SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – Semne de ianuarie…

1. Cartea prietenilor cu carte

 

Vechiul meu prieten de la revistele studențești ale juneții noastre, poetul și jurnalistul Dorian Obreja, a realizat în ultimii mai puțin de cinci ani un adevărat tur de forță – după o lungă pauză lirică, a revenit la poezie, dar nu un singur volum, ci cu patru! M-am bucurat mult și am semnalat aparițiile. Cartea prietenilor cu carte (Editura PIM, Iași, 2022) nu mai este una de poezie, ci una de prietenie. Se regăsesc în ea peste treizeci de scriitori, în medalioane, portrete sau cronici, autori cu care Dorian simte că are afinități. Mă bucur să mă regăsesc alături cu Nichita Danilov, Nicolae Turtureanu, Eugen Popin, Nicoleta Dabija, Lucian Vasiliu, Gheorghe Simon, Ioan Holban, Lili Crăciun, dar și cu artistul plastic Dragoș Pătrașcu, care mi-a ilustrat minunat unul din volumele de poezie, sau cu muzicianul Nicu Alifantis. În carte, Dorian reunește și două texte despre poezia mea, publicate anterior în cyberspațiu. Tot în cyberspațiu le voi prelua și eu acum. Cît mă pricep la exegeza de poezie, socotesc că sînt unele din cele mai bune texte care s-au scris despre poezia mea. Mulțumesc, Dorian, și să ne revedem sănătoși…

 

Liviu Antonesei

 

Cu lumina pre umbra mării scriind

 

Pentru că este vorba de o carte de poezie – apariţie semnată de Liviu Antonesei şi editată de „Junimea” – aş începe cu oarece citate. Dar nu din autorul de faţă, ci de la Lucian Blaga, care spunea că „umbra este o punte pe care lumina ne-o dăruieşte ca să trecem cândva peste ea în ultima noapte”, sau de la un personaj mai puţin cunoscut, dar dovedit a fi foarte înţelept atunci când afirma „viaţa e o umbră, umbra noastră sub soarele morţii”.

Fac, în acest fel, trecerea la titlul cărţii despre care mi-am propus a scrie – „Umbra mării nu este marea”, însă fără a mă opri la acest punct, ci mergând înapoi, printr-un tunel al timpului, tocmai în urmă cu doi ani, când, într-o cronică la anterioara apariţie a unui op de poeme ale aceluiaşi autor, unul dintre cei mai importanţi critici literari – l-am numit pe Al. Cistelecan -emitea o ipoteză:”Dacă Antonesei va parcurge drama solitudinii cu intensitatea cu care şi-a parcurs exultanţele, mâniile şi melancoliile, înseamnă că suntem pr pragul unuia dintre cele mai dramatice volume de poezii”. Dacă nu era să fie critic, Al. Cistelecan ar fi ajuns, cu siguranţă, un bun profet: autorul a parcurs (şi sunt semne că va continua!) starea menţionată, iar volumul de faţă – dintr-un ciclu ce poate fi de/numit „cretan” – se situează, indubitabil, sub semnul tragicului (iniţial, chiar intenţionam să-mi intitulez rândurile „cu viaţa pre moarte călcând”…).

 

   Liviu Antonesei nu face parte dintre aceia care se aşază la masa de lucru, zicându-şi – „şi acum voi scrie o poezie”, sau, şi mai grandilocvent/hilar, „acum voi aşterne pe hârtie versuri nemuritoare”. Nu. Lucrurile au loc total diferit. Poezia este cea care îl ia de mână pe autor, îl duce la birou, îi bate delicat la tâmplă şi i se confesează, îi dictează mărturisirile despre cele văzute, simţite, dorite, trăite. Dar există o taină: pentru ca toate acestea să se întâmple neîntrerupt în ultimii şapte ani (echivalenţi, literar, cu cinci volume), poetul trebuie să meargă un timp la izvorul poeziei, în magicul spaţiu cretan.

Citind poemele lui Liviu Antonesei, am senzaţia vizionării unor filme. În stilul, desigur, neorealismului antoneseician (iată şi o confirmare: „poezia nu se desprinde din gânduri, doar din imagini…”). Universul configurat este extrem de populat de figuri ilustre – Virgiliu, Dante, Ungaretti, Machado, Kazantzakis, Nietzsche, Jean-Paul Sartre, Mahler, Wagner, Beethoven, dar şi mărci pe măsură, precum Chanel, Vuitton, Porsche – sau de personaje fără nume, dar tentante şi importante în peisaj şi sau acţiune. Unde şi când are loc o pendulare între secvenţe aflate sub semnul numelui grecesc al zeului iubirii, Eros, şi acela al morţii, cu numele latin de Thanatos. În fond, dacă tot am amintit de filosofi, nu afirma Freud că ne desfăşurăm viaţa între cele două simboluri ale instinctelor primare?

Cel dintâi zeu amintit îşi pune amprenta când discret şi eteric – „boboacele au inundat deja străzile în ţinute subţiri (…) la îndemâna ochilor nu lacomi, cât fericiţi de un spectacol fermecător” -, când aproape brutal şi indignat – „nu, nu e păcat să te bucuri de frumuseţea corpului,/ nu e păcat ca femeia să se bucure de trupul ei/ şi în trupul ei, acestea sunt minciuni recente,/ când scribul ticălos a furat textul (…) de la începuturi/ şi l-a siluit până (…) a ieşit (…) povestea/ păcatului dintâi şi afurisirea pentru eternitate/ a Evei şi a frumoaselor sale urmaşe”.

Originale şi convingătoare sunt şi viziunile despre când vine vorba de trecerea în nefiinţă: de la acceptarea destinului, dar şi inversarea unor date – „nu moartea ne desparte, ea este poate singurul/ nostru factor unificator, în afara fricii şi a cutremurului (…) viaţa este cea care ne desparte/ şi face asta zi de zi, ceas de ceas, an după an…” -, până la minimalizare, revoltă, batjocorire şi provocare – „…ţinta este moartea, cu minuscule,/ de o bucată de vreme ai învăţat să nu o mai respecţi/ să nu te mai înspăimânte cu balele sale negre…”.

Atracţia (generatoare de inspiraţie) pentru (o) insulă se poate explica prin faptul că aceasta a luat naştere prin intersectarea celor trei elemente esenţiale – apa, focul şi pământul, reprezentând o sumă a esenţelor. Poate pentru că insula este un turn de fildeş (sau de abanos, cum spunea Fowles). Poate pentru că insula este locul farului. Poate pentru că insula este un intermundiu, un purgatoriu (fără de care nu ţinem minte, deci nu putem spera paradisul). Poate pentru că Ovidiu se simţea exilat la Tomis, iar Liviu Antonesei se simte binecuvântat şi îşi încarcă bateriile în Creta.

Cu o plurivalenţă şi o efervescenţă leonardodavinciane în tot ceea ce face, inclusiv în literatură, Liviu Antoneseu îşi schiţează perfect autopotretul – „în tinereţe aplicai paradoxele eleate, apoi erai cretan,/ acum te laşi uşor pe spate, cu faţa privind către stele,/ pe răcoarea ierbii care acuşi va cădea, sau, mai bine,/ din care va ieşi roua…”, lasându-ne pe noi să ghicim şi trasăm tuşa finală : roua este echivalentă cu poezia. Omniprezentă, omniscientă, omnipotentă. Sau, cum remarca un critic, „problemele poeziei sunt mult mai obsedante decât ale vieţii”.

„Umbra mării nu este marea” aruncă şi mai multă lumină asupra autenticităţii şi valorii poetului, gemerând, totodată, aşteptarea continuării ciclului cretan…

 

Inventatorul poesiolaliei

 

În planul scrisului, vizavi de Liviu Antonesei, aş putea spune că sunt un recidivist. Şi încă unul înrăit, întrucât mă aflu la cea de a patra «încercare» (termen ce poate fi înţeles ca sondare, dar şi ispită…) de a avea drept subiect persoana menţionată sau unele dintre operele sale.

Prima dată, se întâmpla înainte de ultima cincime a veacului trecut, când, colegi fiind la revista studenţească «Dialog», mi s-a părut a fi găsit în el (şi mă bucur că tot ceea ce a urmat mi-a confirmat flerul şi aşteptările) un personaj care binemerita «chinurile» unui chestionar-interviu, în urma căruia a rezultat un profil la rubrica pe care o susţineam.

A urmat o pauză luuuungă de tot, până în 2019, când am comis ceea ce se numeşte o cronică de întâmpinare a volumului său de poeme intitulat «Umbra mării nu este marea » ; apoi a rezultat, un an mai târziu, textul referitor la următoarea carte de poezii – «Ajungă morţii măreţia ei». Acum, pentru că nu nobleţea ori prietenia, ci recunoaşterea obiectiv-critică obligă, mă simt dator, dar şi onorat, să mă aplec asupra celei mai noi apariţii – sub marca prestigioasă a Editurii «Junimea», volumul de poeme intitulat « Semne galbene pe ecran negru », şi să mă supun, iar, încercării de a mă pătrunde de substanţa (şi substanţialitatea !) celor aşternute pe pagini.

În colaborare & complicitate cu zona de tehnoredactare, volumul şochează dinainte chiar de a-l deschide : numindu-se el «Semne galbene pe ecran negru», însă primele două cuvinte sunt scrise cu negru, iar următoarele trei – cu galben, creând, deja, atmosfera de contrast, dinamism şi paradox – mai ales că imaginea «semnelor», semnată de graficianul Ion Truică, întăreşte şi adânceşte cele mai înainte amintite, făcând uitată absenţa ecranului negru.

După deschidere, impresiile previzionate sau presimţite se accentuează : citind, ajungem la înălţimi ameţitoare şi adâncimi profunde, ceea ce ne ţine în tensiune crescândă  – de parcă ne-am afla într-un montagne russe. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, autorul (în pielea căruia intrăm, odată cu lectura) sporeşte şi mai mult aşteptarea suspansului, practicând jocul cunoscut sub numele de «ruleta rusească» : nu ştim, nicio clipă, când un vers de-al său îl/ne va lăsa fără suflare. Culmea – dar o culme a împlinirii – este că, deşi în multe rânduri se întâmplă chiar asta, nici scriitorul, nici cititorul nu cedează în faţa ispitei de a abandona. Moartea durează doar o clipă, iar viaţa dedicată scrierii/lecturii poemelor nu are sfârşit. Cred că autorul este tentat/obsedat de un perpetuum mobile generator de texte, un roman-fluviu în stihuri. Nu rezistă ispitei, iar încercarea sa este încununată de succes.

Reluând, ca o definiţie foarte realistă, spusele unei voci importante ale literaturii române contemporane, care afirma că «Liviu Antonesei poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici şi în formă poeţi români», vin, de această dată, şi cu o completare-explicaţie a definiţiei.

Pentru el, a scrie înseamnă, indubitabil, a trăi. În cazul său, pedeapsa capitală ar fi, pe cale de consecinţă, confiscarea uneltelor de scris şi interdicţia de a le mai folosi. Deşi, probabil că şi atunci ar persista, cu un chibrit muiat în propriul sânge sau cu cenuşa rămasă de la un cigarillo. Dar, cum niciun complet de judecată nu ar îndrăzni să pronunţe şi aplice o asemenea sentinţă, Liviu Antonesei scrie, se scrie, se înscrie, se suprascrie, subscrie.

Aducându-mi aminte că el, la începuturi, s-a ocupat şi de logopedie, voi face cumva trimiteri la domeniu, pentru a fi mai bine înţeles. Mă voi referi, mai întâi, la glosolalie, însă doar în specialul înţeles de «fenomen paranormal prin care un individ se poate exprima într-una sau mai multe limbi străine, fără să le fi cunoscut înainte»;  apoi voi aminti că, din punct de vedere teologic, cuvântul amintit reprezintă harisma necesară transmiterii unui mesaj.

Plecând de aici, pot susţine că Liviu Antonesei este sub semnul poesiolaliei, în care cea de a doua parte a acestui termen pe care l-am inventat poate fi tradusă numai şi numai ca element secund de compunere savantă cu sensurile părţii dintâi.

Dacă, în cazul glosolaliei, transmităţorii mesajelor spre înţelesul tuturor erau consideraţi sub semnul făcătorilor de minuni, şi puteau fi canonizaţi, Liviu Antonesei, prin poesiolalie, «traduce» într-o limbă proprie (însă accesibilă oricărui cunoscător, rafinat şi erudit) experienţe pe care le poate avea oricine – dar fără a le percepe şi descifra semnificaţia ; devine, astfel, şi el un făuritor de minuni, însă, cum scriitorii nu au şanse de a fi/deveni sfinţi (chiar L.A. subliniază «poezia nu vine din mir ori din prescură»), răsplata, în cazul lui, este situarea cărţilor sale pe raftul cel mai important al unei biblioteci, între cele de poezie şi cele de filosofie.

Întâlnim, pe parcursul paginilor, reverenţe făcute lui Socrate, Eminescu, Serghei Esenin, Ossip Mandelstamm, Boris Vian, Marco Polo, Stanislaw Lem, Kavafis şi Ungaretti,  cântece împotriva morţii, despre vieţi paralele, clipe şi veşnicie, şi, desigur, mare (dorul de Creta e tot mai puternic…), despre libertate, vedenii şi, nu se putea altfel, poeţi.

Ca un manifest ce-şi pune amprenta pe întregul volum (şi pe o parte importantă din creaţia autorului) aş cita un fragment din «N`ayez pas peur… » :  «Nu vă fie frică, pentru numele Domnului,/ nu vă fie frică, aruncați în flăcări țurțurii,/ smulgeți naibii chiar din carne cămașa care strînge/ inima ca un clește, ca o găoace rece de oțel…/ Nu, nu vă fie frică, dansați nebunește,/ iată, din tenebrele cenușii, Zorba se arată!/ Cum zboară nisipul pe plajă, cum sar pietricelele,/ un hohot de rîs care ridică valuri din mare,/ un hohot de rîs care zguduie munții – ne zguduie!//»

Zguduitoare, poesiolalia lui Liviu Antonesei mângie sau doare. Dar, în ambele situaţii, rămâne încrustată în memoria noastră şi-n suflet !

 

 

2. De la prieteni – Nechifor BUGEAC

   Hronică pre versuri tocmită de la Rudiadie Chipling aka Rudyard Kipling pre rumănește tălmăcite…

 

Stihuri ale lui Rudiadie Chiplingnumai tălmăcite, iară nu diortosite de Nechifor Bugeac

 

De ai putința sine-stăpânirii
Când tot norodu-n giuru-ți s-au pierdut
De-ți pui nădejdea în puterea firii,
Când cu-ndoială alții te-au văđut,

 

De poți răbda fără de ostenire
Au, minciunit, pre alții n-amăgești
De, pizmuit, nu cazi în pizmuire
Ci, cu smereală, nu te semețești,

 

De năzuiești – și nu te-nchini visării
De cugeți – iar la cuget nu râvnești
De nu te-nchini izbânzii au pierzării
Ci deopotrivă leit le socotești

 

De poti răbda voroava-ți preacinstită
Să ți-o răstălmăcească în povești,
Au de privești cum iaște risipită
Munca-ți de-o viiață, ci-nnoit muncești,

 

De poți să-ți pui într-un morman avutul
Sî, rămășag punând, să-l risipești,
Și-apoi să-ncepi din nou cu începutul
Iar de aceasta-n veci să nu grăiești,

 

De-ți stăpânești și duhul, și ființa,
Macar că amândoauă s-au trecut,
Și nu ți-au mai rămas decât credința
Că te-or sluji – deci fac precum ai vrut,

 

De vorovești cu cinste cu săracii
Ci cu spăseală lângă Domn pășești,
De nu te dovedesc vrăjmașii, nici ortacii,
De semenii asemeni îi privești

 

De poți să împli cu-osteneală toate
Fugarnicele ție date vremi
Ai moștenit Pământu-n plinătate
Ci – mai presus – om, fiul mieu, te chemi

 

3. Tot de la prieteni – Călin CIOBOTARI

 

În cel mai recent număr al revistei Teatrul azi, scriitorul și criticul dramatic Călin Ciobotari publică o cronică la un recent – și excepțional – spectacol montat de Radu Afrim la teatrul din Constanța. Un spectacol alcătuit din șapte secvențe, cu șapte autori diferiți, toate explorînd marea, trăirile ei și trăirile provocate de ea, de unde și titlul spectacolului Seaside Stories. De la finele lui octombrie încoace, cînd a avut loc premiera, s-au petrecut mai multe reprezentații – toate cu sala plină. Citind cronica lui Călin, îmi dau seama că pe bună dreptate…

 

 

Afrim și sentimentul litoral al ființei…

 

După 15 ani, regizorul Radu Afrim revine la Teatrul de Stat Constanța. De la Inimile cicatrizate din 2007, nenumărate valuri au udat nisipurile de pe plaja centrală, însă, în esența lor, și Radu Afrim și marea au rămas cam aceiași. Imprevizibili, adeseori spectaculoși, uneori neînțeleși, alteori adorați, mereu cu tumulturi interioare și zgomotoase furtuni, constanți în tangaje, în plecări și în reveniri… După 15 ani, așadar, Afrim propune la Constanța un spectacol despre geografiile litorale și despre geografiile sufletești ale celor care, localnici sau turiști, au de-a face cu marea. Seaside Stories, povești de pe mal, sentiment de vacanță cu nostalgii transversale, sezon estival cu ieșire spre moarte, spre regret, dar și spre niște necuprinderi exterioare și interioare…

 

Ca marea, dramaturgia…

 

Nu e prima oară când Afrim se joacă de-a …vacanța. E preocupat de această „ușurătate a ființei”, de modul în care oamenii devin altfel într-un timp asumat ca „neoficial”, paranteză în cotidian ce deschide supape misterioase spre straturi de adâncime ce se lasă privite în deplinele lor vulnerabilități și superbii anonime. Discursul regizoral din Seaside Stories nu mai este unul solitar, ci acompaniat de voci precum cele ale lui Marius Chivu, Simona Goșu, Tudor Ganea, Dan Alexe, Lavinica Mitu, Nicoleta Dabija sau Nina Cassian. Aparent democratic alcătuită, această dramaturgie plurală e atent controlată de un regizor care știe cum să o lege și să o integreze într-un scenariu mai amplu, apelând el însuși, cum a făcut-o de atâtea alte ori, la așa numita „scriitură pentru scenă”. Rezultă de aici o încântătoare peisagistică literar-teatrală, cu alternanțe delicat conduse între comic și tragic, între senzualitate și violență. Ascultând și „privind” această dramaturgie ai sentimentul că ea oglindește chiar marea, cu multiplele-i voci, cu diversitatea ei de apariții și manifestări, dar mai ales cu acea fluență a naturalului, a firescului și a vieții…

Tonul general pe care îl impune Afrim pare a fi cel al confesiunii: mărturisirea despre tată din „Alerga frumos cu genunchii la piept” (Tudor Ganea), înstrăinarea de mamă din „Fragil” (Simona Goșu), excursurile din acea fenomenologie a îmblânzirii arogantei din „O împreunare de vis” (Dan Alexe), superba poveste-poem despre mare și moarte și despre „bărbatul frumos precum moartea surorii mele” („Îi plăcea marea”, Nicoleta Dabija), etalarea publică a unei relații de iubire ce se stinge („Toți cerceii din vamă”, Lavinica Mitu), incursiunea în peisajul nocturn al violenței („La vulturul de mare cu peștele în gheare”, Marius Chivu), delicatețea infinită a unor teritorii incerte precum cele din „Wyoming”-ul aceluiași Chivu etc. – sunt relatări nespus de intime la persoana I, schițe – uneori abia întrezărite – ale unor răni al căror trandafiriu ambiguu te tulbură și te întristează într-un mod complicat… Afrim unește aceste insule plutitoare prin personaje de legătură (Relu Pescărelu, Lili Aroganta, fostă BTT-istă ce deține beach bar-ul „la aroganta”, Pegas întreprinzătorul ș.a.m.d.) ce se nasc din propriul său material dramaturgic; umorul afrimian coexistă cu dark-ul său atât de recognoscibil, iar comentariul despre prezent se lasă, la răstimpuri, traversat de brizele melancolice ale unui trecut fondator (muzici de altădată, personaje faimoase caricatural evocate, aluzii și felurite alte soluții de convertit ceea ce a trecut în ceea ce a mai rămas).

Fără îndoială, lumea pe care a creat-o Afrim, plecând de la Constanța, de la cele 120 de trepte, de la tarabele și barurile din Vamă, de la…, ne este familiară și, mai mult decât atât, ne conține. Regăsim în story-urile pe care le ascultăm frânturi, flash-uri din relațiile personale pe care le avem cu marea și cu ceea ce generic numim „vacanța la mare”. Poate și pentru că dramaturgia reușește să acceseze acea zonă de specific românesc suficient de intens încât să accepți că situațiile acestea nu le-ai putea trăi decât pe litoralul românesc, nicidecum prin Bulgaria sau Grecia… Între un început și un sfârșit de sezon, cele două polarități ale spectacolului, între exuberanța primei zi de plajă și monștrii triști pe care marea lui octombrie îi aduce la mal, se ascund eurile noastre secrete, euri în nud sau date cu cremă solară, ce vor fi redeghizate odată cu toamna, odată cu barul ce s-a închis…

 

Video-mare, ecranul ca fereastră și alte imagini greu de uitat…

 

Scenografia lui Theodor Cristian Niculae reface imaginea unei plaje, mărginită de cabine de duș/ cabine de schimbat prin care se intră și se iese din scenă (excelentă soluție) sau de pe care își strigă țipetele minunatul Relu Pescărelu (Theodor Șoptelea, una dintre cele mai reușite compoziții non-umane pe care le-am văzut în teatru). Stabilopozi miniaturali trimit, desigur, la mărci vizuale ale litoralului românesc, în timp ce beach bar-ul cu sticle de Cola, cu tanti Lili și cu mere neglijent, la vedere, uitate, domină partea dreaptă a scenei; din interiorul barului emite nu doar tanti Lili, ci și radioul Seaside Stories. Se joacă pe podea de nisip, ceea ce imprimă mișcării anumite particularități pe care mi le-aș fi dorit mai atent explorate.

Elementul cel mai spectaculos îl reprezintă, însă, atât de puternica deschidere către outdoor, prin intermediul unui perete ecran prin care privim o video-mare de toată frumusețea, fie pe stand by de pescăruși plutitori, fie străbătută de corpuri ce înoată sau mor, fie privită dronic, de sus, fie în dereglaje poetic marcate (lighting design-ul îi aparține lui Cristian Niculescu, iar componenta video a fost asigurată de Andrei Dermengiu, Marian Adochiței și Radu Afrim). Ecranul ca fereastră, ecranul ca extratext, ecranul ca meta-text…

Pe parcurs, și alte obiecte cu specific marin ajung în raza privirii noastre: bunăoară geamandurile, splendid valorizate poetic în, pentru mine, cea mai frumoasă imagine a spectacolului: șase siluete feminine înveșmântate în negru, ținând în mâna dreaptă câte o geamandură roșie, inimi de plastic ce se vor rearanja ulterior într-o sugestie de rochie…

 

Spectacolul actoriei…

 

Galeria de personaje rezultată din Seaside Stories e încântătoare prin ea însăși, însă are și șansa unor interpretări actoricești de nivel înalt. Câteva exemple de joc „la miză mare” mi se pare demne de a fi oferite. Liliana Ghiță, în Lili Aroganta, construiește un personaj savuros în care pojghița vulgarității ascunde un suflet empatic, generos și tandru, veritabilă mamă a plajei, una ce știe să asculte, să tacă sau să intervină prompt; voce realistă a litoralului (deși integrată uneori și poetic, precum în scena din „Îi plăcea marea” sau ironic în „O împreunare de vis”), Lili e și un personaj martor valoros prin intermediul căruia regizorul leagă diferite secvențe de istorie a spațiului litoral.

Excelent e și momentul lui Andrei Bibire a cărui relatare de victimă, sub forma unui foarte complex story-telling, ne plimbă prin ungherele unei nopți traumatice. Un alt nocturn, de cu totul altă factură, e cel al concertului din Vamă, acolo unde Marian Adochiței și Mihaela Velicu desenează cu precizie și inteligență contururile neregulate, în destrămare, ale unei relații/ unor relații problematice. Despre pescărușul lui Theodor Șoptelea se poate scrie un studiu referitor la arta compoziției. La fel, Ștefan Mihai convinge în postura virginului cu chitară și a adolescentului care, cel puțin în plan simbolic, își vede modelul patern destrămându-se.

În „Fragil”, Cristiana Luca e impecabilă, pură, înaltă în joc; e aici una dintre corespondențele atât de frumoase create de Afrim între indoor și outdoor: în paharul cu apă tremurat din mâinile personajului întrezărim înecul proiectat pe ecranul din fundal; tot aici, o foarte subtilă temă a non-relației e împlinită de Cristiana și atât de strania & speciala mamă absentă compusă de Nina Udrescu.

Lana Moscaliuc aduce în scenă vulnerabilitatea, poezie întunecată, dar și forța unor trăiri de adâncime; întâlnirea ei cu textul Nicoletei Dabija generează una din acele secvențe privilegiate ale teatrului, când spectatorul e pur și simplu confiscat și predat unor emoții străine, dar pe care se pomenește că și le asumă necondiționat; Lana și personajul ei aproape că te obligă să privești câteva clipe în abis, experiență de mare intimitate de care îți e frică și după care continui să tânjești…

Nu există rol în care să nu vezi șlefuirea, detaliul, acordul fin pe personaj. Până și eleva Anais Agi-Ali uimește prin siguranță, nuanță în joc, intrare în relație scenică (cu Cătălin Bucur). O încântare să vezi astfel de actori și astfel de personaje…

• ●●

În dimineața de după spectacol, am coborât treptele spre plajă. Marea, desigur, era acolo, însă mult timp nu am putut să o privesc decât prin ochii lui Afrim, ai actorilor constănțeni, ai lui Chivu, ai Nicoletei Dabija și ai celorlalți care ne-au (re)povestit-o redându-ne-o în Seaside Stories…

   Teatrul de Stat Constanța, Seaside Stories. Regia, scenariul și universul sonor: Radu Afrim. Texte de: Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija, Nina Cassian, Radu Afrim. Scenografia: Theodor Cristian Niculae. Lighting design: Cristian Niculescu. Asistent regie: Mara Oprea. Video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiței, Radu Afrim. Montaj: Andrei Dermengiu. Asistent scenografie: Paula Rusu. Credit foto: Marian Adochiței și Alina Ioana Vasiliu. Data vizionării: 26 octombrie 2022.

 

 

4.Încă de la prieteni – Aura CREIȚARU   

 

Cîndva, pe apogeul pandemiei, poeta Aura Creițaru a publicat primul volum de poezii. Un volum pe care l-am citit în manuscris și am încurajat-o să-l publice, ba chiar i-am și publicat cîteva poezii. Între timp, autoarea a scris un volum nou, care mi se pare mai bun decît primul, așa că, se înțelege, o încurajez iarăși să-l publice…

 

CELĂLALT

 

Deşteptătorul e umărul meu drept amorţit,

Stângul? e ușor obosit, dar e sprijinul tău –

când îi ceri, îţi răspunde

 

Nu-mi face o favoare genunchiul,

mă mai doare,

dar îngenunchez după crez

 

Sângerez prin colţurile inimii,

celule se grăbesc oarbe

datoare misiunii lor…

Îmi rămâne Timpul Înalt:

eu şi cele toate să iubim

pe Celălalt

 

 

5.William Shakespeare – Sonetul XXXII

 

Ca de obicei, ne vizitează Domnul Shakespeare și ne aduce în dar un nou sonet, în traducerea exemplară a poetului Adrian Vasiliu. Enjoy!

 

Sonetul XXXII

 

If thou survive my well-contented day,

 

De vei trăi sfârșitul vieții mele,

Când mort, țărâna m-o acoperi,

Și, doar din întâmplare, dând de ele

Aceste versuri proaste vei citi,

Măsoare-le cu-a timpului patină,

Și dacă muza mea e învechită,

Păstrează-le de drag, nu pentru rimă

Care pesemne este depășită.

O, dar promite-mi gândul tău curat:

”De-o muză bună de-ar fi fost condus,

Prietenul meu mai bine-ar fi creat

Și-n rând cu mari poeți ar fi ajuns.

Pe ei îi voi citi, căci a murit,

Pentru-al lor stil, pe el că m-a iubit”.

 

Traducerea: Adrian Vasiliu

 

 

6.Tot de la prieteni – Brândușa PALADE 

 

A ieșit foarte interesant acest poem cu două izvoare, ca să spun așa – pe de o parte, presiunea amintirilor din călătoria africană, pe de alta percepția acută a stresului din afara noastră… Da, bun poem!

 

stresul la cald

 

în ghetou urlă din când în când scoicile

dă buzna o scânteie la psiholog dar

femeile scriu despre trup (toate? toate)

să mă lăsați în liniștea coclită la arcul

plagiat o adrenalină îmi taie calea

peste arsură și nervi aceeași

condiție a femeii scrie de (știu)

ghetou liniște derbedei second-hand

murmură încerc să scriu de suflet

ianuarie cu geamul deschis ați greșit

strada cine-i născut în aprilie să scrie despre un thriller

nu l-am văzut pe ea o momeau cu diamante și in

înflorit tradițiile lor seci imperiul comic

liniște

în arsură se sparge-un val

cald toate femeile scriu că

licheluțele au plecat

să taie calea nimfelor

în nori de oaie

un avion

hai să închei metafizic

să dau binețe ghepardului

în ducatul cu iarbă înaltă

am aterizat bine

 

7. Rîdem din răsputeri…

 

Ambele de la profesorul Septimiu Chelcea, căruia îi mulțumesc…

 

The flay in the coffee

 

Americanul – varsă cafeaua, ambalează ceașca și o donează ucraineanului.

Austriacul – varsă cafeaua, spală ceașca și îl învinovățește pe român că a lăsat musca să treacă ilegal granița.

Bulgarul – așteaptă să vadă ce face austriacul, cade în depresie, dar nu-și pierde nădejdea.

Francezul – varsă cafeaua, aruncă ceașca și cere convocarea de urgență a Comisiei ONU.

Italianul – varsă cafeaua, aruncă ceașca și-l apucă un acces de furie.

Germanul – varsă cafeaua, sterilizează ceașca, își face din nou cafea și refuză să trimită tancuri ucraineanului.

Chinezul – mănâncă musca, varsă cafeaua, păstrează ceașca și așteaptă falimentul rusului.

Israelianul – varsă cafeaua, vinde ceașca italianului și musca chinezului, așteptând senin sfârșitul războiului lui Putin.

Românul – varsă cafeaua, aruncă ceașca și îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ajutat să vadă musca.

Rusul – bea cafeaua cu muscă cu tot, păstrează ceașca, fiind încredințat că astfel își apără țara, așa cum l-a îndoctrinat propaganda Kremlinului.

Ucraineanul – ambalează ceașca și i-o trimite rusului în semn de bună vecinătate.

(Text inspirat și adaptat după Ilany Schvartz)

 

 

Un banc foarte scurt, dar și foarte cuprinzător, de la Camelia Iuliana Radu. Și dacă bancul e de dragoste, gluma grafică, de la Emanuiel Pavel, nu putea să fie decît despre moarte!

Un mister

– Cum se îndrăgostește o femeie deșteaptă?

– Ca proasta…

 

Alt banc de la profesorul Septimiu Chelcea și o glumă grafică de la Ion Fercu. Mulțumiri.

 

Maestru și discipol

– Maestre, de ce nu am şi eu succes, așa ca Dumneavoastră?

– Ai privit apusul soarelui în munţi?

– Da, maestre!

– Ai văzut zborul lin al vulturilor deasupra piscurilor?

– Da, maestre !

– Ai contemplat luna într-o noapte senină?

– Da, maestre!

– Păi vezi, îţi pierzi timpul cu căcaturile astea în loc să pui osu’ la treabă!

 

Un mic grupaj de bancuri cu Bulă – și Bubulina, că de o bucată de vreme e însurat – de la Virgil Glăvan și o glumă grafică ffffrancofonă, dar accesibilă, de la profesorul Septimiu Chelcea…

 

Bulă stătea într-un bar, cu o bere în față. La un moment dat, apare un „bombardier”, îi dă două palme și îi bea berea. Bulă începe să plângă și să se tăvălească pe jos.

– Ce ai, mă? Plângi pentru o bere? Așa bărbat ești tu, Bulă?

– Cum să nu plâng?! Dimineață, m-a părăsit nevasta, mi-a golit contul din bancă și mi-a luat tot din casă. Apoi, am întârziat la muncă și m-au dat afară. Nervos, încerc să mă arunc în fața trenului, dar schimbă macazul și o ia pe altă linie. Încerc să mă spânzur, dar se rupe sfoara. Cu ultimii bani, îmi cumpăr o bere, apoi torn otravă în ea.. Și vii tu și mi-o bei…

 

=

 

Bulă și Bubulina, după luna de miere:
– Iubitule, ce-ar fi să vindem barca ta de pescuit, cabana de vânătoare… Acum ești însurat, nu crezi c-ar fi cazul s-o cam rărești cu escapadele cu prietenii tăi dubioși?
Bulă o privește alb ca varul, cu o față terifiată.
– Dragul meu, ce e, te simți bine?
– Aaa, da..  Pentru o clipă, mi s-a părut că vorbești ca defuncta mea soție.

– Poftiiim? Ai mai fost însurat? Cu cine?

– Nu, n-am mai fost.

 

=

 

Bubulina își sună cea mai bună prietenă:
– Fată, i-am spus lui Bulă că nu-l mai suport și bag divorț.

– Of, îmi pare rău să aud asta. Și el ce-a spus?

– Păi, nimic. După câteva minute, însă, aud o bubuitură.

– Doamne ferește, sper că nu s-a împușcat, săracul.
– Așa am crezut și eu, dar, când m-am dus în bucătărie, am văzut că, de fapt, Bulă a deschis o sticlă de șampanie.

 

Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…