epigramă, despre fetele dintr-un cunoscut bordel bucureştean:

Îmi spunea un beţivan,

Rezemat contra perete:

Fetele din Popa Nan

E frumoase, dar nu-i fete!

O epigramă cu tentă politică, de astă dată. Scriitorul făcea aluzie la faptul că în partidul comunist, la început, au intrat cu duiumul legionari:

Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte

Prin partidul comunist

In sfârşit, o epigramă care poate fi valabilă şi astăzi:

Din Banat până la Iaşi

Se resimte lipsa sării,

Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi

Au ajuns la cârma ţării.

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…