- Trei poeme de ianuarie
Clipa fără corp
clipa aceea în care ceea ce se întîmplă se suprapune peste
ceea ce s-a mai întîmplat clipa aceea este clipa miraculoasă
care adaugă noi giuvaieruri într-o tezaur fără început și sfîrșit,
sînt lucruri de toată ziua – o răsărită care atinge privirea dar
o răsărită nu o floarea soarelui primul nume este numele adevărat
celelalte sînt sinonime calpe, atingerea ușoară a două mîini,
bulele șampaniei înțepînd gura, da, lucruri de toată ziua…
cînd spun clipa este o greșeală nimic nu e în timp și totul
se întîmplă simultan – deodată se schimbă perspectiva
se răstoarnă planul și izbucnește un gheizer de undeva
dinăuntru un gheizer care se suprapune altor gheizere
pe care le-am cunoscut mai cu seamă în afara timpului
și semnele devin memorie puternică memorie clară…
este o colecție de comori care sporește se dilată continuu
ocupă întreg golul memoriei se substituie clipei fără corp
și o eternizează – și atunci de unde moartea unde să mai fie
un loc pentru ea lipsa locului nu se metamorfozează în loc…
poate o fi poate este o lege împotriva plutocrației poate că
sîntem meniți reîntoarcerii la goliciunea de dinainte de toate…
2 – 3 Ianuarie 2025, în Iași
Răsăritul, amurgurile…
începutul e mereu dintr-odată la zorii turturelei
vechii înțelepți au observat că sfîrșitul e în trepte
mai întîi amurgul porumbelului apoi cel al corbului
despre asta am spus și acum voi tăcea definitiv, atît
numai despre curgerea monotonă și ritmică a zilei…
poporul crede că o relație începe cu o cafea
continuă cu o cină și ajunge într-o sală de cinema
dar o relație nobilă începe cu o cupă de șampanie
într-o insulă exotică și are urmarea în cîmpia extazului
și e o adevărată minune cînd se petrece între ani…
poate că trecerea zilelor noastre a tuturor zilelor
laolaltă curge la fel și avem parte de două amurguri
care pornesc dintr-un singur răsărit – două ore
între amurgurile zilei dar cine știe oare cîte extaze
între cele două amurguri care chiar amurguri sînt!
1 Ianuarie 2025, în Iași
Missolonghi, Heraklion…
poate că are dreptate opiomanul englez să amintească
distincția lordului Byron între bălțile stătute și lacurile vii
lipsite de cap și de coadă, nici eu însă nu sînt de acord
cu vreo ierarhie între aceste genuri de plaiuri acvatice –
alt poet amintea nuferii galbeni din heleșteul de acasă,
pe care și eu i-am admirat spre amurg, sub soarele roșu…
totuși lordul nu a ales nici balta stătută, nici lacul viu
drept sălaș pe vecie, ci febra, focul, pe care nici măcar
marea cea mare nu l-a putut stinge, cea mai potrivită
moarte a unui poet care a ars ca un rug toată viața…
poeții trebuie să moară prin foc sau prin apă sau prin
apă și foc laolaltă, ca în visul ce mereu se repetă în care cenușa
mea se amestecă în valurile mării de la marele sud…
1 ianuarie 2025, în Iași
- Prima pagină…
La mulți ani, 2025!
Excelența Sa Marco Polo mi se alătură în plăcuta misiune de a transmite cele mai calde urări pentru noul an. Prin urmare, vă dorim multă sănătate, inspirație explozivă și, măcar din cînd în cînd, valuri de voioșie. Marco șoptește să adaug și ceva pozne, iar eu mă execut. Mai ales că la pozne se pricepe bine. În fotografie se laudă, n-a mai avut în preajmă un brad împodobit de cînd avea șase luni – cum l-a răsturnat de trei ori între Crăciun și Anul Nou, după aceea a trebuit să renunț. L-am înlocuit cu coronițe împodobite, așezate la înălțime, în afara ariei lui de acțiune…
3.De la prieteni…
Julien Caragea
Din nou despre sfârșitul lumii
Se dedică părintelui Giovani Vladu
Când a murit tata, cred că avea întinsă lângă el
o sabie scurtă, cu muchii drepte. Un soi de gladius,
din acelea pe care le purtau romanii.
Poate voia să mi-o lase moștenire.
Dar eu n-am luat-o. Și-mi pare rău și acum.
Tata a fost toată viața un om blând.
Nu s-a certat cu nimeni. N-a dat o palmă.
I-a ajutat pe toți. E posibil s-o fi ținut ascunsă
în birourile unde a tot lucrat ca funcționar.
Să taie cu ea coloanele de cifre
care i-au otrăvit existența.
Nu am luat-o. Și-mi pare rău și acum.
Sau poate nici n-a existat acea sabie.
Am fost calm atunci. Am știut
că ne vom întâlni cândva. Și că va fi bine.
Însă numai când a murit mama
am înțeles (vorba lui Ștefan Iordache)
ce înseamnă să fii orfan. Abia atunci
a fost pentru mine sfârșitul lumii.
Scobâlțâm uneori prin negre băltoace
Și un rictus amar ne lasă pe buze
josnicia semenilor. Se fărâmițează statui.
Durerile altora circulă pentru noi ca un film,
o umbră ce vine și trece. Sfârâindu-și o vreme
arsura de vitriol pe umerii noștri.
Dar se tratează cu unguente.
Însă pentru mine sfârșitul lumii
a fost când mi-a murit mama.
De atunci visez un cutremur de păsări pierdute.
Le-a cântat la amândoi prohodul
popa Vladu. Un om tăcut ca un brad de la munte
Și care fără să-ți spună multe cuvinte
știe să îți aline suferința. O adiere prin zade.
Acum plouă urât. Își rupe și târșâie ploaia
prin noapte genunchii.
Acum sunt singur și dau posomorât cu mopul.
Să se ducă tot jegul
pe care mi l-au lăsat în suflet diverși și diverși.
Să rămână curat ca ieslea divină.
Până în pragul morții,
am să dau și-am să tot dau cu mopul.
Până mă vor înghiți păduri depărtate.
Undeva, într-o bisericuță din Italia
slujește un preot român. Vocea lui gravă
face să răsune în clopote și lacrimile noastre.
Luís de Camões
Enquanto Febo os montes acendia
În timp ce Phoebus munți incendia
Și revărsa din ceruri claritatea,
Pentru-a-și feri de lene castitatea
Delia1 vânătorii se deda.
Venus, care în taină cobora
Din trupul lui Anchises să-și ia partea,
Dianei, ce-și serba onestitatea,
Când o văzu, îi spuse-n zeflemea:
„Tu umbli prin desișuri de pădure
Cerbii fugari să-i prinzi în plase vrând,
Dar eu iubiri cu ele-am capturat.”
„Mai bine (fu răspunsul zânei pure)
Cu plase după cerbi s-alerg vânând
Decât în ele prinsă de bărbat”.
1.Zeița romană Diana (Artemis în varianta greacă), era asociată cu vânătoarea, luna și natura și mai era cunoscută sub numele de Delia. Acest nume provine de la insula grecească Delos, unde Artemis s-a născut, din părinții Zeus și Leto. Era sora geamănă a lui Phoebus Apollo. Era considerată și zeița virginității.
Traducere de Adrian Vasiliu
Emil Bellu
Bellisime. Note din exil (intermezzo)
O bellissimă idee transferată peste Atlantic…
Un original „brăduț” de An Nou care, datorită fructelor speciale, este un leac sigur, un adjuvant miraculos în tratamentul post-festum al nesăbuitelor chiolhanuri decembriste. Universal ca folosință, nu este însoțit de contraindicații și nu creează dependență. Proaspăt, ardeiul – era să-i zic pastilă! – rupt de pe crenguță, este adaosul întremător la o ciorbă de burtă, de perișoare, de potroace sau ce se mai produce prin „farmacia” proprie în regim de urgență…
Ne trage timpul pe roată
Luceferi îndepărtaţi, înconjuraţi de mirifice aureole de ger, poleiesc cu lumină de culoarea cerii ultimele file ale calendarului răstignit pe acel perete scorojit, martor al vremelniciei și al nepăsării – răboj al efemerei noastre treceri. Într-un decor apăsător, gândul apropierii sărbătorilor de iarnă îţi dă puterea supravieţuirii. Uiţi toate angoasele şi deşertăciunile vieţii, uiţi clipa disperată când strigai asemeni Anonimului Sevilian: „O, moarte, apropie-te tăcută aşa cum vii adusă de săgeată”. Doar scutul speranţei ne protejează de furia cu care viaţa ne izbeşte, nu de puţine ori tot de noi provocată. Uităm de toate abisurile existenţiale în acest timp înalt, timp al sărbătorii. Unii visează utopice ţinuturi hyperboreene, loc geometric al fericirii absolute pe care anticii greci îl bănuiau în îndepărtata miazănoapte. Altora, ca mine, le apare în vis satul cu ulițe troienite, croșetate de zburdalnici copii cu săniuțe, cu case mărunte acoperite de nămeţi, „făcute parcă pentru a da celui urcat pe cal mai multă importanţă”. Garduri ce stau să se prăbuşească sub greutatea zăpezii, fumuri ridicându-se din hornuri până în tăriile cerului, semn că omul, asemeni bobului de grâu, la vreme de iarnă, „continuă tainica lui devenire”. În acel colţ pierdut de ţară, pe care îl purtăm mereu în noi, dar îl răsfăţăm arareori, o mamă, un tată, o soră, un frate, un suflet iubit, sunt alături de cel rătăcit pe cărările de ger ale lumii. E vremea colindelor, a poveştilor depănate lângă buturuga ce trosneşte în sobă. E vremea cântului, a jocului şi a petrecerii, care ne fac să dăm uitării avertismentul poetului (Aurel Rău): „Ne trage timpul pe roată!”. Dar, nimic nu ne mai sperie. În ciuda vitregiei vremurilor, de care istoria nu duce lipsă, sărbătorea îndeamnă la un timp al purificării şi al redobândirii inocenţei. Cu mulți ani în urmă, la un post de radio, am ascultat strania mărturie a unui turist care a înconjurat lumea. El povestea că la poalele Muntelui Ararat există un cimitir curios, pe ale cărui cruci sunt trecuţi numai câţiva ani, însumând numai zilele fericite pe care omul le-a trăit în viaţă. La ce bun anul naşterii şi cel al trecerii în umbrele Hadesului, şi între ei o linie ce maschează un noian de nenorociri? Dacă este adevărat că un asemenea loc există, acum, la ceas de sărbătoare, la cumpăna dintre ani, avem prilejul să mai adăugăm câteva zile fericite pe crucea noastră imaginară…
- Semnalări amicale
Zile și Nopți, București, Ianuarie 2025
Prietenul Ioan „The” Big, ne-a trimis laolaltă cu urările cuvenite, primul număr de anul viitor al excelentei sale reviste de informații și comentarii culturale și artistice. Aveți ce citi, aveți la ce evenimente să participați încă din prim lună a anului ce vine: muzică, teatru, alte arte ale spectacolului, film, expoziții, artă culinară și arta modei etc. Și o mulțime de locuri care merită vizitate! Mulțumim și la mulți ani – ție și revistei tale!
Jurnal Israelian, 96, 1 Ianuarie 2025
Poetul și editorul Adrian Grauenfels ne trimită, laolaltă cu urările cuvenite pentru noul an, și primul număr din anul cu pricina. Am impresia că este ediția cea mai voluminoasă din cîte am văzut pînă acum, de unde se vede că mai mult a muncit decît a petrecut de Hanukahh. Îi dorim să-i tihnească cît mai este din sărbătoare! La primul link puteți răsfoi publicația în format online, de la al doilea o puteți descărca în format pdf. Lectură plăcută!
( https://www.calameo.com/read/00107378797cccd809b29 )
https://u.pcloud.link/publink/show?code=XZptc55ZA2ggGmH8kIJiclgBKoktGpICuh5V
Actualitatea literară, 132, An XIV, octombrie-decembrie 2024
Tocmai am primit de la poetul Nicolae SILADE, directorul publicației, ediția pentru ultimul trimestru din anul trecut al excelentei sale publicației. Cum revista mi-a sosit în prima zi a acestui an, îmi dau seamă că poetul și colegii săi au cam petrecut sărbătorile prin muncă! Va trebui să-i reamintesc pe colegii de efort colectiv: R. V. GIORGIONI (redactor șef), Gheorghe SECHEȘAN, Adriana WEIMER, Nicoleta CRĂETE, Veronica BALAJ, Elisabeta BOȚAN, George MOTROC, Constantin STANCU, Ionel BOTA, Mircea Dan DUȚĂ, Vasile PROCA, Constantin-T. STAN. În acest număr, semnează: Nicolae Silade, Remus V. Giorgioni, Cornel Ungureanu, Radu Ciobanu, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Cazacu, Marina Cușa, Costel Stancu, George Motroc, Alexandru Ovidiu Vintilă, Andrei Mocuța, Andrei Ungureanu, Mihai Posada, Adrian Simeanu, Gheorghe Secheșan, Eugen Dorcescu, Virgil Diaconu, Magda Ursache, Christian W. Schenk, Eugen Blaj, Valeriu Valegvi, Teofil Răchițeanu, Paul Gabor, Vasile Proca, Nicolae Toma, Armanda Filipine, Constantin Stancu și Corneliu Vasile. La rubrica „traduceri”, Eugen D. Popin propune un fragment din romanul „Îngerul căzut sau Moscova 1997/ Dumnezeu scrie tocmai pe linii strâmbe”, de Erik von Kuehnelt-Leddihn, la rubrica „meridiane”, Costel Drejoi traduce poeme de Filomena Ciavarella, iar George Nina Elian propune câteva poezii traduse din Claudio Damiani. Numărul este ilustrat cu lucrări ale maestrului Sorin Nicodim. Editorialul revistei, semnat de Nicolae Silade, se intitulează „Despre literatura tânără și bătrânețea revistelor”.
Liviu Antonesei: Rascachucha, în spaniolă
În revista Azahar, condusă de scriitorul José Luis Rubio Zarzuela, mi-a apărut în preajma Crăciunului versiunea spaniolă realizată de poetul George Nina Elian a unui poem publicat nu de mult în românește pe blog. În revistă, poemul meu este urmat de unul al Norei Blaj, apărut și acesta pe blog. Traducerea în spaniolă aparține tot lui George. Îi mulțumesc traducătorului și editorilor. Versiunea românească poate fi revăzută aici…
(https://antoneseiliviu.wordpress.com/2024/10/08/liviu-antonesei-doua-poeme-noi/ )
- Shakespeare – Sonete
Marele Will, însoțit de eminentul său traducător în românește, poetul Adrian Vasiliu, tocmai sosesc pentru a ne aduce în dar primul sonet din acest an. Enjoy!
Sonetul CXXXV
Whoever hath her wish, thou hast thy Will,
Alte femei ce-or vrea, tu-l ai pe Will1,
Și Will în plus, și Will chiar mult prea mult;
Io-s prea destul, căci te-ncolțesc din plin,
La dulce-al tău nesaț adăugând.
N-ai vrea-n dorința ta încăpătoare
Dorința-mi s-o ascund măcar odată?
A altora mai atractivă-ți pare,
Încât dorința mea nu-i acceptată?
Marea, doar apă, ploi primește-ntruna,
Le strânge în adâncurile sale;
Bogată-n Will, la al tău Will acuma
Adaugă-mă, să-l faci pe Will mai mare.
Nu omorî iubiți cu-n nu ostil;
Ia-ne pe toți ca unu-n acel Will.
1.Acest sonet, ca de altfel și Sonetul CXXXVI, a cărui pereche este, se bazează pe o avalanșă de amețitoare calambururi. Cele două sonete pot fi interpretate, pe de o parte, ca pledoarii amoroase ale pretendentului către iubita lui, iar pe de altă parte, ca directe cereri de favoruri sexuale. În ambele sonete, cuvântul „Will”, desemnează numele poetului, sau chiar al vreunui contracandidat, apoi dorința sexuală, alteori este chiar verbul modal „will”. Will, în context, mai poate desemna organul sexual masculin sau feminin.
Traducerea: Adrian Vasiliu
- Rîdem din răsputeri…
Numai bune de citit după somnul de dinainte începerii prăpădului! Conțin și cîteva avertismente demne de luat în seamă. Și o caricatură de C. Pătrășcan a propos de darul de sfîrșit de an al guvernului. Enjou!
O vajnică gospodină… (Anonimul Cracovian)…
Cred că sînt foarte gospodină. Mi-am pus un whisky, să-mi fac curaj să fac ordine. După ce l-am băut, mi-am dat seama că nu e chiar așa mare dezordine.
Științe pure și inginerie (Mihaela Georgescu)…
Un matematician, un fizician și un inginer au fost rugați să răspundă la următoarea întrebare. Un grup de băieți sunt aliniați pe un perete al unei săli de dans, iar un număr egal de fete sunt înșirate pe peretele opus. Ambele grupuri sunt apoi instruite să avanseze unul spre celălalt cu un sfert din distanța care le separă la fiecare zece secunde (adică, dacă se află la o distanță d între ele la momentul 0, sunt d/2la t=10, d/4la t=20, d/8la t=30 ș.a.m.d). Când se întâlnesc la centrul sălii de dans? Matematicianul a spus că nu se vor întâlni niciodată, deoarece seria este infinită. Fizicianul a spus că se vor întâlni când timpul va fi egal cu infinitul. Inginerul a spus că într-un minut vor fi suficient de aproape pentru toate scopurile practice.
Binecuvîntată urare! (Constantin Marin)…
Să arăţi mai bine în ecografie decît în fotografie!
Avertisment (Liviu Marcel Scutaru)…
Vedeți, sa nu beți și să mâncați până plesniți, este numai sfârșitul anului, nu sfârșitul lumii…
Alt avertisment (Adrian Vasiliu)…
Atenție! Sfîrșitul anului nu există. E o conspirație mondială să ne facă mai bătrîni. Rămîneți tineri!
Fiecare ne-am petrecut trecerea între ani într-un fel sau altul, într-un loc sau altul. Eu de pildă l-am petrecut în cadru foarte restrîns, dar l-am situat în Maldive, așa că am putut ciocni șampania cu trei ore mai devreme decît concetățenii… Dar mi se pare interesant să vedem cum mărturisesc unii din marii scriitori ai țării și ai lumii. Mi-a sosit de la Dezideriu Dudaș. Și o glumă grafică de la Ion Fercu. Enjoy!
Unde ai petrecut Revelionul?
Thomas Hardy: „Departe de lumea dezlănțuită”
John Steinbeck: „La răsărit de Eden”
Emily Brontë: „La răscruce de vînturi”
Émile Zola: „La paradisul femeilor”
Mark Twain: „[…] La curtea regelui Arthur”
J.D. Salinger: „De veghe în lanul de secară”
Lucian Blaga: „La curţile dorului”
Ionel Teodoreanu: „La Medeleni”
Creangă: La „Fata babei și fata moșneagului”
Caragiale: „La hanul lui Mînjoală”
Slavici: La „Moara cu noroc”
Mircea Eliade: „La ţigănci”
George Coşbuc: „La oglindă”
Mihai Eminescu: „La o artistă”
Mihail Sadoveanu : La „Hanul Ancuței „
Tudor Arghezi: „Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş!”
Am primit de la Ion Fercu, căruia îi mulțumesc, această vibrantă odă pe care Păstorel a înălțat-o sarmalei. Cum este posibil ca pasiunea pentru sarmale să ne îndemne la excese, spun că ar fi bine să ținem seama de avertismentul din caricatura lui C. Pătrășcan, pentru care îi mulțumesc lui Emanuiel Pavel. Enjoy! Cu moderație…
Păstorel Teodoreanu: Odă sarmalei
Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii,
imn de lăuda mâncării, înălțat în cerul gurii.
O cochetă care-și scăldă trupu-n sos și în smântână
și se-nfășoară în varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu și un strașnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatara principală ține-n spațiu tolerate
perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini… sarmaua !!!
Datorită prietenului nostru din Canada, desigur, furnizorul en titre Virgil Glăvan… Iar grafica primită de la profesorul Septimiu Chelcea pare să sugereze vîslitul actualei coaliții, așa crede Domnia Sa, așa cred și eu. Enjoy!
-Bulă, pentru ce sunt astea?
-Pentru durerea ta de cap.
-Dar nu mă doare capul!
-Te-am prins! Treci!!!
*****
Bulă:
-Spune-mi, dragă, câți bărbați ai avut înaintea mea?
…Tăcere.
-Am jignit-o! s-a gândit soțul.
Cinci minute mai târziu o întreabă:
-Ești supărată?
-Nu, încă număr !
*****
Bulă și Ștrulă, doi bețivi notorii… La un moment dat, Ștrulă întreabă:
-Bulă, care boală ți se pare mai gravă: Parkinson sau Alzheimer?
-Eu zic că este mai bine să ai Parkinson.
-Cum așa?
-E simplu, mai bine să verși o jumătate de pahar, decât să uiți unde ai pus sticla!
*****
Bulă se întoarce mai devreme acasă și îl găsește pe unul în dormitor. Când îl vede, bărbatul se ridică, se îmbracă și fuge mâncând pământul.
Uluit de cele văzute, Bulă îi spune soției:
-Bubulino, ce a fost asta?
-Ei, ce să fie, generația din ziua de azi! Pleacă fără să zică nimic. Nici mie „merci”, nici ție „pardon”.
Liviu ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
