SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne de septembrie…

 

1. Prima pagină…

 

Cezar Straton: Yves Montand și iubirile sale

 

Public acum un nou episod din noua carte a prietenului Cezar, Iubirea între iad și rai, cel dedicat cîntărețului și actorului Yves Montan și marilor sale iubiri – Edith, Simone, Marilyn -, dar și unor iubiri mai mici, mai scurte, pentru că Montand a fost fără îndoială și un „homme a femmes”, un „courreur”…

Yves Montand și iubirile sale

 

În 1944, 3 martie, Yves Montand  (n. 1921) debutează la cabaretul ABC din Paris..  În 1997, la cimitirul Pere Lachaise din Paris a fost exhumat cadavrul lui Yves Montand. Conform unei proceduri ordonate de un judecător, trebuia să i se facă proba ADN. La mijloc era un proces de paternitate. O anume Aurore Drossart a cerut parte din averea lăsată de Yves Montand. Uriașă – conturi, imobile, copyrights – sute de milioane! Femeia a declarat că este copilul natural al lui Yves Montand, rezultat dintr-o legătură pasageră cu mama ei, actriță. Cei doi genitori s-ar fi întâlnit în timpul unor filmări când au avut o legătură romantică, pasageră. O poveste pe tiparul lui Montand, un mare cuceritor. A urmat un proces în urma plângerii ei în justiție. În 1994, Aurore Drossart fusese recunoscută de tribunal ca fiind fiica lui Yves Montand. Urma, firește, reîmpărțirea averii – apăruse, voila, încă un moștenitor. Urmașii din testament nu au fost de acord să-și împartă moștenirea cu ea, și au făcut apel. S-a cerut deshumarea cadavrului, în  1997. Ca să fac un banc îndoielnic (scuze cârcotașilor, mereu activi) – mai bine murea sărac. Nu se  mai repezea nimeni să împartă bani inexistenți. Yves Montand a fost mai mult decît un seducător, a fost un „prădător”. Și–a început glorioasa carieră de „zdrobitor de inimi” îndată după război. Se lansase la Marsilia, la sfârșitul anilor 30, apărând pe scenele de music-hall de cartier.  În 1945, ajunge în Parisul eliberat – nu voia să fie un artist de provincie, voia mai mult. Apare des în presă cu articole și fotografii, dar nu atât pentru arta lui, cât pentru aventura cu Edith Piaf, care era o vedetă.  Apare alături de ea în concerte, fac înregistrări și locuiesc împreună. Își croiește cu ajutorul ei un stil, iar ea îl învață trucurile meseriei. Cântărețul, sub influența Edith, își rafinează intrările pe scenă, își abandonează accentul sudic, își construiește un nou repertoriu și își lucrează apariția pe scenă.  Totuși, în turneu cu Piaf, în toamna anului 44, Montand nu prea a convins publicul. Trăiește, modest,  în umbra, pe banii lui Piaf.  În 1947 cei doi se despart, nu știm din vina cui. În 1949, Montand o cunoaște prin Jacques Prevert pe Simone Signoret. Era o actriță deja cunoscută, soția regizorului de film Mark Allegret, cu care avea și un copil.  Amor la prima vedere! În trei zile  (!), ei se hotărăsc să formeze un cuplu. Simone Signoret își face bagajul și părăsește domiciliul conjugal. Un detaliu – în bagaj nu intră și fiica, cum își amintește chiar fiica, la 10 ani după moartea mamei ei. După pronunțarea divorțului, in 1951, cei doi amorezi se căsătoresc. A fost evenimentul cel mai mediatizat în show-business în acel an. Publicul i-a adoptat spontan – erau tineri, frumoși, talentați. Ea făcuse o serie de filme de succes, el umplea sălile de concert. Era un cântăreț la modă, discurile lui se vindeau foarte bine. Era o alianță cam ciudată. El provenea din clasele de jos, fiul unor italieni săraci, refugiați în Franța în anii 30, de teama fasciștilor lui Mussolini. Pe numele lui adevărat Ivo Livi,  simpatizanți comuniști – ai lui aveau de ce să se teama. La 11 ani, Ivo întrerupe școala și intră lucrător într-o fabrică la Marsilia, unde lucrează din greu, ca să ducă bani acasă. Tot ce învață în acești ani sunt doar lecțiile de la cursurile de dans pe care le urmează. Idolul lui era Fred Astaire. Pașii învățați îi vor fi de mare folos mai târziu. Era un om de instinct, cam primitiv, sudic, mediteraneean. Needucat, cu ceva în comportare…de șofer de camion. Un proletar cu ambiția de a-și depăși condiția. Singura lui șansă era scena, unde nu îți trebuia multă școală, ci numai talent. Talent avea, nu era un veleitar. Simone Signoret (n 1921) era tipul opus. Rafinată, fină, școlită. Provenea din burghezia pariziană (tatăl dentist). Dintr-un cartier select, făcuse școli bune. Frecventa încă din adolescență Cafe Flore din Saint Germaine-des-Pres, unde se strângea crema intelighenției de pe malul stâng al Senei – Sartre, Camus, Vian, de Beauvoir, dar și regizori, artiști, actori, jurnaliști. Cei doi erau foarte diferiți, opuși chiar. De fapt erau complementari. Fiecare căuta la celălalt ceva ce nu avea el însuși. Și opiniile lor erau identice. Simpatizanți ai stângii, pro-comuniști. Au semnat apelul pentru pace de la Stockholm în 1950 – apel controlat de Moscova. Au manifestat în apărarea soților Rosenberg, condamnați la scaunul electric de un tribunal din NY, sub acuzația de spionaj și furtul secretelor bombei atomice americane pe care le pasaseră apoi sovieticilor. Etc. Soții Montand fac parte din stânga bogată, burgheză, numită „la gauche caviar” . În acei ani se desfășura războiul din Coreea. În martie 1953 Stalin moare. În iunie 1953 au loc revoltele muncitorești din Berlinul de est. Eroii noștri sunt și în aceste situații de partea Moscovei și o declară public. Tot răul, cred ei, se datorează conspirației yankee condusă de la Casa Albă, ațâțătoare la război. Dar vine anul decisiv – 1956. În februarie, Hrușciov a denunțat la congresul XX PCUS crimele lui Stalin și a produs un șoc în lumea comunistă. În vară, Polonia se revoltă, tensiunile se ascut la maximum. În octombrie/noiembrie 1956 are loc revoluția de la Budapesta, urmată de intervenția sângeroasă a tancurilor Armatei roșii. Fără să își schimbe vechile adeziuni politice, Montand si Signoret încep să își pună întrebări. El face în decembrie 1956 un turneu de concerte în URSS și Europa de est (a fost și la București, a cântat la sala Floreasca). Are ocazia, la cererea lui Hrușciov, să discute „liber” cu liderii sovietici despre cele întâmplate in acel an și să își facă o părere. Si nu e tocmai pozitivă. Când revine la Paris, preferă să tacă. Nu își anunță, precaut, concluziile, dar rămâne aliniat taberei comuniste pentru că o consideră în continuare singura alternativă la detestatul capitalism. Cel care îl imbogățise, totuși. În anii 50, din cauza atitudinilor lor anti-americane si pro-comuniste viza pentru SUA îi este refuzată. În 1959 este invitat, totuși, la Hollywood, să joace alături de Marylin Monroe într-un film. De data asta primește viza și trece oceanul.  Apare prima criză serioasă în mariajul Montand. Inevitabilul se produce. Montand si Monroe,  două ființe din clasa de jos, (aveau ce vorbi împreună, erau suflete pereche) devin amanți. Presa vuiește. Amândoi sunt căsătoriți. Lumea puritană americană a acceptat greu povestea. M.M. era măritată cu dramaturgul Arthur Miller, pentru mulți, un geniu. Dar uite că zeița avea nevoie de altul, unul pe același calapod cu ea. Arthur Miller și M.M. au divorțat. Mai mult, Marilyn Monroe rămăsese însărcinată cu Montand. Ea își împărtășește secretul doar cu fotograful și confidenta ei, Frieda Hull, dar această sarcină se încheie cu un avort spontan. Simone Signoret va spune ulterior că regretă că Monroe, care a murit în 1962, nu a știut că ea nu i-ar fi purtat pică (se pare că Simone nu putea face copii) . Reacția avută de Simone Signoret față de scandalul de presă a fost diferită – alt stil, altă educație, alte sentimente. A preferat să pareze întrebările jurnaliștilor, să simuleze detașarea si ironia, dar în interior ea a fost devastată. Îl iubea. Nu își va reveni niciodată din șoc. Totuși au rămas împreuna. Motivul a fost, cred, lipsa de imaginație – nu se vedeau trăind separat unul de altul. Traseul ei în continuare este paradoxal. După 1960, cariera ei e la zenit. Primește premiul Oscar pentru interpretare feminină, pentru un rol din filmul britanic, „Drumul spre înalta societate”.  Nu prea mai avea roluri acasă, era ignorată de „noul val” (Truffaut, Godard etc). De ce? Avea vina că aparținea vechii generații? Anii 60 marchează emanciparea lor de comunism. Momentul decisiv este invadarea Cehoslovaciei în august 1968, care a blocat reformele „primăverii de la Praga” și speranțele într-un „socialism cu față umana”. Spre deosebire de 1956, Montand și Signoret nu mai acceptă niciun compromis, nici tăcerea. Critică public ce s-a întâmplat la Praga. Denunță clar politica Moscovei. Într-un interviu, Montand a spus chiar, : „cine este comunist este ticălos și periculos”- consternând toată „stânga”, încă activă în Vest. Nimeni nu a mers atât de departe cu abjurarea vechilor credințe și cu autocritica. Se adaugă încă un act de emancipare si de protest. Anume, el acceptă să joace în filmul lui Costa Gavras (mai făcuse „Z”, tot un film politic) – „Mărturia”, despre procesul de la Praga din 1952, când lideri ai partidului comunist cehoslovac au fost judecați și executați pentru trădare, o mizerabilă înscenare. Cariera Simonei se stinge, pe măsură ce timpul trece, cam prea repede. Suferă vădit, fizic,  o îmbătrânire prematură. Aproape nimic nu mai amintește fața ei cu trăsături fine, din anii 40. Deși are aceeași vârstă cu Yves Montand, ea pare cu 20 de ani mai bătrână. În „cercuri bine informate” se vorbește despre alcoolism, despre depresie. De fapt, femeia era profund nefericită. Motivele – îmbătrânea, iubirea ei cu Yves Montand nu mai era decât o amintire. Trăiau în aceeași casă, dar separat. Cariera ei mergea prost. Rar mai făcea un film. Rămân totuși împreună, nu divorțează. E o complicitate intre ei care nu se poate desface. Apar împreună, zâmbitori pentru blitz-uri –  la diverse evenimente. Par să ducă existența unui cuplu normal, dar sunt numai aparențe regizate pentru publicul lor care îi vrea nedespărțiți. La un control medical banal, ea descoperă că suferă de cancer la pancreas. Se izolează, scrie, un roman, memorii. A murit pe 30 noiembrie 1985, pe jumătate oarbă, în urma unui cancer de lungă durată. Când s-a stins din viață, lumea cinematografiei a salutat-o ca pe o actriță imensă și, în anul următor, Chris Marker i-a dedicat un film omagiu, proiectat la Festivalul de Film de la Cannes. Marguerite Duras va spune despre această luptătoare: „A fost o regină. A ridicat Franța, a făcut-o internațională”. Este înmormântată la cimitirul Pere Lachaise. „Tout Paris” este prezent. Rămas singur, Montand lasă, repede – e stilul lui –  trecutul în urmă. Se căsătorește cu o tânără, Carole Amiel (n. 1960) cu care avea o idilă înainte de 1985. Au împreună un băiat, Valentin. El și-a dorit mereu un copil, dar Simone nu mai putea să aibă copii. Poate de aici răceala intervenită între ei (?).  Yves Montand face în 1991 un infarct căruia nu îi supraviețuiește. Avea 70 de ani și terminase de câteva zile un film. Cât despre procesul de paternitate intentat de Aurore Drussard: de datat asta (1998) tribunalul a hotărât că nu, Yves Montand nu a fost tatăl biologic al lui Aurore Drossart. ADN –ul nu corespunde. Ciudat, pentru că Aurore Drossart este „leită Yves Montand.” ( documentat din multe surse, inclusiv Stelian Tănase, „Repertoarul amorului”). Una din melodiile făcute  celebre de Yves Montand este „Les feuilles mortes”, pe versurile lui Jacques Prevert: „Oh, je voudrais tant que tu te souviennes,/ Des jours heureux quand nous étions amis,/ Dans ce temps là, la vie était plus belle,/ Et le soleil plus brûlant qu’ aujourd’hui./ Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,/ Tu vois, je n’ai pas oublié./ Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,/ Les souvenirs et les regrets aussi. (…). Et la vie sépare ceux qui s’aiment,/ Tout doucement, sans faire de bruit./ Et la mer efface sur le sable,/ Les pas des amants désunis./ Nous vivions, tous les deux ensemble,/ Toi qui m’aimais, moi qui t’aimais./ Et la vie sépare ceux qui s’aiment,/ Tout doucement, sans faire de bruit./ Et le vent du nord les emporte,/ Dans la nuit froide de l’oubli./ Tu vois, je n’ai pas oublié,/ La chanson que tu me chantais.”.

 

P.S. La ultimul lui concert – triumfal – la sala Olympia, Yves a dedicat acest șlagăr „iubirilor mele”. S-o fi gândit, atunci, la Edith Piaf, la Marilyn, ori la Simone? La fiecare? Nu vom ști niciodată…Și nici nu avem dreptul să ne întrebăm.

 

 

  

 

2. De la prieteni…

 

 

Ioana Cosma

 

Critica, critica, critica

 

Derrida ziceacă o critic bună

e ca o poezie. Eu vreau să fie ca o melodie

hip hop, drill teoretic, sinteze de semne,

teoreme cu cântec

ce trezește din adormire, trezește din amorțire,

te face atent și independent,

te învață să cerni, să evaluezi și să te joci

după melodia ta interioară

care rimează cu ce e scris, vorbit sau clamat

și se opune entropic

la cuvinte sărace, lipsite de sens și de miez,

critica, critica, critica

E un atentat la noaptea minții,

e un pistol la tâmpla imposturii,

e nemesis pentru tot ce nu e autentic,

e piesă dură de dăltuit în pietre.

 

 

Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (24)

 

O curiozitate. Fiul lui Jean-François Revel, Matthieu Ricard, născut în 1946, a făcut studii de biologie moleculară, nivel doctoral. Renunță la studiile științifice și trece la budismul tibetan, gnoza nepaleză a călugărilor „Rinpoche”. Devine traducătorul (interpretul oficial) lui Dalai Lama, însoțindu-l peste tot în lume.

Ceva despre Stéphane Lupasco (Ștefan Lupașcu). Căsătorit cu Georgeta Ghika, divorțează și se  recăsătorește cu o franțuzoaică dintr-o familie burgheză, protestantă și pictoriță abstractă, o femeie foarte cultă, spun cei care au cunoscut-o.

Într-o emisiune TV, văzută în România, se făcea un sondaj pe stradă, în rândul trecătorilor, iar întrebarea era unică, stereotipă: ce parfum vă place cel mai mult?

Răspunsuri diverse: Coco Chanel, Gabriela Sabatini, Lacoste etc. O doamnă mai în vârstă a dat un răspuns mult diferit de ceilalți, o surpriză: mirosul de leuștean! M-am gândit apoi, dacă eram întrebat la rându-mi, ce aș fi răspuns? Răspunsul era fără echivoc: mirosul adus în casă iarna de rufele înghețate aduse de afară. De-a valma, cămăși peticite, cearceafuri, izmene, fețe de pernă, le strângeam în brațe și nu mă mai săturam de acel miros pe care și acum, la bune decenii de atunci, îl mai simt încă în nări.

Întâmplător, fac cunoștință, pe o bancă dintr-un parc montréalez, cu o doamnă. O cheamă Petra  Băidineanu, are 86 de ani, este din București, o doamnă pe care aventura la o vârstă târzie nu pare a o  speria. A cerut azil politic în Canada, este de trei ani în Montréal, între timp vizitând Statele Unite ale  Americii, Israelul și aproape toată Europa. A fost ajutată în toate aceste  peregrinări de diverse asociații umanitare, de prieteni pe care nu îi cunoștea, inițial. A primit refuzul de azil politic în Canada, dar nu vrea să se mai întoarcă  în România. Are o casă în București,  undeva  pe  Calea Griviței, pe lângă restaurantul „Feroviarul”, a întărit să nu cred că bate câmpii. A făcut diverse cursuri, în special de limbă franceză, începători, apoi avansați, o limbă în care se descurcă, iar dacă mai uită câte un cuvânt românesc, îi găsește repede un înlocuitor de circumstanță din limba lui Balzac. Umblă toată ziua prin oraș, are abonament pe toate liniile de transport în comun, iar duminica este nelipsită de la slujba ortodoxă ținută într-o biserică de rit catolic, închiriată de compatrioții noștri. A fost aleasă „Membru onorific” al Consiliului Parohial, Biserica Sf. Nicolae – 4119, De Maisonneuve Ouest, Westmount. O femeie de o extraordinară energie care, cum se zice, și-a „luat lumea în cap”. Convingerea că statul canadian îi va acorda dreptul la azil politic, nu o părăsește. E obiectivul principal al acestei incredibile aventuri. Să ne trăiești , Coană Petra!

În Corespondența lui Basil Munteanu cu Vasile Băncilă, o carte peste care dau în biblioteca arondismentului montrealez unde locuiesc, aud pentru prima dată de Grigore Nandriș, originar din Bucovina, profesor universitar la Cernăuți, apoi a emigrat la Londra. Mama lui Codreanu (Căpitanul), era de origine germană, dintr-o familie burgheză din Suceava. Tatăl său, eliminat din Liceul din Suceava, a ajuns profesor la Huși. Au avut vreo 6-7 copii. În 1917, Grigore Nandriș a meditat ambele fete ale profesorului Codreanu. Corneliu era atunci flăcăiandru și, adesea m-am plimbat cu el prin grădina din fața casei lor, mărturisește Nandriș. Două sunt reproșurile fundamentale aduse de profesor Legiunii: omorurile și incultura. (Grgore Nandriș a studiat în Franța, Austria, Polonia, războiul prinzându-l în Anglia, de unde nu s-a mai putut întoarce în Bucovina. A fost un apreciat și distins profesor, care a ținut cursuri în mai multe universități engleze, inclusiv Oxford. Era fratele Aniței Nandriș–Culda, de care aveam să aflu mai târziu, cea care a trăit calvarul gulagului sovietic, descris în „20 de ani în Siberia”, editura Humanitas.)

O imensă și curioasă reclamă pentru o marcă de automobile, de câțiva metri înălțime, vizibilă de la mare distanță, la intersecția bulevardului Jean Talon cu Décarie, Montréal: „Luxul este o necesitate”. Asta, da necesitate!

Pentru prima dată de când sunt în Canada aud cântecul cocoșului. Sunt câțiva aduși la „Societatea Canadiană pentru Protecția Animalelor (SPCA)”, iar cântatul lor îmi aduce aminte de ogarada țărănească în care am copilărit. Vecina mea, armeanca Anna Casabian, la curent cu toate evenimentele ce se petrec în cartier, mă lămurește cum stau lucrurile. La SPCA, vecină cu blocul nostru, au fost aduși cinci cocoși care erau maltratați de către fostul proprietar. Poate că era gelos pe „potența” lor, asta ca să-mi dau și eu cu părerea. Deși sunt închiși în cuști metalice, în interiorul clădirii, ferestrele deschise (e vară) lasă să treacă cunoscutul semnal matinal, sursă de nostalgice aduceri-aminte… (Bă, zice Gheorghe, cocoșul meu cântă cum răsare soarele! Al meu, răspunde Vasile, vecinul, când cântă el răsare soarele!)

Din Platon, vol.IV… Referitor la Hermeias: „Fiindcă, dacă geniile își depășesc epoca, mediocrii onești sunt epoca; privilegiul primilor este de a fi în afara timpului, șansa ultimilor este de a fi în timp; prin cei dintâi grăiește veșnicia, prin cei de pe urmă – vremurile”               (Hermeias și semnificația „comentariului” în antichitatea târzie, Andrei Cornea)

Rari sunt însă, istoricii români a căror onestitate este de netăgăduit. Știm prea bine că una este istoria și alta istoriografia. Este firesc, este omenesc, dar când patriotismele și naționismele dau în clocot, intervine nefirescul, eroarea. Și asta nu numai la noi. „Istoria – ar fi un lucru minunat, dacă ar fi adevărată. (J.F.Revel) Herodot mergea la fața locului – de fapt istoriile lui se numeau „Anchete” –, acolo unde s-au dat luptele importante ale antichității grecești. Era simultan o cercetare istorică și geografică. Cu toate astea, grecii îi contestă onestitatea. Imposibil să mulțumești toate spiritele. La noi, antichitate nu a existat, iar bezna de o mie de ani nu avea cum să pregătească „humusul” necesar unei viitoare rodiri culturale. Trecerea a fost lentă,  fertilitatea anemică.  După o perioadă așa de lungă de amorțire, istoria națională a fost supusă altor distorsiuni, adevărul a fost mereu ocolit. Cauzele ar fi mai multe: lipsa surselor istorice, deci o imposibilă abordare a unei metodologii: orgoliile istoricilor de a fi autentici în aducerea a ceva nou în chestiuni tulburi; opresiunea cenzurii etc. Or mai fi și alte cauze. Pasivitatea nu generează fapte istorice consemnabile, paginile albe stau mărturie: „Am privit cerul din umbră și-am stat drepți în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea numai febra ne mai poate scăpa…”, zice Cioran. Dar, cine să ne stimuleze febra?

 

 

 

Iosif Brodski

 

Nu ieși din cameră

 

Să stai în odaie, te rog, nu greși.

Ce-ți trebuie soare, când singur poți tuși?

Afară-i demență, fericire-n toi.

Tu mergi doar la budă și fuga înapoi.

 

Să stai în odaie, mașină să nu chemi.

De cosmosul de-afară să te temi.

În prag e frontiera. Iar de-ți vine gagica,

Gonește-o și nu-i fă nimica.

 

În cameră să stai și fă pe mortul.

În dormitor tu pune-ți cortul.

De ce să pleci, când tot ai să revii

Exact precum erai, doar rănile mai vii?

 

In cameră să stai, dansează bossanova

Gol sub palton și în papuci, pășind otova.

În hol duhnește a varză și rășină.

Ai scris prea mult. Mai trage o bășină.

 

Din cameră tu să nu ieși. Mai trage-un fum

Și camerei tu spune-i: „incognito ergo sum”.

Cum formei din inimă îi zise substanța:

Stai naibii-n casă! Afară nu e Franța.

 

Nu fi tâmpit. Fii cum alții n-au fost.

Învață orice cotlon pe de rost.

Bagă-ți fața în tapet. O baricadă-ai pus

Contra lui cronos, cosmos, eros, virus.

 

 

 

3. Semnalări amicale…

 

 

Gabriel Chiriac: Trei poeme scurte

 

Am primit de la prietenul nostru Gabriel vestea că volumul său Kerouac Blues a intrat în linie dreaptă la editură. Cum și al meu e în aceeași situație, probabil vor apărea în același timp. Dar Gabriel nu s-a culcat pe lauri, scrie mai departe…

 

***

 

să fi fost iarnă sau poate doar un gând
cristalizat pe sticla aburită a nopții

noi, răsfoind cărțile pe care le-am ars deja în focul din soba părăsită de timp

un ceasornicar orb
ne-a spus
că nu există
nicio clipă care să rămână

și totuși
am vrut să mai ascultăm
ceasurile,
până când ticăitul lor
a devenit
tăcere.

 

 

***

 

am stins lumina
(în spatele pleoapelor mele)

te văd risipindu-te

într-un colț invizibil al camerei,
unde nici praful nu mai cade,
doar
pulsuri de ecou
ne străbat ca niște silabe
fără sunet

un scurtcircuit la marginea unui vis

 

 

***

 

șoptești:
„o să fie bine”

dar,
tăcerea ne-a crescut rădăcini în piept,
și-acum plouă
în interior.

iar tot ce nu am spus
se revarsă
ca o ploaie de metale grele.

nu-i nimic.

 

 

 

4. Shakespeare – Sonete

 

Marele Will a așteptat să se facă după-amiaza pentru a ne aduce în dar un nou poem. Ca de obicei, excepționala versiune românească aparține poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!

 

Sonetul  CXXI

 

Tis better to be vile than vile esteemed,

 

Mai bine rău decât doar rău famat,

Când, nefiind, primești reproș oricum,

Și-ți piere cheful astfel înfierat

Nu fiindcă ești, ci fiindcă alții spun.

De ce, mă rog, ochi falși, înșelători

Purtarea mea ironic s-o măsoare?

De ce mai slabi ca mine, bieți spioni,

Spun că e rău ce mie bun îmi pare?

Nu, sunt ce sunt, iar cei ce vor s-arate

Spre vina mea, o recunosc pe-a lor;

Eu poate-s bun și ei plini de păcate.

Nu vreau să-mi fie ei judecători,

Decât dacă admit această lege:

Omul e rău și peste viciu rege.

 

 

5. Rîdem din răsputeri…

 

Un banc scurt sosit de la prietenul Virgil Canadezul și o glumă grafică de la profesorul Septimiu Chelcea. Constat că dilema hamletiană se poate manifesta la orice vîrstă, ba chiar înainte ca vîrstele să se manifeste! Enjoy!

 

Sfatul lui Dorel… Dorel era cam supărat că femeile nu-i dădeau atenție și atunci s-a hotărît să se răzbune printr-un sfat răutăcios, afișat pe paginile sale de socializare:

-Fetelor, dacă vă e greu să spuneți că aveți 40 de ani, încercați cu 39, 99! La supermarket ține vrăjala!

 

Un grupaj foarte bun de bancuri evreiești sosit de la prietenul nostru, scriitorul Cezar Straton, și o glumă grafică sosită din California, de la Julietta Mihai. Enjoy!

Solidaritate… În uşa magazinului cu produse din carne de pe strada Arbatskaia din Moscova apăru responsabilul (un evreu cu nume rusificat conjunctural)  şi zise către lumea care sta la coadă: – Evreii să iasă afară din rând şi să plece acasă. Deodată, unul dintre ei, care nu s-a putut stăpâni, izbucni: – Dar se poate una ca asta? Ce, noi nu suntem cetăţeni sovietici? Ce, noi n-am mânca o bucăţică de carne? La care responsabilul îl înşfacă pe iresponsabil de guler, îl târî după colţ şi îi şuieră în obraz: – Taci, mă, nenorocitule, şi nu mai fă gură! Vrei  să-ţi dau, ca la ceilalţi, carne stricată?

 

Americani…  Un evreu sovietic, care nu mai putea suporta viaţa plină de umilinţă pe care o ducea în Rusia stalinistă, se hotărî să se sinucidă. Dar pistol nu avea, otravă nu se găsea, bani să-şi cumpere o frânghie solidă nu avea. După ce se gândi bine, dădu fuga în Piaţa Roşie, se postă în faţa unui grup de miliţieni înarmaţi până în dinţi şi începu să strige: – Jos cu Stalin! Jos cu teroarea! La dracu’ cu comunismul! La dracu cu PCUS! Şi închise ochii, aşteptând ca miliţienii să-l împuşte. Dar, nimic! Când îndrăzni să deschidă ochii, îi văzu pe miliţieni alergând spre el şi strigând: – Ura! Au venit americanii!

 

Confuzie… Ieri m-am dus cu amanta la un hotel. Dar la intrare văd parcată mașina socrului meu. Mi-a sărit tot cheful: bineînțeles, dacă mă vedea, aveam probleme. I-am explicat amantei că azi este imposibil și ea a plecat supărată. De nervi, i-am rupt  mașinii socrului ambele oglinzi și am plecat, oarecum satisfăcut, acasă. A doua zi m-am dus să-l vad și să râd de el, că nu mai are oglinzi la mașină. Era foarte supărat și eu  îl întreb: – Ce-i cu tine, te văd parcă supărat? – Cum dracu să nu fiu, ieri i-am împrumutat mașina lui nevastă-ta, fiica mea și mi-a adus-o înapoi fără oglinzi.

 

Intenţii… Familia Wainsbein era înstărită, însă avea o fetişcană cam lălâie şi balcâză, plus cam slabă de minte. Într-o zi, doamna Wainsbein îl vede pe Ştrulic care, după gard, îi pupa fiica. – Ia ascultă, Ştrulic, matale ai intenţii serioase? – Cum să nu, doamnă Wainsbein! Am intenții serioase! Credeţi că o pup aşa, de plăcere?

 

Alegeri… Un bărbat aterizează la aeroportul Ben-Gurion cu două valize mari. Vameşul deschide prima valiză şi vede că e plină cu bani. Uimit, vameşul întreabă:– De unde ai atâția bani?– N-ai să crezi, dar m-am plimbat prin toată Europa şi peste tot am intrat în toalete publice. De câte ori am văzut un bărbat făcând pipi, i-am spus că dacă nu donează bani pentru Israel îl castrez. Şi mai uimit vameşul zice:– Da, interesantă poveste. Şi ce ai în a doua valiză?– N-ai idee câţi europeni nici nu vor să audă de Israel.

 

Spinare…  Moşe, tu eşti un om cu carte; de ce te laşi umilit de patronul tău bogat, dar prost ca noaptea? – Asta aşa e de când lumea: dacă vrei să mulgi vaca, trebuie să te apleci.

 

Fata (şi gâsca)…  Rifca o întreabă pe doamna Weiss, care are o prăvălie cu gâşte: – Ei, ţi-ai măritat fata? – Încă nu. Cu fata e la fel ca şi cu marfa mea. Toată lumea se uită, o pipăie, dar nu cumpără.

 

Badnews… Un evreu într-o cafenea Starbucks citea un ziar arăbesc. Intră un prieten care, văzând straniul fenomen, se supără și-i spune: – Moshe, ți-ai pierdut mințile?  De ce citești un ziar arăbesc? Moshe răspunde: – Citeam ziarele evreiești și, ce să vezi? Evrei persecutați, Israelul atacat, evrei dispăruți prin asimilare și căsătorii inter-rasiale, evrei trăind în sărăcie. Așa încât am trecut la citirea ziarelor arăbești. Si ce-am găsit? Evreii dețin toate băncile, evreii controlează mass-media, evreii sunt toți bogați și puternici, evreii conduc lumea. Știrile sunt muuuult mai bune !

 

Nimic… – Iţic, de când suntem noi împreună, tu nu mi-ai cumpărat niciodată nimic. – Dar, Raşela, n-am ştiut niciodată că ai ceva de vânzare!

 

Imprudență… Ițic se întoarce din delegație, neanunțat, cu două zile mai devreme. Rivca, din pragul uşii îi trage o palmă: – Ce mă, mă crezi curvă?

 

Miracol…  Un tip la spovedanie:- Părinte, am păcătuit. Am păcălit un evreu. – Fiule, ăsta nu e păcat! E un miracol!

 

 

Un grupaj destul de lung de bancuri scurte și foarte scurte – rîdem din scurt, cum s-ar spune – primit de la scriitorul Ion Fercu. Cîteva le știam, deci e posibil să mai fi fost, dar cum sînt bune… Gluma grafică e atît de reușită încît pare să circule mult, am primit-o și de la expeditorul glumelor, și de la profesorul Septimiu Chelcea, și de la doi expeditori anonimi. Enjoy!

 

– Soţia mea susţine că e mai bine să consumi legumele crude.
– Nici a mea nu ştie să gătească.
*****
Dacă vecinii vă deranjează cu muzica până la trei dimineaţa, sunaţi la uşa lor pe la cinci şi spuneţi-le că v-a plăcut.
*****
Aspir la o viaţă mai bună. Deocamdată aspir în hol şi urmează sufrageria.
*****
După 20 de ani se întâlnesc doi foşti colegi de Politehnică.
-Cu ce te mai ocupi, Nae?
-Lucrez la SRI.
-Spune-mi ceva interesant.
-Despre mine sau despre tine?
*****
După 40 de ani viaţa devine roză: artroză, scleroză, nevroză, osteoporoză,…
*****
Ce înseamnă o educaţie bună?
Este capacitatea de a suporta educaţia proastă a altora.
*****
Fetele se machează, se dau cu creme, parfumuri, îşi aşează părul în cel mai mic detaliu. Băieţii se uită la ele şi zic:
Ce fund mişto!
*****
Bună ziua! Doresc să-mi fac un tatuaj. Doare?
Depinde de zonă.
Păi… sunt din Oltenia.
*****
I-am zis şefului că nu putem trăi două persoane cu salariul ăsta.
Şi ce-a zis?
Să divorţez.
*****
Ştiţi ce ar spune soacra dacă ar ajunge pe Lună?
Exact cum mă aşteptam. Praful de două degete.
*****
Dacă nu aveam presă şi televiziune, habar nu aveam de Covid 19. Am fi stat sănătoşi ca proştii.
*****
Numai în limba română poate fi întâlnit un asemenea grad de rudenie:
O mamă de bătaie, soră cu moartea.
*****
Nu te impacienta dacă nu ai somn când te culci, îţi va fi când te trezeşti!
*****
Eram atât de nervoasă că am început scandalul fără el.
*****
Înainte de Facebook numai familia ta ştia că eşti prost.
*****
După două ore de condus cu o femeie la volan, GPS-ul a întrebat: Unde suntem femeie?
*****
Turistul într-un sat din Ardeal: – Auzi bade, în satul ăsta, unde fierbeți voi palincă? – Dapăi, domnule dragă, vezi dumneata biserica aia? – Da. – No, numa acolo nu!
*****
– 112? Pompierii? Arde, arde! Veniți repede! strigă o blondă la telefon. – Și cum ajungem la locul incendiului? – Nu mai aveți mașinile alea mari și roșii?
*****
De mic mi-a plăcut şcoala. Era o construcţie foarte frumoasă cu o curte superbă pe unde mă alerga tata când ieşea de la şedinţa cu părinţii.
*****
Ce limbi străine învăţaţi voi la şcoală?
Engleza, franceza, chimia şi matematica.
*****
Ah, iubito, dacă aş putea te-aş cere de nevastă.
Şi cine te opreşte?
Nevastă-mea.
*****
Bună ziua! Aş dori pantofii aceia.
Spuneţi-mi numărul.
0720456788
Numărul pantofilor.
Doi.
Colega! Vino tu şi seveşte pe doamna blondă.
*****
Sărac: când ţi-a rămas prea multă lună la sfârşitul banilor.
*****
Soţia e obligată să-i dea de mâncare soţului, deoarece conform Tratatului de la Geneva orice prizonier are dreptul la o masă caldă.
*****
Einstein despre durerea de cap la femei: este RELATIVĂ, într-un pat le doare, în altul, nu.
*****
Bărbaţii ar minţi mai puţin dacă femeile n-ar pune aşa de multe întrebări.
*****
Dragul meu, ce preferi, o femeie frumoasă sau una inteligentă?
Nici una, nici alta, ştii că eu doar pe tine te iubesc.

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…