Da, pe măsură ce trece timpul, notațiile se răresc – între 13 august 1980 și 5 mai 1981 sînt numai patru, dar destul de bogate în evenimente. Mai constat caracterul conjunctural al notațiilor – mereu renunțam la colaborarea cu o revistă sau alta, în general după mutilarea vreunui text, dar după niște luni reveneam. La un moment dat notez că renunț la Opinia studențească în urma criticilor „forurilor” că e prea cultă. Se pare că s-au împăcat cu gîndul și aveam să rămîn pînă la ancheta declanșată în 18 mai 1983, cînd am fost eliberat din funcție…
13 august 1980, o miercuri
N-am scris de mai bine de o lună în acest caiet. De altfel, am fost plecat trei săptămîni. La București, am avut bucuria de a-l cunoaște personal pe Radu Petrescu. Au fost trei zile de plimbări și discuții cu totul excepționale. Bucureștiul este un oraș foarte frumos cînd ți-l arată un bun cunoscător al lui.
Scurte întîlniri întîmplătoare cu Mircea Horia Simionescu și Al. George. Ambii intelectuali de rasă și oameni de mare civilitate.
Din păcate, la 2 Mai, am cunoscut și fața cealaltă a literatului. Dan Laurențiu, simpatic și colegial, dar într-o perpetuă – unii zic că durează de cel puțin 10 ani – , stare bahică, Petru Romoșan, structură de bîrfitor și delator, făcînd caz de nu știu ce experiență particulară, Nina Cassian exhibîndu-și trupul hidos pe plaja nudiștilor împreună cu vechiul ei amant lipovean ș.a. Timpul însă foarte bun și o apă minunată. Am înotat atît de mult încît, de două ori, m-a apucat plictiseala în larg. Nu oboseală, nici dorință de a muri – dacă nu o fi fost ceva inconștient –.ci, pur și simplu, plictiseală. Sau, poate, nu mai am nici chiar instinctul conservării? Între altele, am discutat cu Radu Petrescu proiectul unei cărți de dialoguri – un fel de polilog cu participarea a 5-8, 10 scriitori din Iași, Cluj, Timișoara și București – despre starea culturii române, nu doar a literaturii, în momentul de față. Discuții purtate prin corespondență. Ar putea ieși ceva interesant dacă s-ar mai găsi cel puțin 1-2 doritori. Noi ne gîndeam la Șerban Foarță, Ion Pop, Virgil Mihaiu, Al. Călinescu, M.H.Simionescu, Livius Ciocârlie, eventual M. D.G heorghiu, Marian Papahagi.
În anticariatele bucureștene, am reușit să fac cîteva achiziții importante: în primul rînd, cartea lui Lev Șestov despre Pascal; apoi Contes du Talmud, Lettres de Madame de Sévigné, un Chateaubriand, primul volum din Variété de Valéry, Aphrodite de Pierre Louÿs și chiar o mică broșură a lui Gh. Brătianu despre La question roumaine en 1940.
A apărut cartea lui Nichita Danilov Fîntîni carteziene, eu, în urma lecturii din Șestov, descoperind că, de fapt, este un pascalian. Am scris un articol pe această temă și, sper, destul de bun. Foarte laudativ și pentru că volumul este bun, dar și pentru că N. D. este primul dintre noi care scoate un volum. Și, probabil, încă destul timp, singurul. Să-mi pot termina cartea de povestiri și cea de eseuri, ar fi excelent. Dar cînd? În ultimele două-trei luni n-am putut scrie decît 4-5 articole, majoritatea despre cărți. Trebuie să termin cu lucrarea de plan la institut și să mă pun pe treabă. Partea culturală a Opiniei a ieșit excelent, a doua, însă, va fi mult mai bună. Multe texte excelente.
13 octombrie 1980, o luni
Am fost o săptămînă la Cluj unde am cunoscut cîțiva scriitori excelenți: Ion Pop, Mircea Zaciu ș.a. V.M., un poet rafinat și – pentru mine la Cluj – o gazdă foarte atentă și săritoare. La plecare, înainte de a coborî din mașină la gară, i-am dat o adresă pentru trimis Echinox… Importantă, acolo, este ambianța. Spre deosebire de Iași, există un climat cultural mai ferm, o mișcare culturală. Sigur, e o părere făcută privind din exterior.
S-a terminat – în urma unui conflict inevitabil cu forurile ce o editează – chestiunea Opinia. Aveam un număr dublu excelent pe care ei l-au considerat prea „cult“. Excelent! Numere inculte nu mă pricep să fac. Am părăsit și acest vis. Nostim este că „partidul“ aprobase numărul.
Nu reușesc, de cîteva luni, să scriu textul despre Mihai Ursachi (mai precis despre ceea ce am numit Tripticul șarpelui). Mi-am propus să nu-l întîlnesc pe Mihai pînă nu scriu textul, poate așa reușesc să mă mobilizez.
Cronica mi-a distrus ultimul articol publicat acolo și o termin și cu ei. Cu Convorbiri Literare o terminasem. În Iași, rămîne Dialogul. Poate am să public în revistele din Cluj. Am procurat traducerea cărții lui Ciorănescu despre Baroc… De la un tip care desfăcea o bibliotecă moștenită, am luat Trois contes de Flaubert, Ľorigine des Aryens de Isaac Taylor, Le désir du Néant de un anume Louis Vialle și La femme et ľamour de Léon Daudet. Din păcate, am ratat alte cîteva cărți luate de M. D. G. (un Jankelevici, un Soloviev, un Martin Buber…Hm!).
Ideea de a dezvolta într-o carte în genul celor scrise de G.I. (despre tragic) și A.P., intuițiile mele asupra prostiei. Să-mi alcătuiesc o bibliografie minimală și un plan detaliat de lucru. Ceva, în același gen, despre joc. E timpul, oricum, să las articolele și să scriu cărți. Timpul începe să se adune îngrijorător, iar de lucrat lucrez tot mai puțin.
Adrian Marino, într-un interviu luat de Luceafărul (Mihai Ungheanu), o face lată. Îl remarcă pe notoriul grafoman Ioan Alex. Angheluș în felul următor: „I.A.A. care a publicat de curînd un interesant și inconformist Jurnal de idei, cu ierarhizări personale, libere, necomplexate, un document de independență de spirit și recluziune provincială în sensul bun al cuvîntului.“ Asta pentru că-l laudă pe Adrian Marino Grandomania nu e scuzabilă cînd, mînată de jocul său intern paradoxal, trebuie să comită astfel de siluiri în cîmpul valorilor.
16 aprilie 1981, o joi
După mai multe luni în care m-am simțit complet secat, am scris cîteva poeme dintre care unul, probabil, cel mai bun din cîte am scris vreodată: Călătorie în erele geologice. Am intrat în formă, așa cum s-a mai întîmplat, cu circa o lună o lună înainte de ziua de naștere. Am scris cîteva eseuri. Fragmente despre poezie V (Scrisoare lui Cezar Ivănescu) mi se pare, în ciuda observațiilor destul de dure ale lui V.G., corect. O să pregătesc un text ca răspuns observațiilor.
Citesc iar Elogiul lui Erasmus în vederea cărții despre prostie. Am rescris, amplificat, micul eseu asupra prostiei care va fi miezul părții „teoretice“. Aceasta urmează a fi completată cu două lecturi interpretative la Flaubert (Bouvard et Pecuchet) și Erasmus.
Memoriile lui Eliade m-au făcut să mă gîndesc ce utilă ar putea fi o carte despre generația spiritualistă interbelică. În Amintirile lui Stahl, numeroase referiri la Mircea Vulcănescu. Din acesta, un pasaj de două pagini în Vatra (prima oară după război).
Cunoscut pe Mircea Ciobanu – dezamăgitor. Am spus lui Mihai Ursavhi și Cezar Ivănescu că între acesta și Virgil Cuțitaru, de exemplu, deosebirea nu este decît graduală. De pe 13 octombrie, am reușit să scriu textul despre Triptic (într-o zi de decembrie, de dimineață pînă seara). Să văd dacă o să apară în Viața românească sau Caiete critice.
C. devine tot mai dezamăgitor ca om. Nimeni nu-l mai suportă. Ceilalți spun că și poezia lui este pe măsura-i. Chiar și V.G. care scrisese un text exaltat despre acesta. Note la observațiile lui V.G.: Cînd spun că poezia este o suprarealitate, înțeleg prin asta o altă lume (lucrul este, de altfel, numit așa) și n-are nici o legătură cu acel curent cu nume asemănător. Cine nu sesizează deosebirea dintre metafizică și metafizică poetică, adică a poemului, ce rost are să o mai și declare? „Comuniune a emoției și ideii“ etc. etc. nu e deloc banal pentru că, în acel caz, ar fi observat și Valery. Cum să nu fie gratuită și ineficientă poezia? Dar ce poate schimba ea în ordinea poetică a lucrurilor? Unde spun că nu există inspirația? Spun că nu are loc păstrarea conceptului de autor în forma lui actuală. Filosofia compoziției este, efectiv (pentru că-i place termenul), o metafizică și o poetică. Noțiunea de „voință intrinsecă a poemului“ este, desigur, străină cuiva care se declară ateu!
Răsfoind caietul, văd că este un an de cînd l-am început și nu pare a mi se fi întîmplat mare lucru. Deși unele schimbări nu sînt chiar inobservabile.
5 mai 1981, o marți
„Succesul triumfal“ (cu Călătorie în erele geologice și Fragmente despre poezie IV la Cenaclul de Luni) se întemeiază pe o neînțelegere uriașă. Ei cred, totuși, că eu aș fi un scriitor, adică m-aș ocupa de literatură. Ceea ce fac eu este și mai puțin și mai mult decît aceasta – încerc elaborarea unui instrument spiritual de autosalvare, a unei terapeutici.
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
