SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – O copilărie pe malurile Jijiei

Cu mulți ani în urmă, să tot fie vreo cincisprezece, poate douăzeci, celui care îmi pune întrebările îi venise ideea unei cărți-dialog. Ideea s-a pierdut pe drum, dar au rămas aceste pasaje despre copilăria mea. După niște ani, materia de aici a apărut compactă, fără întrebări, într-o carte coordonată de poetul Nicolae Turtureanu. Nu am găsit versiunea aceea, pe care o prefer dar, căutînd-o, măcar am dat peste aceasta!

– Să rămînem pentru o vreme la „amintirile trecutului”: aici, unde este copilul Liviu Antonesei?

– Of, Dumnezeule, în ce vrei sa mă bagi! Date fiind circumstanţele naşterii mele, mă pui să vorbesc despre ceva care, în mod normal, n-ar fi existat, dar norocul a făcut să existe multiplu. În loc de niciuna ori de una, am avut o mulţime de copilării, pe care le întrevăd acum caleidoscopic, neştiind exact unde s-a terminat una şi unde a început alta, neştiind nici măcar dacă se vor fi terminat cu toatele! La începutul anilor `50, părinţii mei erau cadre medicale medii – şi singurele totodată – la un dispensar dintr-un sat, Ţigănaşi, aflat la vreo cincisprezece kilometri de Iaşi. În aprilie 1953, cînd eu aveam şapte luni de viaţa intrauterină, părinţii mei au avut fericita/nefericita inspiraţie să meargă într-un sat aflat la vreo treizeci de kilometri de reşedinţă, în vizită la familia unei surori mai mari de-a mamei. Drumul era dificil, o bucată cu şareta dispensarului, apoi cu un tren, iar finalul cu căruţa. După cîteva zile, au început drumul invers. Dar în dreptul dispensarului comunal pe mama au apucat-o durerile naşterii. La dispensar nu era nimeni, era încă foarte dimineaţă, astfel încît m-a născut asistată de tatăl meu, care de fapt era asistent de igienă. Astfel, a apărut pe lume o fiinţă de sub un kilogram jumătate, cu pielea neformată complet, dar cu un incisiv de sus deja mijit! În mod normal, atunci, dar şi acum, cum am văzut la maternitatea ploieşteană, un asemenea făt deceda fără mari probleme. De altfel, mama mamei mele, sosită acolo în fugă dintr-un alt sat, cu legiunea de rude după ea, a şi decretat: „Ce-o să mai sufere Anişoara, săraca! Broasca asta nu trăieşte nici o săptămînă!”. Şi aşa ar fi fost, dacă părinţii mei n-ar fi fost oameni de meserie, care s-au priceput să improvizeze un incubator dintr-un cadru metalic, cîţiva metri de tifon şi un bec electric. Deci, prima lună de viaţă aşa mi-am petrecut-o, în acel dispensar de la Vlădeni, pentru că în satul nostru nu exista încă electricitate. Aşa a început, deci, copilăria mea, aşa au început copilăriile mele. Cea dintîi este cea de la Tigănaşi, deci, şi a durat pînă pe la opt ani şi jumătate şi i-aş spune perioada protectivă, dacă nu şi paradisiacă. Apărînd pe lume cum am apărut, cei din jur, adică părinţii, bunica dinspre tată, femeile de la dispensar, cam toată omenimea de pe-acolo, au simţit nevoia să mă protejeze, poate chiar în exces. În ciuda sărăciei endemice din jur, aveau şi mijloace de altfel – pe lîngă cele două salarii, mai erau vreo două sute de curci într-o şură, o vacă, o livadă care începuse să dea în rod, chiar şi o mică vie. Într-un pod de la dispensar, ai mei au găsit nişte vitaminizante suedeze, cu fluor şi calciu, rămase din timpul foametei, şi m-au îndopat cu ele. Mai trist a fost cînd s-au terminat şi a început calvarul, pe care ce-i din generaţia mea şi-l amintesc desigur, unturii de peşte, cu gustul şi mirosul ei insuportabile. În ciuda protecţiei, ori poate din cauza ei, au mai fost destule ocazii atunci să ies precipitat din această lume. Cînd am căzut în betoniera de pe şantierul casei noastre, care se mărea odată cu numărul membrilor familiei. Cînd am descoperit un depozit de muniţie şi mi-am umplut buzunarele şi mîinile cu focoase şi doar abilitatea vizitiului a reuşit să mă dispenseze de ele, să le arunce într-o fîntînă părăsită, unde au şi explodat foarte frumos, în opinia mea de atunci, dar şi de acum! Sau cînd am dat foc unei căpiţe de fîn, ca să se încălzească oamenii ce scoteau cartofii pentru dispensar din pămîntul îngheţat al unei gropi căptuşite cu paie. Cînd mi-am dat seamă că e destul de groasă, am încercat, desigur, să sting incendiul! Dar astea sînt amintirile neplăcute! Cele plăcute sînt, desigur, mult mai numeroase, chiar mai palpitante, dar nu ştiu de ce nu simt nevoia să le evoc, poate în afara primei zile de şcoală, cînd m-am îndrăgostit brusc de colega de bancă şi cînd am băut pe loc cerneala căzută din călimara ei răsturnată în prima pauză, ca să o salvez de eventualele represalii ale învăţătoarei. Din fericire, învăţătoarea mea de atunci a înţeles semnificaţia profundă a gestului meu şi s-a mulţumit să mă spele de urmele intens colorate în violet ale acestuia. Însă probabil cele mai importante lucruri din acea copilărie rămîn învăţarea înotului, la o vîrstă atît de mică încît nu mi-o amintesc. Satul era pe malul Jijiei, mai erau şi nişte iazuri în perimetrul comunei, astfel încît noi, copiii de acolo, învăţam cam în acelaşi timp să mergem şi să înotăm. Şi învăţatul scrisului şi al cititului, pe la cinci ani, cu ajutorul bunicii, un pedagog foarte talentat. Pe titlurile din „Scînteia” mă învăţa literele, apoi mă trecea la „Biblie”, pentru că, foarte credincioasă fiind, acolo avea interesul ideologic, ca să spun aşa. Tot ea mă ducea la biserică, pînă tîrziu în cea de-a doua copilărie, cînd ne mutasem în Iaşi. De-abia atunci, am sesizat că părăseam slujba cînd începeau rugile pentru conducători, sub pretextul că o dor picioarele. Dar la sfîrşitul clasei întîi, părinţii mei au luat decizia să ne mutăm la Iaşi, „pentru viitorul copiilor”, cum i-am auzit vorbind. Tata plecase mai devreme, la direcţia sanitară raională, iar la sfîrşitul anului şcolar ne-am mutat şi noi. Dacă la „raion” îmi plăcea, pentru că era în afara oraşului, într-o zonă împădurită, pe care tranziţia de acum o transformă în cartier rezidenţial, şi aveau nişte cai mari nemţeşti, prima locuinţă ieşeană a fost un şoc, trăind violent sentimentul pierderii paradisului şi, mulţi ani după aceea, nostalgia acestuia. Chiar de curînd într-un poem apare imaginea „iazului mov din copilărie”, pentru că aşa mi-l amintesc eu într-un amurg splendid de sfîrşit de vară, început de toamnă. Mai întîi că era un apartament foarte mic prin comparaţie cu casa noastră părăsită. Iar curtea, dacă-i pot spune aşa, era minusculă, fără scrînciob şi celelalte ce le părăsisem mai degrabă fără voia mea. Noroc că exista un maidan ce mi se părea, prin dimensiuni, doar prin dimensiuni, comparabil cu curtea-grădina-livada de acasă. Pe deasupra, grupul sanitar, pe care îl împărţeam cu o altă familie, era lipsit de lumină, iar din ţevile negre se auzeau zgomote fioroase, de parcă s-ar fi ascuns balauri acolo. Pe deasupra, încă din prima zi a început să mă doară gîtul de la toţi oamenii pe care-i salutam pe stradă, ba într-o parte, ba în cealaltă. De-abia după vreo trei zile, a observat mama chestia asta şi mi-a explicat că „aici nu e ca la noi, la ţară”. Şi chiar nu era! Poate din acest motiv, toate vacanţele şcolare le petreceam la verii mei, la Vlădenii unde mă născusem din întîmplare, unde trecea de asemenea Jijia şi unde iazurile erau chiar mai mari decît la Ţigănaşi. Toată copilăria ieşeană a fost deci dublată de cestălaltă, cum toată adolescenţa a fost dublată de vacanţele de vară petrecute într-o colonie forestieră de munte, undeva lîngă Oneşti, unde locuia un frate al mamei, perioadă atît de importantă, intelectual şi sentimental, încît am evocat-o într-o povestire scrisă prin 1978, rescrisă în 2002 şi tipărită în volumul „Check Point Charlie”.

Şi-aşa îmi amintesc cum a intrat literatura în viaţa mea! După un an, ne-am mutat într-o altă locuinţă mai spaţioasă, unde aveam la dispoziţia nu doar o curte mare, cu salcîmi şi duzi, dar şi o străduţă întreagă, ferită de circulaţia maşinilor, unde ne întîlneam 15 – 20 de copii de vîrste apropiate, jucam fotbal, ascunsa, învăţam să fumăm pe ascuns, ne luptam cu găştile din curţile vecine, ne iniţiam în cele erotice. Şi-mi amintesc cum o simplă replică a bunicii m-a vindecat definitiv de vreun antisemitism. Acolo unde locuim, jumătate eram familii de români, cealaltă jumătate erau familii de evrei. Între mine şi Adolică, un băiat de vîrsta mea, era o anume rivalitate legată de leadership, dar şi de o fată spre care priveam amîndoi. Odată, m-a luat prin surprindere, m-a trîntit jos, m-a imobilizat destul de meseriaş şi a început să-mi care pumni cu nemiluita. Eliberîndu-mă în cele din urmă, l-am pus pe fugă şi am strigat după el „Jidanule”. Bunica mea, care era în înalte discuţii teologice, cu mama altui copil evreu, a auzit, a scos capul pe geam şi m-a chemat. De faţă cu interlocutoarea ei, de care-mi era groaznic de jenă, mi-a spus doar atît: „Dar tu ai uitat că Iisus Hristos a fost Jidan?” Ei, bine, de atunci, n-am mai uitat! Dar, deosebit de ceilalţi copii, eu citeam aproape tot timpul. În cîteva zile dintr-o vacanţă de iarnă, în clasa a treia cred, fără pauze decît pentru somn, am citit „Cavalerii teutoni”, ieşind ameţit din lectură. Apoi, „Baltagul”. Şi apoi am început să scriu – să scriu romane! Era perioada filmelor cu partizani sovietici, aşa că primele romane erau cu partizani. Apoi, începînd mica liberalizare, veneau westernurile cu John Wayne şi am început să scriu westernuri şi, pentru că primisem cadou una din primele truse de creioane cariocas din curte, le şi ilustram cu splendide desene de un kitsch nebun. Chiar regret că acele caiete, ca şi altele de mai tîrziu, s-au pierdut la cutremurul din 1977.

Şi deodată, copilăria s-a terminat, cred, cel puţin această copilărie. Pe de o parte, m-am îndrăgostit, serios şi fără speranţă, de o fată de vîrsta mea din vecini. Pe de alta, după examenele de absolvire şi de admitere în liceu, aflat în vacanţă la alţi veri de-ai mei, la Hălceni, lîngă Vlădeni, unde unchiul meu avea în grijă harbuzăria, în vreme ce-mi trăiam interiorizat iubirea fără speranţe, a dat istoria peste mine. Într-o zi splendidă de sfîrşit de august, în vreme ce încercam cu verii mei al zecelea harbuz ca să-l găsim pe cel bun, a sosit din sat, în fugă, sora lor mai mare, care ne-a spus gîfîind că Uniunea Sovietică împreună cu alte ţări socialiste, dar fără România, au ocupat Cehoslovacia. În două ore, eram în tren la Vlădeni, iar pînă să se facă seara eram deja acasă. Îmi amintesc că, din prima seară, am luat cu toţii, de copii vorbesc!, am luat cu toţii decizia să ne apărăm patria de ruşi, dacă ne ocupă şi pe noi. Cred că era prima oară cînd foloseam cuvîntul patrie! În vreme ce tancurile patrulau pe strada principală, spre Prut, după cum spuneau adulţii, noi am făcut rost de carbid şi ţevi de aluminiu, din cele folosite la antenele TV, am făcut provizii de pietre şi ciomege. Eram pregătiţi, dar n-a mai fost nevoie! Sigur, acum, evocînd acele scene, rîd în hohote, dar nici alţii n-au fost mai breji ca noi! Am aflat între timp despre foştii deţinuţi politici care au intrat în PCR, după discursul din balcon al lui Ceauşescu, ca să poată apoi intra în gărzile patriotice, să primească arme şi să-i bată snop pe eventualii invadatori! Aşa s-a terminat acea copilărie şi, probabil, orice copilărie se termină întotdeauna cînd dă istoria, cu tancuri şi ciubote, buzna peste ea!

– E din ce în ce mai interesant ce îmi spui despre copilăria ta. Atât de interesant încât devin şi mai curios. Vreau să te rog să îmi mai vorbeşti despre copilul Liviu Antonesei. Cum era lumea în care trăia el? Vreau să spun – până când să se destrame, din ce era făcută vraja ei?

– Dacă trec peste această întîmplare tristă, cred că pot spune că am avut o primă copilărie fericită, într-un mediu ce mi s-a părut mereu paradisiac. În ciuda epocii, nouă nu ne lipsea nimic din cele neapărat necesare. Iar dacă părinţii, din pricina slujbelor, lipseau cam zi lumină, dar şi multe nopţi, fiind ba la dispensar, ba la bolnavii de prin satele comunei, bunica era mereu în preajma noastră, a mea şi a sorei mele. Şi era o adevărată colecţie de poveşti, snoave, întîmplări. Şi mai era cufărul său din lemn cu chingi metalice din care scotea cărţile sale despre sfinţi, acte cu ştampile chezaro-crăieşti şi regale, ilustrate vechi cu Viena, Bucureşti, ori cu imagini americane, primite de la bunicul din peregrinările sale, de la sora tatei instalată în capitală, fotografiile celor doi băieţi morţi pe front şi ale unei alte fiice, îmbrăcată în uniformă de liceu, moartă de tuberculoză imediat după război. Dar, mai ales, era imensul şes pe care am învăţat să joc fotbal cu mingea de cîrpă, Jijia în care nu ştiu cînd am învăţat să înot şi cele cîteva iazuri. Îmi amintesc prima ciocolată, adusă de sora tatei de la Bucureşti, că „se băgase” cu prilejul Festivalului Internaţional al Tineretului, cred că tot prin 1955 sau 1956. Şi o mulţime de prieteni cărora aveam să le pierd urma în 1961, cînd ne-am mutat la Iaşi şi a început altă copilărie. Acesteia, deşi nu-i pot reproşa propriu-zis mare lucru,  nu i-aş mai putea spune paradisiacă. N-aş putea da acest nume nici vacanţelor petrecute la Vlădeni, extraordinar de pline de altfel, nici celor de la Hălceni, cu fabuloasa harbuzărie. Nu ştiu de ce, poate că, totuşi, creşteam cu fiecare lună, cu fiecare zi.

– Spuneai mai înainte că lumea aceasta s-a dărâmat (într-un fel, fiindcă fragmente din ea au rămas în tine) atunci când istoria a intrat cu tancuri şi ciubote. Era prima dată când istoria dădea buzna în copilăria ta?

– Nu, probabil că mă mai întîlnisem cu istoria, dar nu atît de direct şi de brutal. Auzisem, de pildă, de foarte mic lucruri despre cooperativizare la care, ca „intelectuali ai satului”, participaseră, cel puţin la faza blîndă, şi părinţii mei. Auzeam cîte ceva în discuţiile lor, dar nu înţelegeam mare lucru, pentru că, pe de o parte, ei tăceau cînd mă sesizau în preajmă, pe de alta, puterea mea de înţelegere era fatalmente limitată. Eram însă un admirator necondiţionat al lui Victor Aruştei, singurul din comună care nu intrase în cooperativă – şi n-a intrat nici pînă în 1989! –, deşi nu înţelegeam nici măcar sensul termenului. Acestuia i-am dedicat povestirea Povestea calului şi a căruţaşului din volumul Check Point Charlie. Dar nu este povestea lui, ci o ficţiune, în care reală este admiraţia speriată a personajului copil care relatează faţă de personaj. Din fericire, Aruştei nu a fost închis, dar i s-au aplicat alte măsuri represive – bătăi, anchete, cote insuportabile, obligaţia de a plăti şcolarizarea copiilor şi îngrijirea medicală. Dar a intrat cu fruntea sus în această cumplită perioadă de renormalizare a României. Nu pot să nu-l admir şi acum, deşi nu l-am revăzut de la începutul anilor nouăzeci, cînd a fost organizatorul PAC-ului din Ţigănaşi! Aşa ne-am reîntîlnit după mai bine de treizeci de ani. Eu copilul devenit matur, el la începutul bătrîneţii, dar foarte în putere încă – pentru că rezistase, nu?

Şi, sigur, istoria mai intra în viaţa mea şi cînd soseau în control tovarăşii de la raion şi chiar de la regiune, cu haine de piele, încruntaţi, plini de ei, cînd toată lumea părea cuprinsă de panică, care se risipea de-abia la sfîrşitul controlului, care ieşea de regulă bine, cînd începea un chef cu toate notabilităţile satului, de la secretarul de partid la popă, în ciuda ateismului oficial al regimului. Poate din acest motiv, în ciuda faptului că sînt un om credincios, am rămas cu o suspiciune difuză faţă de ierarhia bisericească. Îmi amintesc un revelion din acestea între „oamenii de bine ai satului”, care se petrecea la noi acasă, cred că de-abia se terminase casa nouă. Noi, copiii şi bunica, fusesem trimişi la culcare dar, la un moment dat, m-am trezit din cauza gălăgiei şi m-am instalat la gaura cheii de la uşa dintre camere. Atmosfera era încinsă şi cele mai reuşite anecdote fără perdea le spunea părintele! Nu cred că înţelegeam tot, dar înţelegeam esenţialul! Şi-mi era groază să nu se trezească soră-mea şi, mai ales, bunica.

– Ce (te) jucai când erai mic? Cu ce te jucai?

– Păi, cred că fotbalul cu mingea de cîrpă l-am amintit deja. De fapt, era mai degrabă o miuţă, pentru că jucam în orice loc ce ni se părea potrivit, nu pe terenuri regulamentare. De abia cînd am ajuns la Iaşi, deci după opt ani şi jumătate, am jucat cu mingi adevărate, de cauciuc, piele, plastic. Dar mai era un joc cu mingea de cîrpă, pe care l-am învăţat la Vlădeni şi l-am transplantat la Ţigănaşi şi chiar la Iaşi. Se putea folosi şi o minge mică de cauciuc. Se chema „nouă pietre” şi e din familia oinei şi a baseball-ului. Un număr de jucători, nu prea contează cîţi, ca şi la fotbalul pe care-l jucam noi, se împarte în două echipe, una „la aruncat”, cealaltă „la cădit”. Nouă pietre se aşează una peste alta, echipa de la aruncat are mingea şi, pe rînd, aruncă în micul turn de pietre. Cînd un jucător nimereşte turnul, pietrele sînt răsturnate. Echipa de la clădit încearcă să pună pietrele înapoi, în vreme ce cealaltă se străduieşte să-i elimine pe adversari lovindu-i cu mingea. Cîştigă fie cei care reuşesc să refacă turnul, fie ceilalţi dacă şi-au eliminat toţi adversarii. De fapt, în vreme ce scriu, îmi dau seama că echipele se fixează de-abia în momentul nimeririi turnului, pentru că trag la ţintă jucătorii ambelor echipe, alternativ, pînă ce unul nimereşte ţinta şi-şi duce echipa „la aruncat”, postură şi mai plăcută – loviturile puteau fi dureroase! –, dar şi mai favorabilă victoriei. La Iaşi, în prima perioadă, vreun an şi ceva, cît am stat în prima locuinţă, m-am jucat destul de puţin. Trebuia să mă adaptez cu oraşul, dar nici nu prea erau băieţi, ci mai mult fete. În cealaltă parte, în centru, unde am rămas pînă la cutremurul din 77, eram foarte mulţi copii, băieţi şi fete, cred că eram aproape 30, că ne adunam dintr-o curte foarte mare, cu mai multe case, dar şi dintr-un bloc cu două etaje, blocul cooperaţiei, aşezat între bulevardul principal şi o străduţă pe care jucam fotbal, pînă spărgeam vreun geam şi vecinii ne alungau, ne confiscau, dacă puteau!, mingea, pe care ne-o returnau după ce înlocuiam geamul spart. Tot acolo, ca şi la Vlădeni, în vacanţe, jucam „ascunsa”, profitînd de tot felul de cotloane, pivniţe, magazii etc, ori „hoţii şi vardiştii”. Însă, cinci-şase luni pe an, joaca mea preferată era înotul, care a rămas şi acum! Nu cred că făceam sportul înot, de altfel tîrziu şi dificil am învăţat mişcările corecte ale stilurilor, ci mă/ne jucam, pentru că nu era vorba de vreo performanţă, ci de înot dezordonat, sărituri, scufundări, jocuri cu mingea ş.a.m.d. Dar eu eram destul de capricios, alternam cumva extraversiunea, cînd participam entuziast la toate jocurile, cu perioade mai introvertite, cînd nu ieşeam cu zilele din casă, mai ales iarna, pentru că puneam mîna pe vreo carte interesantă, sau pentru scriam vreun „roman”. Apoi, în liceu, în afară de fotbal, mai degrabă ascultam muzică rock cu băieţii decît să ne jucăm. Iar vacanţele din liceu, toate, le-am petrecut într-un sat de munte, lîngă Oneşti, unde lucram la pădure, degajare ori plantare, adunat şi clădit fîn şi cîştigam într-o vară cîteva mii de lei, cam două salarii lunare de pe vremea aceea. Şi asta fără să mă omor – nu trebuia să merg zilnic, dar eram pontat numai cînd mă duceam. Cum se lucra în acord, ziua de muncă era pontată 12 ore, iar sîmbăta şi duminica 14, deşi efectiv stăteam vreo 10, cu tot cu drumul dus-întors şi o pauză de o oră la prînz. Era foarte plăcut. Cînd mă simţeam obosit ori n-aveam chef, mă duceam la pescuit de păstrăvi sau jucam fotbal cu alţi chiulangii, pentru că toţi băieţii din colonie, dar şi o mulţime de fete, făceau asta în vacanţele de vară. Sfîrşitul acelei perioade este oarecum evocat în Întîlnirea, memoria, din Check Point Charlie, cu tot cu iubirea fabuloasă ce i-a pus şi capăt de altfel!

– Acum te mai joci? Merită să te joci?

– Bineînţeles! Nici nu merită să faci altceva! Sigur, eu sînt un om care munceşte aproape tot timpul, dar am norocul unor munci care îmi plac şi, de aceea, dimensiunea ludică este mereu prezentă. De altfel, cultura însăşi, în absenţa acestei dimensiuni, ar fi o mortăciune plicticoasă. Am avut norocul să-mi cadă în mîini cartea lui Caillois cînd eram foarte tînăr şi, atunci, foarte devreme, am şi putut să-mi explic din timp aceste lucruri. De altfel, chiar lucrarea de licenţă a fost despre joc. E bine că am aflat astea cînd eram tînăr, pentru că m-a scăpat de obsesia că trebuie să fii grav, încruntat, posac, cînd te ocupi de cele serioase, care mi-a cam bîntuit adolescenţa. Că am învăţat, prin urmare, că jocul însuşi, dar şi joaca – pentru distincţia lui Mead între „play” şi „game” e pertinentă – este o chestiune foarte serioasă, prea serioasă care să ne gîndim la ele încruntaţi. Dar dincolo de ce-am spus pînă acum, mă joc cu plăcere cu cîinele meu, Tico, un caniche negru cum nu se poate mai jucăuş, ba chiar şi cu copiii, dacă se iveşte ocazia. Cînd era mică fiica mea, am inventat împreună o mulţime de jocuri, le-am reinventat. De cînd am trecut pe computer, m-au tentat şi jocurile electronice, dar acum le-am şters, pentru că pierdeam prea mult timp – nici teza de doctorat n-am terminat-o pînă n-am şters jocurile! Cred că ăştia pun nişte droguri, nişte chestii subliminale pe acolo, că e foarte greu să te sustragi! Acum, de vreo două zile, fiind răcit, stau în casă. Ai mare noroc că n-am jocuri în computer, cine ştie cînd mă apucam să-ţi răspund!

PS Aceste pagini despre copilăria mea de pe malurile Jijiei sunt desprinse dintr-o carte-interviu începută acum cîţiva ani şi care, vreodată, va fi şi încheiată. Întrebările stimulative îmi sunt puse de jurnalistul Cristian Pătrăşconiu.

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…

 

 

 

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro