Constat că am fost oarecum activ pînă la ancheta din 18 mai 1983, după care motoarele s-au redus pînă la stingere. Nu există vreo decizie explicită că am renunțat la notații, totuși după cea din martie 1984, de altfel singura din an, nu mai urmează nimic. Este posibil ca nenorocita aceea de anchetă să-mi fi blocat elanul mărturisitor…
8 octombrie 1983, o sîmbătă
Aproape trei săptămîni de cînd am fost „eliberat“ din funcția de la revistă. Aproape trei ani de cînd am revenit acolo. Aproape zece de cînd am început. Zece ani de presă din care în ultimii trei, eu am făcut-o aproape în întregime, adică în ceea ce contează, partea culturală. Și de care nu-mi este rușine. Nu mă deranjează atît faptul că m-au scos, cît maniera. Măcar niște mulțumiri poate aș fi meritat. De plecat, oricum plecam în februarie cînd aș fi avut exact trei ani, cînd revista ar fi avut zece. Dar ce să te aștepți? Te folosesc cît te folosesc și apoi… E foarte adevărat că, în acești trei ani, revista a fost pentru mine aproape singurul meu motiv de entuziasm. Mi-a plăcut să scot o revistă, chiar cu neglijarea propriului meu scris, chiar cu enormul sacrificiu de timp pe care mi l-a cerut. A fost frumos, dar – oricum – trebuia să se termine. Am deja 30 de ani, numai două cărți scrise și nici una încă publicată. Cel mai devreme – dar în circumstanțe extrem de favorabile – aș debuta în volum în 1985! Adică la 32 de ani. Acum cînd copiii de 23-24 de ani publică deja cărți, cînd la 25-26 au două! Nu că m-aș grăbi, dar nu poți rata toate momentele fără a trezi suspiciune, în tine mai ales. Trebuie să te confrunți și cu publicul, cu critica. Tipul ăsta de glorie orală mă obosește deja. Scriitorul există mai întîi prin cărțile sale. Să-mi fac cartea de eseuri, să scriu despre Mallarmé, să văd ce fac cu tipologiile. Observ, însă, că deși am „scăpat“ de revistă, îmi irosesc foarte mult timp. Sper că e numai o criză de adaptare. Am reușit totuși să scriu cîteva articole (nici o poezie) în ultimele două luni. Nu mai scrisesem nimic din mai, de la absurdele întîmplări. Nu credeam să mă afecteze pînă într-atît. E greu să te obișnuiești să fii tratat ca un vinovat fără să ai vreo vină. Sper să nu se întoarcă vremurile în care vinovații fără vină plătesc… Ce plătesc? Nevinovăția trebuie și ea plătită, probabil. Trebuie plătit, oare, și numai simplul fapt că poți gîndi, că nu ai reușit să-ți ucizi gîndirea? Că ești altfel, fără a fi împotrivă pentru că nu te interesează să te opui la ceva care ține de superficie și nu de profunzime? Există, probabil, numai două lucruri efectiv importante: iubirea (adică viața) și moartea și care la fel efectiv mă interesează. Apoi poezia, cultura ca singure modalități de a supraviețui. Să plătești pentru că nu-ți pot fi indiferente nici unele din acestea? Că mai consideri cultura, de pildă, un lucru important? Că nu suporți să o vezi batjocorită de diverși inși de calitate mai mult decît îndoielnică? Și toate calomniile ce se aglomerează în jurul tău și sistemul generalizat al delațiunii interesate sau doar pur și simplu inconștiente,că efectiv nu știi cu care mai poți discuta serios – lucruri serioase, poezie, cultură ș.c.l. pentru că nu poți să știi ce va scoate acela din discuția ta și ce va spune și unde va spune. Aș fi fericit să mă înșel, să se întîmple toate în mintea mea, poate, puțin obosită. Dar, din păcate, nu cred că e așa. Prea multe semne mă contrazic. Mai sînt, probabil, trebuie să fie, oameni de bine, dar îi mai poți recunoaște, mai poți fi sigur că nu te înșeli? Doamne, încotro mergem? Iarăși era suspiciunii?
Nu am avut mai multă libertate decît este posibilă în circumstanțele actuale, dar e greu de suportat să-ți fie și aceea lovită, să te trezești percheziționat și interogat numai în funcție de simple zvonuri sau de necesitățile unui scenariu care trebuie să iasă. Nu reproșez, practic, organelor de ordine nimic – și-au făcut datoria, probabil nici ei bucuroși. Politicoși, de altfel. Vinovată e însă situația care a făcut posibil faptul, atmosfera care s-a creat în jurul său. Și aici vinovați sînt oamenii, unii ce-i credeai apropiați, oricum măcar neutri dar care, cînd au prilejul să lovească, nu se pot abține. Ce naiba a putut să-i înrăiască în halul asta? Probabil, cei mai mulți știau foarte bine că fac un joc murdar. Și l-au făcut Niciodată nu aș putea face asta. Nu pot suporta delațiunea oricum ar fi, interesată, inconștientă, iresponsabilă. Cît de puțini sînt însă cei despre care poți spune cu mîna pe inimă că nu ți-ar face asta, excluzîndu-i pe părinți, soția, sora. Cît de puțini. Să trebuiască să stai tot timpul în gardă, să ai grijă ce spui, deși e inutil, te pot denunța și dacă ai tăcea tot timpul, îți citesc, îți inventează gînduri. Mă întreb dacă sînt într-adevăr crezuți. Integral, probabil că nu. Dar ceva, ceva… Calomniați, calomniați, ceva tot rămîne. Acum vreo doi ani m-am amuzat copios cînd am auzit zvonul c-aș fi homosexual! Acum înțeleg jocul: evreu nu puteam fi, că se cunoaște. Apoi, acum vreun an, c-aș fi în nu știu ce legătura cu Europa liberă. M-am amuzat și atunci. În inconștiența mea, priveam lucrurile astea ca pe niște mici răutăți benigne datorate invidiei, rivalităților literare. Dar, probabil, încă de atunci se construia un scenariu în care trebuia să fiu și eu prins, prea mă arătam independent, prea părea să nu-mi fie teamă de nimic. Ceea ce e adevărat, nici nu-mi este. Nici măcar de moarte, după ce am fost de atîtea ori tentat de ea. Asta-i și enervează, probabil, faptul că sînt tare. Nici nu știu dacă e așa, dar nu pot fi dat ușor peste cap, sînt – în felul meu – un luptător, în alt fel, un jucător. Am simțul riscului – nu absurd, inutil, pe cauze minore, pe o cauză mare care e viața mea și posibila operă. Cei lași acceptă greu asta. Cum acceptă greu o anume generozitate pentru care nu fac eforturi, căci îmi este înnăscută. Sînt calități greu suportabile pentru cei care nu le au nici făcînd eforturi. Nu vreau să mă autoflatez, aici, îmi cunosc prea bine defectele, care-s mai multe și mai mari decît calitățile, nu mă iluzionez în această privință, dar vreau să-mi clarific lucrurile.
Revista. S-a dus. Oricum, după toate cele întîmplate, nu ar mai fi putut fi ceea ce a fost. În fond, orice publicație își are o perioadă de vîrf după care se scaldă în mediocritate pînă dispare. Poate altădată, în alte condiții. Sigur, este ceva de gazetar, de constructor de publicații în mine, care nu se vindecase. Dar poate voi – ehe, Freud – sublima în scris energiile economisite astfel. Îmi pare bine că știu acum – experiența contează – cum se poate face o revistă care să conteze, să fie vie, serioasă, fără a fi scorțoasă, și interesantă. Nu-i un cîștig mic.
Iar mi-am amintit că mi-au citit jurnalul. Ce rost avea? De ce să intri așa în sufletul omului? E singurul lucru pe care nu-l iert. Va veni, poate, timpul să cer socoteală pentru asta. Nu se poate să nu vină. Citind jurnalul ăsta, am rămas îngrozit cînd mi-am dat seama cîți din scriitorii (intelectualii, în genere) noștri importanți au murit sau au părăsit țara în ultimii trei-patru ani. Și cultura română cine s-o mai facă? Barbu, Lăncrănjan, Paul Anghel, Paul Georgescu, Crohmălniceanu ș.a.? Dumnezeule! O groază de staliniști reciclați și de neostaliniști. Ce ne facem? Pînă și din cei tineri au început să plece. Nu-mi dau seama dacă-i condamn. Poate acolo au mai multe șanse de realizare personală. Dar e și mult egoism aici. Nu e mai eroic să încerci să reziști integru și să lucrezi în orice condiții? Știu eu, poți lăsa totul în urmă? Nu cred că aș putea face asta, indiferent de tentații. Și, apoi, poet nu poți fi decît în limba maternă, e o fatalitate. Chiar dacă e puțin cunoscută, asta e crucea! Ce va face Hurezeanu, de pildă? După cîte îl cunosc, n-are veleități de cărturar, așa că… M. Ursachi ar putea face o carieră didactică, dar poezia? Cu ea probabil s-a terminat pentru el. Încă o dată, nu-i condamn, dar mi-ar fi plăcut să nu aleagă soluția asta. Tocmai pentru că țineam la ei, la poezia lor. Trebuie rezistat integru în orice condiții. Cultura noastră trebuie să reziste. Forțe există, condițiile se mai pot ameliora. Ce naiba, dăm cu toții bir cu fugiții?
Să studiez, să învăț limbi străine, să scriu.
Știu acum ce a fost chestia din mai. Cred că am înțeles-o. După ce am văzut că s-a schimbat conducerea revistelor. Au vrut să compromită niște oameni care făceau ceva, care încercau să facă – totuși – cultură, ca să-i poată înlocui. Prea se vorbea despre revistă, inclusiv prin alte locuri. Și atunci pac! cu satîrul. De ce să miște ceva, de ce să se mai gîndească? Sînt curios la ce nivel s-a luat hotărîrea. Bine că nu le-a trecut prin cap să împingă lucrurile mai departe încă, cum am impresia că s-a intenționat la un moment dat. În fond, din elemente disparate și neimportante se poate construi – cu „bunăvoință“ – orice scenariu. Dacă n-au mers mai departe e pentru că nu au vrut să creeze cazuri, martiri, victime. Au lichidat revistele și scopul s-a atins. Asta, e, probabil. Asta nu înseamnă că mai tîrziu nu s-ar putea dezgropa povestea ca să se lovească mai dur. Asta cînd va fi nevoie de țapi ispășitori. Să sperăm că nu vor veni chiar astfel de vremuri.
Ce mult am mai scris astăzi în jurnal. Cred că a fost un fel de auto-analiză.
18 noiembrie 1983
Se termină și anul ăsta, probabil cel mai prost din cîți am avut de trăit pînă acum: evenimentul din mai, scoaterea de la revistă etc. etc. Totuși, am depus două volume de poezii la edituri pentru 1985, 1986. Și sîntem în 1983! Ce să fac? Măcar de-ar fi sigur. La anul, însă, avînd și timp de-acum, va trebui să-mi scriu cartea despre tipologii și să-mi definitivez traducerea. În fond, acum nu mai am altceva de făcut decît să lucrez, să lucrez ca să nu mă las prins de demență. „Sapă, frate, sapă; munca îl alină pe om“ scria, parcă, în finalul unei povestiri de Borges. La muncă, deci. Pînă la 1 decembrie, lucrarea de plan și textul despre Jurnalul de la Păltiniș. Apoi, pînă la 1 februarie, circa 20 de pagini despre tipologiile culturale la Blaga pentru un volum colectiv. Apoi textele fundamentale pentru tipologii, traducerea, articole curente (mai puține ca să nu irosesc timpul).
26 martie 1984, o marți
Am scris în aceste trei luni din urmă două studii de relativă amploare – de 20 pagini fiecare – pentru două volume colective. În cel despre Blaga – Repere pentru o filosofie a culturii – cred că am reușit să situez filosofia sa (cea a culturii) în raport cu sursele: psihanaliza jungiană, apriorismul kantian și morfologia culturii și să o raportez, apoi, la tentativa similară (premisa kantiană comună) a lui Cassirer din Philosophie der symbolischen Formen, pe care – de-abia acum – reușesc să o xerografiez după o ediție franceză. Celălalt studiu – Preliminarii la o disciplină a consensului. Elemente pentru o abordare interdisciplinară a limbajului cotidian – este o încercare de a sintetiza toate preocupările mele anterioare (studii, eseuri, comunicări) în domeniul limbajului. Cred că e un punct de vedere, de plecare, interesant, dar nu-mi dau seama cum voi reuși să înaintez de aici mai departe. (sfârșit…)
LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…
Facebook
WhatsApp
TikTok
