1.Poezie de octombrie
Rascachucha
niciunui colonel de poliție nu are cine să-i scrie,
nici nu are trebuință ocupat cum este cu scărmănatul
mai abitir decît cu toate misiunile profesionale…
n-am fost așa în viața, asta am așteptat semnele tale,
nu mi-am pierdut vreme scărmănînd în toate părțile dar
nu m-aș fi oprit în veci să-ți iubesc peștera adumbrită
5 Octombrie 2024, în Iași
Ceea ce spun
numai prezentul cunoaște fericirea, de nimic nu-mi pasă,
prezentul nu este timp, nu știe nimic despre moarte,
Ludwig are dreptate, există viață și există moarte
și nu există una unde cealaltă este pe deplin stăpînă…
de un singur lucru mă tem, de intrarea în timp, doar
atunci simți respirația puturoasă a morții, duhoarea fetidă,
întunericul deplin și nesfîrșit, o catacombă pestilențială…
din toate puterile mă agăț de un răsărit, poate de un apus,
de o creangă cu frunze verzi și flori galbene ca mierea,
dacă nu aici, măcar în adîncurile ocrotitoare ale memoriei,
acolo este prezentul condensat, numai închipuirea otrăvește,
distruge magica suspendare a timpurilor, învie moartea…
fără semnele tale prezentul curge cum ceasurile lui Dali!
8 Octombrie 2024, în Iași
- Prima pagină…
Zub-90/ Sorin Antohi: Alexandru Zub și Grupul de la Iași
Pe 12 Octombrie, cărturarul Alexandru Zub a împlinit 90 de ani. Îi doresc mulți ani și de acum înainte, multă sănătate, inspirație și voioșie. Public, cu acest prilej, articolul lui Sorin Antohi apărut în această săptămînă în Observator cultural. Am scris și eu un articol, pentru Expres cultural pe octombrie, pe care îl voi prelua aici după apariția revistei. Să ne trăiți, Domnule Alexandru Zub…
Alexandru Zub și Grupul de la Iași – Sorin ANTOHI
Pe 12 octombrie 2024, Alexandru Zub împlinește 90 de ani. Din februarie 2022, la început provizoriu, pentru a beneficia de liniște și îngrijire după un moment de cumpănă, care fusese depășit destul de repede din punct de vedere medical, dar încă îl marca, s-a retras la Văratec, la Centrul rezidențial pentru bătrîni „Cuvioasa Nazaria“, o combinație fericită între un spital și o mănăstire. Așa cum mi-a spus Mihai Dorin, cel care s-a ocupat, cu ajutorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, de transferul vechiului nostru prieten și mentor dintr-un spital privat ieșean, care ar putea fi descris mai bine cu termenul francez informal mouroir, și de instalarea lui la Văratec, Alexandru Zub a început să redevină cel pe care-l știam imediat ce a urcat în ambulanță. A început să vorbească de proiecte intelectuale și profesionale, deschizînd seria cu unul care ne implica pe amîndoi: un volum care să continue cartea noastră de convorbiri: Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România (Polirom, 2001). Mai ales din pricina mea, dar și fiindcă forțele interlocutorului meu au început să slăbească, acest al doilea volum nu s-a împlinit încă, dar mai are șanse: am numeroase înregistrări video realizate la Văratec în cîteva rînduri (unele cu telefonul meu mobil), cele mai multe au fost transcrise de Mona Antohi, iar cîteva fragmente au și apărut (vezi online Vatra, cu data de 10 septembrie 2024). Oricum, filmele realizate profesionist, în martie 2023, de Cristian Irimia și Viorel Dorel Ifrime (cu ajutorul unui vechi prieten de la Târgu Neamț, Silviu Stern, și al unuia mai nou, Vasile Nica, prin bunele oficii ale Maicii Filumena Păduraru) se găsesc pe YouTube în seria Idei, în Agora (ediția LXXII), împreună cu un film făcut la Iași pe 10 noiembrie 2023, în care vorbesc despre Cantemir împreună cu Alexandru Zub și Ștefan Lemny, în aceeași serie (ediția LXXXV).
Marele cărturar, pe care imaginarul colectiv, pornind de la relatările celor care-l vizitau la birou sau acasă, îl plasa borgesian printre rafturi, teancuri și dulapuri de cărți, și-a donat biblioteca și arhiva Mitropoliei Moldovei și Sucevei, care le păstrează și le pune la dispoziția cercetătorilor. Am vorbit mult cu donatorul înainte, cel puțin de prin 2000, iar în cîteva rînduri, după 2010, am încercat să inițiez găzduirea acestui tezaur de către o bibliotecă academică. Cum nu am reușit, am fost bucuros să aflu că supraviețuirea și studiul acelor hîrtii și cărți erau asigurate. Deși multe dintre cărțile mai noi apărute în România se găsesc și în alte locuri, cărțile românești vechi și toate cele străine sînt mai rare, iar unele sînt chiar foarte rare. Pe unele dintre cele străine le-am sugerat eu începînd cu 1981, iar în perioada 1981-1990, am fost un fel de bibliotecar-adjunct al acelui fond unic în România. Cînd clădirea Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ a fost retrocedată (nu sînt sigur că termenul e potrivit, din cîte știu ar trebui spus „cedată“), conținutul biroului legendar și al anexelor sale (numeroase dulapuri metalice din spațiile adiacente) a fost transportat și redistribuit în vastul apartament al colecționarului. El a continuat să cumpere cărți în ritm și mai mare, astfel că, de la o vreme, acel spațiu nu mai permitea nici vizitele prietenilor intimi (treptat, mobila era înlocuită de noi teancuri de tipărituri și însemnări), iar spațiul vital al proprietarului se redusese la un fel de prici pe care putea dormi, practic un raft de jos al bibliotecii uneia dintre camere. Ultima oară cînd mai încăpeam amîndoi în bucătărie și mi s-a arătat priciul, am glumit cumva că era o bună reconstituire a condițiilor din pușcăria politică, dar am trecut în sinea mea de la referința borgesiană la Biblioteca Babel, la cea tragică din Elias Canetti (Die Blendung, trad. rom. Orbirea). Am fost ușurat să aflu că finalul romanului nu mai putea avea loc, deși rămînea, simbolic, valabil: Alexandru Zub a plecat la Văratec, iar cărțile și hîrtiile au ajuns în biblioteca mitropolitană amintită, care poartă numele lui Dumitru Stăniloae, unde s-au deschis o sală de lectură cu numele donatorului și un centru de cercetare omonim.
În volume colective, articole, studii și interviuri, autobiografia și biografia lui Alexandru Zub au fost acoperite din multe unghiuri, de el însuși și de către cei care l-au cunoscut de aproape și de departe, care l-au citit, l-au văzut și auzit pe viu ori în cyberspațiu. În mai multe rînduri, cum spuneam, am contribuit și eu la acest binemeritat omagiu public, pe care omagiatul, cu toată modestia lui exemplară, s-a resemnat să-l accepte cu un zîmbet stoic.
Acum aș vrea să aduc doar cîteva completări la o poveste încă nescrisă pînă la capăt, care ar trebui să devină tema unei bune lucrări de doctorat cît timp eroii mai pot depune mărturii (și/sau a unui volum colectiv de amintiri). E vorba de un capitol aparte din viața și opera marelui savant. Un capitol important pentru el și esențial pentru alții (cuvîntul „salutar“ ar fi mai exact în cîteva cazuri): relațiile lui strînse cu ceea ce avea să se numească Grupul de la Iași. Aceste relații au cunoscut un punct de vîrf în anii 1980 – Grupul și-a atins apogeul contracultural cu elemente de disidență cu puțin înaintea prigoanei colective declanșate în mai 1983 –, dar începuseră cu unii membri ai Grupului din anii 1970 și aveau să continue cu cei mai mulți dintre supraviețuitori pînă azi. Dintre cele scrise de mine, aș sugera citirea sau recitirea paginilor relevante din cartea de convorbiri citată (a se vedea mai ales unele pagini din „Cuvîntul-înainte“ și paginile 72-78). Aici, avînd mereu în minte dimensiunea microistorică, vreau să propun un acces către ea din perspectivele egoistorice împletite ale lui Alexandru Zub și din a mea, așa cum supraviețuiesc acestea în cîteva înscrisuri edite și inedite.
Așa cum am mai spus, prima oară am fost dus la Alexandru Zub de către Luca Pițu. Era în octombrie 1981, după un colocviu literar (cu solide elemente istorice, sociologice și filozofice și o parte din elita națională a acelor domenii), spectaculos pentru acele vremuri, despre care scrisesem un articol. Era în același timp o cronică factuală și o evaluare critică, îi plăcuse mult lui Luca Pițu și marcase, practic, o nouă etapă în raportul nostru. A doua oară cînd am ajuns în biroul lui Alexandru Zub, am abandonat rapid orice reținere: i-am spus din capul locului că am foști deținuți politici în familie, că detest regimul și lumea care subzistă în jurul și sub jugul lui, că făcusem la un moment dat un plan concret să trec clandestin frontiera, alături de cîțiva camarazi de arme ardeleni etc. Chiar cu riscul de a fi considerat suspect și trimis la plimbare, trebuia să profit de prilejul de a vorbi absolut deschis cu un om care îmi putea înțelege opiniile și frămîntările. Acel om, așa cum aveam să reconstituim împreună de mai multe ori după aceea, de la o vreme rîzînd, nu a ezitat nici o clipă (oricum, eu nu văzusem vreo ezitare) să-mi răspundă la fel de deschis. M-a sfătuit cu evidentă empatie să fiu mai prudent cu alții, apoi mi-a spus că speră să vorbim despre tot și toate mulți ani de acolo înainte și să colaborăm cînd, cum și cît se va putea. Cu o geantă doldora de cărți, pe care le putusem alege singur, dar și cu unele recomandate de savantul deja celebru la 47 de ani (eu aveam 24 și nu eram altceva decît căutătorul unui drum), am plecat după vreo trei ore, într-o stare vecină cu euforia. Și am revenit de cîte ori a fost posibil, fiindcă așa puteam în același timp să fiu eu însumi și să devin mai bun. Multe dintre proiectele mele au eșuat, cîteva dintre proiectele noastre comune nu s-au împlinit. Dar unele s-au împlinit, cel puțin parțial, iar munca la toate proiectele, împlinite și eșuate, ne-a unit pe vecie. După vreo doi ani de la prima noastră întîlnire, Alexandru Zub mi-a dat – și povestesc asta fiindcă istoria s-a repetat cu alții – una dintre diplomele informale la care am ținut mereu mai mult decît la cele formale: un autograf pe cartea sa tocmai apărută, Pe urmele lui Vasile Pârvan (Editura Sport-Turism, București, 1983). Am volumul, îl transcriu – și voi merge cu el la Văratec: „Domnului Sorin Antohi, cu încredere în destinul cărturăresc al D-sale, aceste pagini de restituție și stima cordială a autorului. Al. Zub, Iași, 13.XII.1983“.
Dintre proiectele împlinite, evoc rapid, aici, două. Primul este volumul colectiv cu texte în engleză, franceză și germană, Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in the Modern Romanian History (Editura Academiei Republicii Socialiste România, Iași, 1985, 222 p.). Alexandru Zub l-a inițiat și coordonat în cadrul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol“, destinîndu-l celui de-al XVI-lea Congres Internațional de Științe Istorice (Stuttgart, 1985). Eu l-am ajutat pe coordonator în multe feluri, în special cu revizuirea mai multor texte. Dan Petrescu, al cărui text nu a putut trece de cenzură, a muncit și el anonim la revizuire. Printre autorii publicați (toți ieșeni, cu excepția lui Victor Neumann și Dinu C. Giurescu), mai mulți membri ai Grupului de la Iași (din diversele sale geometrii variabile), în ordinea din volum: Ștefan Lemny, Sorin Antohi, Andrei Corbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Ștefan Afloroaei, Liviu Antonesei. (Ceilalți ieșeni sînt Leonid Boicu, Gh. Platon, Al. Zub – prefață, text, coordonare –, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu și Gh. Buzatu. Lista va căpăta mai mult sens la lectura unor rînduri ale lui Alexandru Zub pe care le reproduc mai jos.)
Versiunea în română a volumului, mult extinsă, Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc, a putut apărea abia în 1991 (Editura Științifică, București, 517 p.). Contribuția lui Dan Petrescu, „Tentatio Orientis interbellica“, text exemplar în toate sensurile, pentru aripa radicală a Grupului, a putut, în fine, ieși atunci (în paralel cu includerea într-un volum de autor), alături de altele, serioase, dar care puteau apărea fără probleme și înainte de 1989.
În „Cuvînt-înainte“, Alexandru Zub ne prezintă diferențele dintre cele două ediții pe un ton deopotrivă tehnic și subiectiv, ajutînd cititorul să reconstituie tribulațiile proiectului, dar fără a face din acestea o declarație retrospectivă de opoziție la comunism. Un fost deținut politic, care e în același timp un om integru, modest și altruist, nu poate decît să înregistreze faptele. Astfel, citim la pagina 8: „Autorii, mulți dintre ei tineri, provin din mai multe specialități. Ceea ce îi unește este preocuparea de a defini probleme ale societății românești, fie sub unghiul integrării europene, fie sub acela al dinamicii culturii. Sînt direcții convergente, studiate aici fragmentar, în perspectiva creată de ideea modelului în acțiune, pe de o parte, și de ideea strategiei, pe de alta“. La pagina 12, pe un ton aproape defensiv, Alexandru Zub, în loc să ne spună că întregul volum rezultase din proiectul său mai larg de discuție critică a modelelor culturale străine în spațiul românesc, o serie de reuniuni intense și elevate la care mulți dintre membrii Grupului – de regulă, de alte profesiuni, din alte cîmpuri disciplinare și din alte instituții (sau din nici o instituție) – fuseseră invitați de el, cu toate riscurile asociate: „N-am făcut decît să facilitez întîlnirea unor cercetători de formație diversă pe un teren comun, lăsîndu-le deplina libertate a tratării“. Ceva mai mult despre ce fusese în mintea și în sufletul lui Alexandru Zub aflăm din nota de la pagina 12: „Oferită Editurii în 1985, supusă la atîtea amputări, respinsă în cele din urmă, culegerea de față are deja o destul de lungă istorie. N-o putem evoca acum. Să spunem numai că o parte dintre autori, suspectați mai întîi că ignoră «indicațiile» sacrosancte, bănuiți apoi că s-au strîns anume sub copertă pentru a sfida parcă discursul oficial, n-au izbutit să înșele vigilența cenzurii. Unii s-au sustras, cu toate astea, publicîndu-și între timp textele. Am socotit că reluarea lor aici nu e un abuz, ci o mărturie de epocă necesară“. Aceste pasaje exprimă lapidar strategia sa culturală și intelectuală micropedagogică. Una puțin obișnuită în epocă: alternativă și, așa cum simțiserăm cu toții de la începutul raporturilor noastre individuale și de grup cu Alexandru Zub, asumat subversivă.
Adevărul acelui proiect e mai clar într-un pasaj dintr-o scrisoare a lui către mine, din 6 aprilie 1991 (el era la Iași, eu, la Paris). Pasajul (în care intervin numai la punctuație și corp de literă) îi documentează clar altruismul. Care nu era numai teoretic – deși nouă ne-ar fi fost mai mult decît suficient, fiindcă ne ajuta să mergem înainte –, ci și practic. Tocmai lupta pentru publicarea… primei mele cărți, cenzurată înainte de 1989 și apărută abia în 1991: „Zilele trecute am discutat din nou cu dl Grama (eine alte Geschichte) și a promis să facă tot posibilul să stimuleze, poate pe seama unui sprijin financiar din partea ministerului de resort, tipărirea cărții tale despre Utopie“. Evident, tribulațiile cărții mele, deja vechi, nu erau decît un fragment al sumbrului tablou general: „Dar în acest domeniu nimic nu merge și nici un aranjament nu e sigur, decît dacă se face direct cu mafioții de la poligrafie. N-am putut face asta nici pentru mine, nici pentru publicațiile institutului, dar nu disper. Mi se pare mai important să nu intru în sarabanda corupției generale decît să public acum o carte, fie și ca reacție la turpitudinile din jur“.
Aceste triste considerații sînt urmate de un pasaj elocvent cu privire la caracterul strategic și subversiv al întregului efort depus de Alexandru Zub: „Și fără a face vreo intervenție, m-am trezit cu volumul Cultură și societate în faza primei corecturi, pe care am făcut-o cum s-a putut, căci era (firește) presantă, suplinindu-i pe cei absenți (Dan Petrescu y compris [acesta se afla, din toamna lui 1990, la Poitiers – n. S.A.] prin amabilitatea cîtorva colegi. Nu prea știu ce va ieși. La data alcătuirii, grupajul avea un sens demonstrativ și simbolic prin componența echipei, acum cartea ar trebui să stea în picioare prin ea însăși. Mi-ar fi plăcut să pot renunța la unele texte, atunci acceptate pentru acoperire strategică, dar n-am avut cum face operația, volumul fiind deja paginat. În rest, marasm de neînchipuit (știu însă că ai destulă imaginație) și dezolare. Mă străduiesc să continui utopia mea pedagogică, motiv pentru care primesc, din cînd în cînd, telefoane cu injurii și scrisori de amenințare. Legionar și destabilizator, iată ce am devenit în lipsa ta. Nu sînt singurul, dar vei concede că orice companie în situații ca aceasta nu e o consolare“.
Al doilea proiect împlinit este volumul colectiv La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interprétations, Études à l’occasion du Bicentenaire (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 1989, 454 p.). Cum regimul comunist era pe sfîrșite, cartea apărea tot marginal și în limbi străine (franceză, engleză, germană), iar tema era tehnică (nu se știa, deși unii speram, că 1989 va fi un an revoluționar), cenzura nu a făcut valuri, apoi a fost luată de ultimul val al comunismului de stat. Cartea nu a putut deveni obiectul unor dezbateri, recenzii și comentarii publice. Dintre autorii care colaboraseră la volumul din 1985, îi menționez doar pe cei mai tineri, tot în ordinea capitolelor semnate de ei: Victor Neumann, Sorin Antohi, Ștefan Lemny. Li se adaugă, din Iași, un alt oaspete frecvent al lui Alexandru Zub, prieten fidel pînă azi (amintit de la început): Mihai C. Dorin. Cum eu lucram deja la Institutul „A.D. Xenopol“ din primăvara lui 1988, în colectivul de „Istoria culturii“ condus de Alexandru Zub (în care mai erau Ștefan Lemny și Dumitru Ivănescu), a fost normal să muncesc multe zile și nopți la pregătirea pentru tipar a masivului tom.
Ce reacție poate avea față de un binefăcător neobosit cineva care primește mereu, este sfătuit patern-fratern și, atunci cînd greșește și rătăcește, este îndrumat cu răbdare, îngăduință și solidaritate, atît profesional, cît și existențial, este ajutat în fel și chip să formuleze și să atingă măcar unele ținte înalte, este protejat de alții și de propria pulsiune autodistructivă? Răspunsul e simplu: recunoștință și încercarea, desigur, la o scară mai mică, de a le face bine altora.
Pe 12 octombrie 2024, unii dintre supraviețuitorii Grupului de la Iași vor fi la Mănăstirea Văratec, în biserică și în trapeză, pentru a-l sărbători pe Alexandru Zub alături de familie și de multe personalități din mediul academic, cultural și ecleziastic. Așa cum spunea într-un moto vechi, pe care l-a reluat adesea, Alexandru Zub îi va avea în jur, pe lumea asta și dincolo de ea, pe cei de care s-a simțit legat mereu: părinți și frați de sînge, părinți și frați simbolici. De fapt, nu doar s-a simțit legat. A fost, este și va fi legat de toți prin trup, spirit și suflet. Mai mult: a încercat și adesea a reușit să-i lege de el și între ei. Acesta este magisteriul lui Alexandru Zub.
București, 3 și 5 octombrie 2024
- De la prieteni…
Constantin Pricop
Astăzi îndemn la lectura acestui poem foarte nou. Sigur, mă onorează că autorul folosește drept motto un vers de-al meu dintr-un poem publicat acum două zile. Dar nu acesta este motivul pentru care am ales să trec poemul peste rînd, ci pentru că explorează o obsesie care este și a mea, timpul. Cît privește versul meu, cine citindu-l să constate cît este de simplu, de clar, ar trebui poate să știe că mi-a dat mult de furcă să concentrez un întreg paragraf din caietele lui Wittgenstein în cîteva cuvinte. Dar nu asta este acum în chestiune, ci excelentul poem al lui Constantin. Lectură plăcută!
**
prezentul nu este timp
(liviu antonesei)
timpul de-a lungul timpului
mai întîi instrumentele
lui de măsură
cadrane solare, clepsidre
orologii, limbi care arată orele minutele
ceasuri electronice etc.
dar timpul stă înăuntru
procesează macerarea
creșterea
putrefacția
carnea uscată pe oase
pieile pungi dezgustătoare
pentru ceea ce nu mai este
pentru ceea ce dispare
timpul picurînd o dată cu seul lichefiat
și timpul oprit în piatră
timpul nemișcat
și timpul mișcător
răsăritul soarelui
apusul
mersul stelelor.
timp măcinat
pulbere de timp
otravă pură presărată în aer
timpul simțit
strecurat în trupul meu
timpul meu
timpul oamenilor
Nora Blaj
Am publicat mai multe grupaje de poezie de Nora Blaj pe vremea pandemiei, iar ultima oară am revenit în august anul trecut. Poeziile mi-au parvenit prin amabilitatea poetului George Nina Elian, care mi-a trimis alte cîteva poeziei de-ale acestei interesante poete. În fapt, Nora Blaj este artist plastic, cu multe expoziții în țară și în străinătate, iar de vreo 8-9 ani s-a stabilit la Londra, unde în afară de pictură și poezie, se ocupă și de promovarea culturală, ceea ce explică acordarea Meritului Cultural în grad de Cavaler. Despre pictură și poezie, despre relația dintre ele, Nora Blaj declara cîndva: „Scriu cum pictez. Cînd nu-mi încap în culori, mă scriu. Dintotdeauna a fost aşa”. Lectură plăcută!
* * *
Hai, că iar s-a făcut primăvară, îmi zic şi deschid ochii ușor, de teamă să nu mă rănească lumina. Din cer spânzură baloane colorate, roşu, galben, oranj.
Zboară pasăre, că de-aia ai aripi, îmi zic, în timp ce picioarele îmi sunt îngropate până la genunchi în ţărână.
Hai, că iar s-a facut primăvară, îți zic.
* * *
Azi-ul meu este ieri. Și azi-ul de mâine tot un ieri va fi. Ca un somnambul pe coama unui acoperiș mă mișc, îmi echilibrez, instinctiv, amintirile cu amintiri inventate. Răscolesc printre ele ca un copil cu zgaibă la genunchi care, cu minuțioasă disperare râcâie cu unghia până picătura de sânge, roșie și vie, își face loc. Iar și iar. Încă o vreme.
E lună plină. Trupul rămâne palid sub lumina chinuitoare a stelelor…
* * *
Nu mă găsesc când mă caut în oglindă, femeie. E o umbră acolo, ca o cicatrice lungă, verticală și aproape roșie într-un loc unde e puțin despicată. Încearcă să îmi spună ceva, dar am uitat de multă vreme limba umbrelor, ca o îmbrățișare care nu se simte. Mă îndepărtez cu ochii închiși.
In pânzele mele albe, neîncepute, calc cu grijă și speranță ca pe oglinda unui lac adânc, uitând că nu știu să înot.
- Semnalări amicale…
Jurnalul Israelian, 93, 7 Octombrie 2024
Am primit de la poetul și editorul Adrian Grauenfels ediția pe octombrie a excelentei sale publicații, apărută la un an de la atacul hoardelor criminale asupra Israelului. De altfel, acest număr este intitulat Jurnalo Israelo-Palestiniano. One year of Hate. În ciuda datei apariției și a titlului original, revista nu este deloc un manifest al urii, ba dimpotrivă. Referințele la eveniment și la ce a urmat sînt puține, în schimb sînt numeroase poeziile foarte frumoase, eseurile interesante, traducerile și, bineînțeles cînd este vorba de Adrian, ilustrațiile. Mi-a făcut plăcere să citesc poemele sale și îi mulțumesc că mi-a preluat și mie cîteva poeme. Lectură plăcută! De la linkul atașat puteți descărca revista în format pdf.
Ștefan Ungurean: Expoziție de sociologie vizuală la Brașov
În ultimii ani, cu prilejul începutului anului universitar, la Brașov, are loc în organizarea Facultății de Sociologie și Comunicare o expoziție de sociologie vizuală, curatori fiind dr. Cristian Bălăcescu și dr. Ștefan Ungurean. O inițiativă foarte interesantă; expoziția a fost deschisă pe 1 Octombrie și poate fi vizitată pînă pe 15 ale lunii. Dacă sînteți din Brașov sau ajungeți acolo, nu ezitați s-o vizitați!
Lansare „Codicilul” de Lili Crăciun la Librăria Tafrali
În mai, cînd am primit cel mai recent roman al lui Lili Crăciun, l-am citit cu nerăbdarea cu care citești un thriller, deși e un roman realist cît se poate de serios și l-am semnalat și aici. https://antoneseiliviu.wordpress.com/2024/05/02/a-aparut-romanul-codicilul-de-lili-craciun/ . Acum, autoarea se află în turneu național de lansare, cum procedează îndeobște la noile sale apariții, și tocmai a ajuns la Iași. Pe 11 Octombrie, la Librăria Tafrali de la Universitate a avut loc lansarea ieșeană. În prezența autoarei, organizatorul și moderatorul Octav Matei a asigurat buna desfășurare a evenimentului, iar eu am încercat să argumentez de ce acest roman trebuie neapărat citit!
- Shakespeare – Sonete
Sonetul CXXIII
No! Time, thou shalt not boast that I do change.
Nu! Timp, să nu te lauzi că decad.
Din câte piramide-ai construit
Nimic nu-mi pare nou, nimic ciudat;
Sunt numai replici a deja văzut.
Trăind puțin, găsim de admirat
Vechiul, ce ni-l impui în mod viclean
Drept nou, cum că acum l-am constatat
Când noi, de fapt, demult de el știam.
Pe tine, cu-a ta urmă, te desfid
Prezent, trecut, nu văd ce-aș admira;
Istoria și ce vedem ne mint
Mai mult sau mai puțin din graba ta.
Jur că așa voi fi, găsind o cale:
Cinstit, în ciuda ta și-a coasei tale.
Traducerea : Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Bancuri izolate cu blonde, am mai văzut, dar un întreg grupaj n-am mai primit de multă vreme. Mă și gîndeam că bancurile vor fi căzut victime ligii antidefăimare! Dar mi-a sosit ieri un grupaj consistent din Canada, de la prietenul nostru Virgil. Gluma grafică, deși promoția școalei de șpioni pare destul de veche, ar trece orice criterii referitoare la discriminări – bărbații și femeile sînt în echilibru, nu lipsesc blondele… Gluma mi-a venit de la scriitorul Ion Fercu. Enjoy!
Două tipe cu părul bălai din Caracal discută după examenul pentru permisul de conducere:
– Ei, cum a fost examenul de şofat?
– Păi, am picat…
– Cum aşa??
– Am ajuns la o intersecţie cu sens giratoriu şi acolo era un semn pe care scria „30”. Am încercuit sensul de 30 de ori şi… am picat.
– Ahaaa, înseamnă că sigur te-ai încurcat la numărătoare.
*****
La un bar, două blonde trecute de prima tinerețe discută:
– Îi vezi pe cei doi bărbați de acolo? Ei bine, cel din dreapta este soțul meu, cel din stânga este amantul meu.
– Ce ciudat… La mine este exact invers!
*****
O blondă către altă blondă:
– Îți dai seama, fată?! Dacă nu se inventa curentul electric, acum ne uitam la televizor pe întuneric…
*****
O blondă intră plângând într-un bar:
Barmanul:
– Domnișoară, de ce plângi?
Blonda:
– Pentru că toate bancurile tâmpite sunt cu blonde!
– Ei, lasă că nu-i așa, iar dacă vrei îți demonstrez imediat, zice barmanul și se adresează unei brunete ce era prin preajmă.
– Du-te și vezi dacă ești acasă sau nu..
Bruneta fuge repede din local. Blonda, văzând ce se întâmplă, începe să râdă:
– Vai de mine ce prostuță, a și fugit să verifice, de parcă nu putea să sune..
*****
O blondă complet goală intră într-un bar și comandă un whiskey. Uluit, barmanul o măsoară cu privirea.
– De ce vă uitați așa? N-ați mai văzut o femeie goală?
– Ba da, însă mă întreb de unde o să scoateți portofelul să plătiți!
*****
Două blonde stau de vorbă
– Auzi, dragă, ce e aia… insuficiență cardiacă?
– Păăăi, cred că e atunci când nu ai bani suficienți pe card….
*****
O blondă merge să se spovedească
– Părinte, am preacurvit.
– De câte ori, fiica mea?
– Părinte, am venit să mă spovedesc, nu să mă laud!!
*****
O blondă comandă o pizza
– În câte felii să tai pizza? În 6 sau în 12?
Blonda: În 6, n-aș putea niciodată să mănânc 12 felii!”
Amîndouă, cum se vede, motivaționale, chiar terapeutice. Bancul a sosit de la poetul Mihai Mârțu, iar gluma grafică de departe, de peste ocean, de la Virgil Canadezul. Enjoy!
Terapie GPS…
–Ioane, ăștia au conectat GPS-ul la un psihoterapeut, trebuie să fie ceva cu inteligența artificială?
-Cum așa? Ce-i cu povestea asta?
-Azi eram în mașină și gîndeam cu voce tare la toate problemele mele. Din senin, aud GPS-ul spunînd „mergeți înainte”. Aproape m-a bușit plînsul. Chiar aveam nevoie de o încurajare!
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
