Deosebit de primul an de jurnal și în oarecare măsură de al doilea, ultimii ani sînt foarte săraci. Aici e cam tot ce am scris în 1982, mai puțin o postare pe care o voi pune separat. Este mai delicată, intimă în sensul propriu al termenului și va avea nevoie de explicații…
16 mai 1982, o duminică
De aproape o lună am pornit spre 30 de ani. Tot cam de atunci se înmulțesc semnele obscurantismului și intoleranței în jur. Semnele nu mi se par deloc bune. Un soi de teroare difuză, un fel de derută generală. Parcă am fi în pragul unui seism. Criza morală mi se pare mult mai serioasă, mai gravă decît restul care, în cinci-zece ani, poate fi depășit. Criza morală, însă, roade temeinic, roade în durată. Cine nu-și găsește acuma sursele cele mai fertile ale tăriei interioare e pierdut – în timp și în eternitate. Mulți – dintre cei pe care-i credeam tari și buni – sînt deja pierduți. Dacă rezist – psihologic – acum, sînt salvat. Dacă nu … mai bine să nu mă gîndesc. Reiau gîndul din 4 martie, chiar în varianta lui originară: „birui-va gîndul“. Altfel, nu-i nici o scăpare. Se pare că tratamentul (chimioterapia) ce mi-l aplic de unul singur dă roade – sînt de un optimism deșănțat. Să mai vedem poate una-două săptămîni.
17 mai 1982, o luni
Să reziști tuturor agresiunilor, netulburat, fără nici un gînd de ripostă echivalentă. Să-ți faci datoria de om și de scriitor conform unei etici transistorice, eterne. În conformitate cu aceeași, dacă nu poți face binele întotdeauna, abține-te măcar de a face răul. Contemplă și meditează, acționează puțin. Ajută-te singur.
Scriitorul, care lucrează în virtutea unui canon etern – acela al esteticului – nu poate fi – în calitate de scriitor – sclavul unei etici istorice. Frumosul în sinea sa este transistoric → transistoricitatea operei de artă (dincolo de zgura, necesară totuși, a timpului) → valoarea intrinsecă a acesteia (un – să-i zic – discipol al meu încearcă să scrie ceva în această privință); transistoricitate estetică și transistoricitate etică. În rest, scriitorul e, și el, un cetățean onorabil și știe ce are de făcut în timpul său. Să-i dai lecții la tv. și prin presă e aberant pentru că, în principiu, e înzestrat cu o inteligență (fie ea și „artistică“) deasupra mediei. În acest sens, mă amuză o campanie gutenbergian-mahalagească menită să-l lămurească pe scriitor asupra lumii în care trăim. Ehe, pe ce lume mai trăim și noi! Mi-ar fi plăcut orice epocă (în spațiul nostru cultural) de la „Dacia literară“ pînă la începutul războiului al doilea mondial. Poate reușesc odată să fac o antologie O sută de ani de luciditate, însoțită de un lung studiu introductiv în care să reliefez liniile de forță ale acestei plăci turnante a existenței noastre spirituale. De la popor la națiune. De la reforme la structurat. De la blînda inconștiență poporană la exigențele unei culturi mature. Apoi hiatus. Apoi tentative timide de reluare a drumului. Apoi. Apoi. Apoi! Cine mai poate ști?
Depășesc nevroza prin autotratamentul cu Levomepromazin, dar o stare de somnolență cvasipermanentă mă împiedică să lucrez cît de cît constant. Măcar dacă roadele tratamentului ar fi durabile. Acum – cel puțin – mă simt foarte bine: calm, senin, lucid, cu o foarte difuză (și necesară) melancolie.
Natalie Sarautte are o carte Era suspiciunilor (Petrini din Preda își botezase proiectul „Era ticăloșilor“). Simptomatic. În ce mă privește, nu-mi dau seama în cine pot avea încredere absolută și în cine nu. Frumoasă eră! Culmea e că sînt – în același timp – convins de existența unei adevărate „aristocrații a spiritului“, în sensul lui Baudelaire. Descurcă-te de mai poți!
31 octombrie 1982, o duminică
Recitesc Schimbarea… lui Cioran. Să reiau două fragmente: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toții, o excepție inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care și un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi știut că nu putem fi decît esențial mediocri, că nu este ieșire din noi înșine și ne-am fi adaptat perfect condiției noastre minore. Sîntem prea obligați față de geniul lui și față de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“ (p.73) și „România nu trebuie să se mîngîie că mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într-o limbă necunoscută, n-a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacă nu s-ar fi adîncit în săpături și și-ar fi cultivat mai puțin înălțimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n-a fost niciodată mai mult decît un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanța și disprețul față de lume, pentru a fi un om mare.“
Mă întreb, însă, dacă invitația cioraniană de a trăi acut, de a interioriza tragismul acestei culturi mici nu duce, mai degrabă, la sterilitate decît la creație. Pentru creație e necesară, totuși, o anume „inconștiență“ metodologică, un soi de „optimism“ absurd. Luciditatea absolută nu poate duce, hic et nunc, decît la scepticism. Sceptic fiind, să creezi? iată paradoxul de surmontat. În mod ciudat, cartea lui Cioran mă – să zic – face să capăt aripi. Un fel de luptă împotriva destinului.
24 noiembrie 1982, o miercuri
De cîteva zile îmi tot venea în minte că m-aș dori din nou copil. Azi, mi-am dat seama că mai degrabă aș fi bătrîn și singur – fără probleme, singur. Tot un fel de tendință regresivă. Sau – mai bine – dacă s-ar termina toate.
8 decembrie 1982, o miercuri
Am terminat numărul din revistă cu Eseul, la Iași. Pare excelent: eseurile, poemele lui Grigurcu, prozele, interviul lui (ilizibil, n. m. L. A).. Ieri, scandal cu președintele din cauza sumarului neprezentat la timp. Plus că – din cauza unui imbecil – nu văzuse șpalturile la precedentul. Ieșirea mea de orgoliu, totuși, necesară. Nu aveam dreptate întrutotul, dar aveam în principiu. O revistă nu poate avea decît un singur naș. De le convine, bine. De nu, să caute altul mai maleabil. Nu pot lucra decît cu maximul de autonomie posibilă. Respectînd – cît se poate – regula jocului: primele pagini. Și așa îmi vine greu.Visul meu este o revistă eminamente și integral culturală. Ceea ce nici Dialogul (deși cu statut oarecum privilegiat) nu reușește să fie. Ultimele mele numere sînt infinit mai „utile“ cultural. Nu poți face o revistă vie decît cu perspectiva europeană în față. Localismul minor → reviste minore. Din păcate, singura revistă românească de valoare și suprafață europeană este Secolul XX. Opinia 7-8 e un Secol XX în miniatură. Din cele 16 pagini culturale, cel puțin 12-14 sînt europene. Cred, însă, că după acest număr va fi tot mai greu de menținut linia. Poate ar fi timpul să mă retrag. Am făcut trei ani o revistă de care nu-mi este rușine. În fond, tot ce are un început are și un sfîrșit. Pe de altă parte, ideea dispariției ei (sau a „metamorfozării“) îmi este insuportabilă. Ca și cum aș pierde propriul meu copil. Să mai vedem, deci. Am răsfoit zilele trecute colecția integrală. Cei trei ani ai mei sînt, de departe, un vîrf. Cel puțin cîteva numere (toate „dublele“) excepționale. Nici așa-zisele actualități nu-s proaste, în ultimul an mai ales. Probabil este singurul lucru pe care știu să-l fac bine, presupunînd colaborarea cu alții. Fantastică este această constanță de trei ani, avînd în vedere aproape totala mea incapacitate de adaptare. Probabil că întîmplarea mi-a scos în cale niște culoare libere. Cu așa o ocazie nu te întîlnești de două ori. Va trebui să merg înainte cît se poate. Interesant că, probabil, ei mă consideră indispensabil (ceea ce nu-i adevărat: fără mine ar scoate o revistă – proastă, e drept – fără probleme), cînd am ajuns seara acasă mă așteptau trei cu scuzele în proțap. Îmi dau seama că, deși fără intenție conștientă, cauza atitudinii mele a fost binevenită. Instinctul. Demonul știe ce face.
Din 20 de numere scoase de mine numai două ratate integral. În care n-am nici o vină. Mai corect: scoase de cînd sînt eu aici, fără participarea mea,cele două.
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
