1.În loc de poezie de septembrie …
Motanul meu e un cititor pasionat, citește tot ce citesc eu, aș putea crede că îmi verifică lecturile, dacă nu cumva mi le dirijează. Azi am citit împreună din memoriile lui Coetzee și un scurt și frumos roman de Stelian Țurlea. Cum observ în poza asta, mi-a verificat și decizia de recalculare a pensiei! Pare mulțumit, în fond, are dreptate – pentru nevoile noastre, mai ales ale lui, ne ajungem cu pensia!
- Prima pagină…
Eu n-am superstiții legate de vineri 13, dar uneori cad pe gînduri fără să vreau. S-ar putea însă ca vorba aceasta, pentru care îi mulțumesc compozitorului și prietenului Laurențiu Ganea, să fie adevărată. Mai ales că lunea nu mi-a fost niciodată prea simpatică, încă de cînd mergeam la școală!
- De la prieteni…
Luís de Camões: (Que modo tão sutil da natureza)
Minunat și acest nou sonet al marelui poet lusitan în versiunea românească a prietenului nostru, poetul Adrian Vasiliu. Obrigado, Adrian. Lectură plăcută!
Luís de Camões
(Que modo tão sutil da natureza)
Natura, cu ce tainică finețe
De-nșelăciuni, de lume, dă să fugă!
Permite tinereții să-și ascundă
Sub strai sărac întreaga frumusețe!
Dar nu poate ascunde-acea noblețe
Și gravitate-a ochilor, profundă,
A cărei glorie-ntre oameni încă
N-o văd sub semnul vr’unei rezistențe.
Cine liber se vrea de dor și rană,
Văzând splendoarea și păstrând-o-n minte,
Din chiar acest motiv se și condamnă.
Căci meritosul care o surprinde
Captiv îi este; iar Amor proclamă
Că ea de drept întotdeauna-nvinge.
Gela Enea
Prietenei noastre, poeta Gela Enea din Craiova i-a prins bine vara, a scris mult, a publicat grupaje de poezie în revistele literare cunoscute… Dar tot i-a rămas un foarte frumos poem și pentru Cercul… nostru. Cum ne-a obișnuit, un poem care te bîntuie mult după ce l-ai citit. Lectură plăcută!
terapia de grup are pagini rupte
de una singură mi-e mai ușor să mă mint
sunt curajul aruncat printre colții unui câine flămând
pâinea lui mucegăită de legea supraviețuirii
în prima zi de salariu îmi fac o bucurie
intru la second să-mi iau ceva deja purtat
umilința seamănă cu un șarpe constrictor
îmi imaginez că tricoul a păstrat un pic din povestea celei care l-a lepădat
poate și-a luat altul nou poate a pus câteva kilograme sau le-a pierdut
mă gândesc dacă este frivolă
dacă se tachinează cu loverii prin discotecă ori dimpotrivă
e o cumpărătoare compulsivă
îi plac lucruri noi cum îmi place mie să-mi verific telefonul
deși nu mă mai sună nimeni demult
măcar de n-aș da nas în nas cu vreun fost elev
să vadă de unde mă-mbrac
i-aș cădea în dizgrație ca odinioară Sissi
alaiului regal
vorbesc despre arta de a-mi purta umilința la vedere
cum își poartă un soldat decorația
după ce-a rămas fără un picior
mi se împinge un gând în alt gând ca inelele
unei omizi
îmbrăcată cu tricoul necunoscutei
în viața mea se insinuează
puțin din viața ei
se cheamă că ne-am întâlnit
fără să ne vedem cum te-ntâlnești
cu un morman de cenușă
fără să știi ce-a ars
Radu Mârza
De cîte ori citesc cuvântul „locomotivă”, îmi apar în minte „pacificurile” copilăriei, primele și cele mai frumoase locomotive pe care le-am văzut. Așa am pățit și citind frumosul poem primit de la prietenul nostru Radu. Îi mulțumesc în mod special, ca să spun așa. Lectură plăcută!
Locomotiva
Mă urc în bus
în stația de la gară,
îmi plătesc bilet cu cardul,
mă așez și mă uit pe geam,
înspre gară.
Busul încă nu a plecat.
Deodată, în dreptul gării văd
o teribilă trâmbă de fum negru,
ca de la o locomotivă cu abur!
Ce să caute în gara Clujului?
Am un impuls nebunesc,
busul nu a plecat,
să cobor,
să las baltă busul
care vine tot la jumătate de oră,
să fug la gară,
poate mai prind minunea.
Ce să caute ea,
minunea,
într-o gară aproape pustie?
Dar nu. Pe loc repaus!
Este doar o bătrână
locomotivă de manevră,
care duce la depou
cele trei vagoane cu etaj
ale personalului de la Teiuș.
Busul pornește și el.
Este electric.
- Semnalări amicale…
Emil Belu: Bellissimes. Note din exil (22)
Interpun între notațiile scurte – mai am cîteva episoade – din însemnările din exil ale eseistului Emil Belu din Montreal, un eseu mai lung, compact ca să spun așa, care îmi place foarte mult. E o poveste cu tîlc, una adevărată… Lectură plăcută!
Pastorul Harald Sigmund
În „peregrinările” sale prin închisorile comuniste, N. Steinhardt îl întâlneşte pe tânărul pastor luteran din Braşov Harald Sigmund: „…minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rar dat să o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e mândru, e curajos, de neînfrânt […], binedispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou”. Când am citit pentru prima oară portretul făcut mai sus lui Harald Sigmund, nu am avut nicio îndoială: N. Steinhardt a visat vreun sfânt, însufleţind cu aceste haruri un coleg de celulă. Greu de crezut că mai existau asemenea întruchipări demne de iconografia creştină. Mi s-a părut de necrezut ca într-un mediu de detenţie atât de aspru, precum cel din România acelor ani, un mediu al omuciderii, un om reușește să-şi păstreze optimismul, să-şi ajute colegii de celulă, să se manifeste de parcă ar fi în afara zidurilor blestemate. Ce forţă interioară i-a dat puterea unui asemenea comportament? De unde această disponibilitate de a-şi ajuta semenii ajunşi la limita suportabilului?
Am lăsat să treacă mult timp de la citirea acestor rânduri elogioase adresate pastorului braşovean. Dar, cu timpul, ideea că există un asemenea om de excepţie a început să mă bântuie. Voi încerca să dau de el, mi-am zis. Bănuiam că trăieşte în Germania, dată fiind obârşia etnică şi nu mai puţin cele suferite în România. Fascinat de subiect, am însăilat câteva gânduri într-o revistă montréaleză. Un cititor anonim, impresionat probabil de articol, mi-a furnizat o adresă a unui bun prieten al pastorului, un avocat în vârstă, care locuia undeva în Bavaria. Prin intermediul lui voiam să intru în contact cu Harald Sigmund. Acum, după atâţia ani, am dat de o copie a scrisorii expediate, datată 24.12.1996. O redau mai jos:
Domnule Harald Sigmund,
Cutremurătoarea dumneavoastră odisee şi regretul că asemenea oameni se nasc tot mai rar, mi-au dat curajul să însăilez câteva gânduri într-o revistă a românilor din Montréal, Canada. Am dorit să vă trimit acest număr al revistei (Luceafărul românesc), dar necunoaşterea adresei mi-a fost stavilă. M-ar bucura ca aceste rânduri, de aici din „Ţara frunzei de arţar”, să fie un semn că Marile Destine – indiferent de timp şi spaţiu – nu rămân anonime.
Am așteptat zadarnic răspunsul la scrisoare. După atâta suferință, probabil că s-a stins din viață. Era singura explicație pe care o aveam, săptămâni în șir, luni în șir, în așteptarea răspunsului. Curios, surpriza nu a venit din Germania, ci din Canada, chiar din Montréal. Într-o seară am primit un telefon de la o venerabilă doamnă care, citind articolul meu cu scrisoarea, într-o revistă a comunității românești, mi-a mărturisit că l-a cunoscut pe Harald Sigmund. Am aflat cu această ocazie lucruri uimitoare despre venerabilul pastor. Doamna Elena B., soție de general de aviație, din vechea armată, cu stagii la Roma și Paris, mi-a relatat un eveniment înălțător, ceva greu de imaginat. Flacără vie a ortodoxismului, fără bigotism exagerat, ba chiar cu multe critici la adresa „instituției” și a slujbașilor ei, era de un ecumenism admirabil, prezentă adesea și la serviciile religioase ale altor culte creștine. Am ascultat, mut de uimire, participarea cu mulţi ani în urmă la un eveniment înălţător. N. Steinhardt nu se înşelase! Iată, pe scurt, evenimentul münchenez relatat de doamna Elena B. (identitatea nu e importantă). Deoarece românii ortodocşi din München nu aveau un lăcaş de rugăciune, au fost primiţi să-şi ţină slujba duminicală într-o biserică luterană, cu îngăduirea comitetului parohial, la călduroasa recomandare a pastorului Harald Sigmund, nimeni altul decât cel umilit şi batjocorit în închisorile din ţară, emigrat, între timp, în Germania.
La ultima slujbă religioasă înaintea pensionării, conform tradiţiei pastorale, Harald Sigmund are dreptul să-şi scrie o dorinţă în „Cartea de Aur” a Bisericii, dorinţă ce va fi dusă cu sfinţenie la îndeplinire de către cler şi enoriaşi. Ce şi-a dorit luminatul pastor? Nimic pentru el, nici un avantaj material, nicio favoare, ci o dorinţă ce ţine de visul ecumenismului: „Atâta timp cât va dăinui acest lăcaş luteran, credincioşii ortodocşi români să fie acceptaţi să-şi ţină slujba duminicală, până vor avea propria biserică”. Un val de adâncă emoţie i-a cuprins pe cei prezenţi, cler și enoriași, părtași la acest inedit gest ecumenic. Profund emoţionat, la îmbrăţişarea pastorului luteran, preotul ortodox român a izbucnit în lacrimi.
Nu ştiu pe ce petic de pământ, sau de cer, îţi porţi acum paşii Harald Sigmund, dar află că într-un aprilie pascal, cu ploi mărunte şi reci, ca în amânatele primăveri din Braşovul tinereţii tale, ţi-am pus în pământul reavăn din faţa unei biserici luterane montréaleze, de pe strada Jean-Talon, o tulpină de iederă, lumânare vie ce urcă spre cer pe ziduri neprietenoase de întuneric. Tu eşti grăuntele de ecumenism pe care moara utopiei nu a putut să-l macine.
„A fi prinţ – spunea Luther – şi a nu fi tâlhar, este aproape imposibil.” Iartă-mă! Tu eşti prinţul, iar eu sunt tâlharul.
Radu Lupașcu & Gabriel Petric: Istoria sunetelor, Akakia, 2024
Tocmai am primit de la coordonatori vestea excelentă că a apărut ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumului dedicat „istoriei sunetelor”. Cîteva propoziții de la coordonatori privind cartea și informațiile despre modul în care poate fi procurat acest excelent volum, cel de-al cincilea volum dedicat artei sunetelor… Îl recomand cu toată căldura, ca și pe cele anterioare. Felicitări Radu & Gabriel.
„Al cincilea volum al redacţiei noastre şi al invitaţilor ei realizează o punte peste timp şi aniversează cei 15 ani de la înfiinţarea unei reviste virtuale unice. Este şi o mulţumire personală pentru momentele culturale pe care le-am trăit împreună în concerte şi pentru creaţiile audio & video ale artiştilor români. Mulţumesc deopotrivă redacţiei, invitaţilor, tuturor colaboratorilor noştri, pentru excepţionala lor scriitură şi mărturie fotografică. Sunt mândru că am reuşit să oferim publicului adevărul şi imaginea veridică a artei sunetelor şi am promovat artiştii creatori de frumos şi bun-simţ muzical.” (Radu LUPAŞCU)
„Sunetele au durată, dar au și istorie. De aceea vorbim de piese clasice, curent retro, cântece de o vară, evergreen-uri, Hall of Fame, best of…, pionierat muzical, oldies but goldies. Acest nou volum din proiectul Artei Sunetelor cuprinde sinteze și interferențe culturale, muzici și contexte social-ideologice, atitudini, retrospective, perspective ce pun în relief valori naționale sau internaționale ale muzicii contemporane, de nivel underground sau overground. Istoria rockului, bluesului, jazzului sau prog-ului e însoțită de vaste incursiuni în istoria instrumentelor muzicale.” (Gabriel PETRIC)
Istoria sunetelor – coordonatori: Radu Lupaşcu şi Gabriel Petric; Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită; Bucureşti, Akakia, 2024; Format 130 / 200 mm, broşat; Pagini: 622. Color; ISBN 978-630-6602-31-5; Preţ = 80 lei; Comenzi: [email protected]
Cezar Straton: Meduza, personaj mitologic și viețuitoare marină, ambele fascinante
Un nou fragment din Noua ecologie a iubirii de Cezar Straton. Nu știu de ce, dar mi-a adus în minte un număr din Secolul XX dedicat însă caracatiței, citit pe cînd eram licean și care mi-a provocat coșmaruri nopți la rînd, mai ales articolele despre caracatița în mitologia japoneză… Nu, nu, nimic din articolul lui Cezar nu provoacă coșmaruri, mai degrabă glumele ne vor face să rîdem. Iar pentru destui gluma grafică va fi reconfortantă… Lectură plăcută!
Meduza, personaj mitologic și viețuitoare marină, ambele fascinante
În mitologia greacă, Meduza este una dintre cele trei Gorgone, creaturi monstruoase, cu șerpi în loc de păr, după ce a fost transformată într-o creatură răzbunătoare. În unele versiuni ale mitului, privirea Meduzei putea transforma în statuie de piatră pe oricine o privea.
„Războiul sexelor”. Meduza este adesea asociată cu războiul sexelor, cu eterna luptă dintre bărbați și femei. Potrivit unor versiuni ale mitului, Meduza a fost transformată într-un monstru datorită confruntării sale cu Poseidon. Această interpretare poate fi privită ca o alegorie a tensiunii dintre sexe sau a dificultății vechi de a găsi un echilibru între forțele masculine și cele feminine. În mitologia greacă, Meduza a fost inițial o femeie frumoasă, dar a fost transformată într-o creatură monstruoasă. De ce a fost transformată, este o dilemă încă deschisă interpretării, dar unele versiuni sugerează că pedeapsa s-a datorat violului, sau adulterului ei cu Poseidon, fratele lui Zeus. Și în viața reală, femeile care suferă agresiuni sexuale sunt adesea doar ele învinuite. Această atitudine este adesea numită „învinovățirea victimelor”. La fel ca și Meduza, femeile sunt adesea văzute – și azi – ca vinovate , chiar dacă ele sunt victimele. Cu toate acestea, este important de menționat că mitul Medusei este complex și nu poate fi redus la o simplă alegorie a „agresiunii sexuale”. Miturile au adesea semnificații și interpretări multiple și este important să le luăm în considerare în contextul lor cultural și istoric. Pe de altă parte, molateca meduză (care ne deranjează adesea în concediile petrecute la mare, prin supra-înmulțirea ei) este o vietate ciudată și fascinantă: este una dintre cele mai vechi specii maritime și printre puținele care au un sistem de reproducere „dual”: asexuat (prin spori) și… sexuat! Încă o dovadă că oamenii mai au, încă, multe mistere de elucidat!
Să râdem cu …meduze. Două meduze se confesează: – Am fost urmărită pe mare, mai bine de un sfert de oră. Am sperat că cineva, adică vreun „meduz”, încearcă să mă „agațe”, dar când m-am întors… vai… mi-am dat seama că era doar o biată pungă de plastic aruncată de turiști! Vis erotic. Un tânăr a adormit gol, pe o plajă aproape pustie. Trece pe lângă el un pescar care, vrând să evite un eventual scandal, ascunde „rușinea” nudistului, punându-i pe burtă o meduză moartă. Îndată, apar acolo două doamne în vârstă. – Oh! Exclamă una, văzând masa gelatinoasă a meduzei, uită-te la acest băiat fermecător: ce vis erotic frumos trebuie să fi avut! Ce drăguț(!?). Am citit recent că marele naturalist, savantul genial, Ernst Haeckel, „părintele” multor specii neidentificate până la el, a „botezat” cu prenumele soției lui două varietăți de meduze. Acuma, vă – și mă – întreb: oare asta o fi fost un compliment, o laudă? Ori, dimpotrivă, o subtilă ironie/răzbunare conjugală? Că meduza, na… e cam pasivă, flască, molcomă… Dar, să nu uităm, te poate și urzica! Numai Moș Haeckel știe… Mie, doar mi-a plăcut informația asta și v-o comunic.
Meduza. „Există o parte din povestea ei pe care nu toată lumea o știe Enciclopedia istoriei antice îl citează pe Ovidiu într-un mod scurt, dar frapant. Medusa era o tânără frumoasă, iar Poseidon o dorea doar pentru el. Zeul mărilor a atacat-o și a violat-o în interiorul unui templu dedicat Atenei. Zeița Atena a luat acest atac ca pe o ofensă și a pedepsit-o (din gelozie) pe femeia violată, dăruindu-i șerpi în loc de păr și blestemul de a transforma în piatră pe oricine o privea. După acest capitol vine cel mai popular: cel în care Perseu o ucide pe „temuta” Meduza. După cum subliniază catalogul „Metropolitan Museum of Art”, zeii l-au ajutat pe Perseu în misiunea sa și i-au oferit daruri pentru a-i saluta victoria. O piesă cheie în triumful său a fost scutul lustruit al Atenei, care i-a permis să se apropie de Meduza și să evite privirea ei ucigașă. Nu este o știre neobișnuită faptul că mitologia greacă este plină de povești despre abuz și violență, dar este interesant (și tragic) să descoperi că Medusa este încă amintită ca un monstru, când singura ei „crimă” a fost să fie o femeie atrăgătoare. Meduza s-a dovedit a nu fi, de fapt, adevăratul monstru din această poveste, ci doar o victimă a violenței sexuale.” (Web).
- Shakespeare – Sonete
Da, așa este, a venit vremea să citim un nou splendid sonet de-al Marelui Will în traducerea măiastră a poetului Adrian Vasiliu. Lectură plăcută!
Sonetul CXIX
What potions have I drunk of siren tears,
Din lacrimi de sirenă, ce licoare
Drăcește distilată am băut,
Fricos să sper, sperând cu-nfricoșare,
Vizând izbânda, dar mereu pierzând!
Inima, ce greșeli știù comite,
Când binecuvântată s-a pretins!
Cum îmi ieșiră ochii din orbite
Când febra nebuniei m-a cuprins!
O, rău benefic, e adevărat
Că binele prin viciu ia amploare
Și renăscut, amorul ruinat
E mai puternic, mai frumos, mai mare.
Încât spășit, mă-ntorc la ce-i plăcut,
Și-obțin, prin rău, de trei ori ce-am pierdut.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Un banc sosit de la profesorul Septimiu Chelcea, care ar putea fi primul banc din istoria lumii și care ne dovedește că divinitatea avea umor! Și o glumă grafică, anglofonă, dar limpede, de la poeta Camelia Iuliana Radu. Enjoy!
Democrația s-a născut în Rai! Adam se plictisea singur în Rai… Dumnezeu s-a milostivit de el și i-a spus:
-Fiule, a venit vremea să-ți alegi o soție…
-Doamne, am ales-o pe Eva!
A fost primul exercițiu de alegeri libere, de democrație…
Un banc scurt, dar hotărît, de la profesorul Septimiu Chelcea, și o glumă grafică de la scriitorul Ion Fercu. Nu chiar glumă, dacă ne amintim cîteva parade de modă recente. Enjoy!
O discuție în cuplu…
-Iubitule, noi sîntem căsătoriți și fericiți, nu-i așa?
-Fericită ești poate tu, eu sînt numai căsătorit!
Amîndouă mi-au sosit de peste ocean, din Canada – bancul de la eminentul furnizor Virgil Glăvan, iar gluma semigrafică, anglofonă deși expeditorul e din Montreal, de la eseistul Emil Belu. Enjoy!
Un român la cumpărături
-Un trening, vă rog…
-De care? Pentru indoor sau outdoor? Alergat, fitness sau pilates? Sintetic sau de bumbac? Clasic sau streatch?
-D-ăsta de stat prin casă, dus gunoiul…
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
