Dacă notațiile lunii mai au trebuit împărțite în trei episoade, constat că cele pentru iunie încap într-un singur episod, iar în iulie nu am notat nimic. Nu știu dacă nu va fi fost nimic de notat sau pur și simplu a scăzut entuziasmul diaristului. Reamintesc că fotografia este „de epocă”, este realizată de Tudor Jebeleanu, în iunie 1983, în curtea editurii Cartea Românească…
2 iunie 1980, o luni
După trei luni, alaltăieri, ieri și azi am scris trei poezii. O manieră nouă, unele mai „zglobii“, cu jocuri de cuvinte și rime facile întîmplătoare (dar căutate). Le-am intitulat (intenționînd un ciclu), cu un mot-valise, autonevroze (cuvînt descoperit cu ajutorul unei erori de dactilografiere, voisem să bat antinevrotic). E o infuzie de real, titluri de cărți existente și proiectate, melodii, autori, nume de străzi. Poate e ceva ușurel, dar agreabil la lectură. Cel puțin așa-mi par acum. Nu evită însă, cu totul, un anume dramatism și un fel de crispare. Irinei i-au plăcut toate. Am impresia că sincer, pentru că ea nu-și poate ascunde impresiile. V.G. a citit una dintre ele și mi-a spus că o consideră de valoare medie. Probabil are dreptate (deși el, în genere, e puțin răutăcios) și observ că țin ceva mai puțin la laude. În Jurnalul Virginiei Wolf găsesc o frază foarte adevărată: „partea cea mai îngrozitoare a profesiunii scriitoricești este faptul că te încrezi prea mult în elogii.“ Trebuie să mă debarasez total de nevoia de laude și de senzația penibilă pe care mi-o lasă –cel mai adesea – criticile. Chiar cele pe care le știu justificate. Observ că am reînceput să scriu odată cu îndreptarea vremii și că, tot acum, par a trece și printr-o acută criză de hipersensibilitate (ce se manifestă chiar și în limbaj, chiar și în cel scris din aceste ultime poezii). Aștept cu emoție, totuși, părerile lui Radu Petrescu (și chiar ale lui M.D.G.) despre volumul de poezii depus la concurs.
Am luat de la Tes cartea lui I.P.C. despre Eliade și am xerografiat-o. Am răsfoit-o și pare o întreprindere excelentă. Se pare că Adrian Marino a „folosit-o“ cu fervoare.
După Gabriel Liiceanu., iată că și Andrei Pleșu pare a ieși la lumină cu o carte interesantă: Pitoresc și melancolie; am văzut-o anunțată într-un prospect.
3 iunie 1980, o marți
Scriu la lumina unei lumînări întrucît, pentru a doua noapte la rînd, s-a produs o pană de electricitate. Pentru mine asta este îngrozitor pentru că numai nopțile sînt întrutotul ale scrisului. Mă pîndea un poem. A venit lumina. Să încerc să scriu poemul. Observ că, pe întuneric, am folosit â, dar nu și sunt.
L.V. a citit poemele. Și el optează pentru al doilea nemodificat. Crede – ca și mine – că celelalte două mai trebuiesc finisate. V.G. la fel. M-a înțepat puțin în legătură cu „generația în blugi“. I-am răspuns că e un experiment. Dar, dacă iese un ciclu, cred, îl voi integra într-un volum. Toți (aproape) poeții importanți au folosit mai multe voci. La Mihai Ursachi observ, în ultima vreme, un fel de ocol prin curentul „noilor poeți furioși“ autohtoni. Cum el stăpînește și meșteșugul, cîteodată lucrurile îi ies mult mai bune decît lor. De aceea, în timp, mulți dintre ei vor părea urmași ai săi și nu „surse“ de teme și procedee. Poeții mari au dreptul să încerce orice și să se hrănească de oriunde. Eu, în ciuda unor asemănări formale de ultimă oră, mă simt un poet solitar. Solidaritatea este din pură prietenie și nu de substrat. Același lucru este, probabil, valabil pentru cei mai buni dintre noi.
Autonevroze este un mot-valise lejer, dar pare potrivit ca titlu pentru acest ciclu (Care, nici el, nu va trebui să fie excesiv de greoi. Ceva ca un joc, dar și acesta are seriosul său).
12 iunie 1980, o joi
Am scris pentru Caiete critice (Al Călinescu m-a propus lui Gelu Ionescu) un articol pe tema raporturilor criticii cu literatura contemporană: Grandoarea și servituțile criticii, în trei părți, prima despre critica foiletonistică (cea mai lungă și mai închegată), a doua despre încercările de sinteză, a treia despre metodele moderne. Cam opt pagini scrise cam limpede, cam clar. Claritatea poate lăsa uneori impresia lipsei de subtilitate, dar nu am vrut să fiu subtil cu orice preț ca să-mi formulez cîteva opinii. Al Călinescu și V.G. care l-au citit spun că e bine scris.
Acum, am făcut planul pentru un vast articol (20-30 de pagini) maiorescian intitulat Direcția nouă în poezia română. O radiografie critică a poeziei deceniului 1970-1980. Risc, văd, să ajung „critic de direcție“.
Am primit scrisoarea lui Radu Petrescu despre volum. Exaltat la maximum, dar cu foarte utile observații terminologice pe manuscris. Observații utile mai face și L.V. La fel și L.I.S. Ținînd seama de ele, poate ieși un volum bun. Oricum, entuziasmul lui Radu Petrescu nu cred că e motivat de manuscris în sine, ci de ceea ce crede el că pot eu deveni. Numai de nu s-ar înșela. N-am mai scris nici o poezie de pe 3 iunie. Se pare că forma pe care o bănuisem nu a fost decît un foc de paie.
Foarte interesantă cartea lui N. Manolescu despre romanul românesc. Am revăzut și Metamorfozele poeziei din 1968. Foarte bine scrisă. Din păcate, cred că nu este nici el întrutotul cinstit.
23 iunie 1980, o luni
Noaptea de sîmbătă spre duminică am pierdut-o jucînd cărți (canastă). Trebuie să evit acest joc pentru că eu propuneam „să mai jucăm“. Nu știu ce s-a întîmplat. De o săptămînă am început să citesc sistematic, cu stiloul în mînă, Știința logicii și probabil eram obosit. Hegel, după încheierea sistemului, s-a apucat de jocul de cărți. Se pare că eu, înainte de a face un lucru cît de cît semnificativ, comit același gest. Să evit jocul acesta.
Din nou nu mai pot scrie nimic „de ficțiune“. Cîteva cronici literare și recenzii. Citesc. De fapt, poezia (chiar și pentru cei mai mari poeți – v. Eminescu) nu este decît excepția, iar timpul poeziei este mai scurt decît cel dedicat somnului, de pildă, într-o viață. Să mă gîndesc dacă nu caut cumva un mod cît mai elegant de a mă scuza pentru lenea sau neputința mea actuală de a scrie texte de imaginație.
Mihai Ursachi nu s-a întors încă. Unii au și lansat fel de fel de zvonuri.
25 iunie 1980, o miercuri
Mă surprinde ușurința cu care reușesc să înțeleg cartea lui Hegel. Acum nu mă mai înspăimîntă decît dimensiunile sale. Fenomenologia cred că o să pară o joacă. Totuși, cînd eram student în primul an, am aruncat de 4-5 ori această Știință a logicii din mînă. Ceea ce mă enervează la Hegel nu este atît dorința enormă (și, desigur, bolnavă) de sistem perfect, cît intenția de a introduce lumii, cu o obstinație la fel de colosală, o raționalitate desăvîrșită pe care aceasta nu poate să o aibă. În sistemul său (ca și la sectanții cei mai înrăiți) nu mai rămîne loc pentru nici o întrebare. Nu-mi dau seama cît este de greu/ușor să scrii un sistem cu toate răspunsurile în mînă. Oricum, de această dată, intenționez să duc lectura pînă la capăt. Nu sînt în pericol să mă îndrăgostesc de Sistem (îi iubesc prea mult pe Kierkegaard; și pe Cioran, și pe Nietzsche ca să mi se întîmple asta).
Écartèlement-ul celui de-al doilea este absolut fascinant la prima lectură. Între paramartha și sanscriți aleg oricînd primul adevăr dar, din nefericire, sînt foarte apropiat încă de primul. Cioran este eliberat de multă vreme. Ciudat, cît de deosebiți sînt cei din grupul format de Nae Ionescu: Eliade care construiește dorind, Cioran care nu dorește nimic și construiește à rebours, Ionesco despre care nici el singur nu știe ce dorește, Mircea Vulcănescu, acela dintre ei considerat cel mai bun, și care nu a mai avut prilejul să construiască ceva. Ciudat iar cum, în toate grupările intelectuale, cel mai bun este împiedicat de soartă să se manifeste deplin. În grupul formaliștilor ruși, aceeași situație. La spanioli, la fel.
Nu pot opta între Eliade și Cioran ca model și, poate, această perpetuă ezitare îmi va dărui propriul meu drum. Structural, chiar, am impresia, a mă situa în locul geometric al curbelor personalităților lor. Cînd Mihai Ursachi m-a asemănat cu Eliade, gîndul meu secret mergea către Cioran. Lucrurile s-ar fi inversat, desigur, în situația contrară. Important este să lucrez, nu chiar, ci obligatoriu fără cauză. Toate cauzele fiind echivalente, adică pierdute de la începuturi. Iubesc gratuitatea sinucigașă.
Zilele trecute (și azi) discuții fundamentale cu V. G. și L. P. și tristețea mea de-a nu reuși să fac acești doi amici să se înțeleagă. Acum situația e comică (tragi-comică): dacă e V. G. la mine și apare L. P., acesta se retrage în cîteva minute. V.G. dorește apropierea, dar…
Mi-am făcut copii xerox după cîteva cărți iubite: Yoga lui Eliade (prima), un dosar Céline minunat alcătuit, bogat în citate, Eliade al lui I. P. Culianu, Arsamatoria Maestrului Tong Hsuan.
Am citit în Ethos (caietul II, 1975) un excelent text al lui Al. Ciorănescu despre lipsa sfinților la români. În trecere, observă foarte exact rolul nefast al lui Cantemir pentru destinul acestui popor.
D. G. nu-mi spune nimic despre volumul de poezii. Ceea ce înseamnă că nu i-a plăcut. Nu-l condamn, nici mie nu-mi place acum, dar mă enervează că nu are curajul să mi-o spună. Cu M. D. G. nu reușesc să stabilesc niciodată relații de sinceritate deplină și directă deși ne cunoaștem din 1972. Există în el o spaimă de sinceritate și autenticitate înspăimîntătoare. Sau e doar un coeficient supranormal de civilitate și mă înșel eu.
Încep să mă conving tot mai mult că poezia nu poate fi pentru mine decît o ocupație ocazională. Sînt, ca și Goethe, poet ocazional, doar că marele poet a avut ocazii mai multe și mai bune!
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
