SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI Jurnal intim (1980 – 1984)

Mai multe răspunsuri la însemnările cititorilor…

-Am așa un sentiment trist, nu doar pentru cele împărtășite, ci (poate mai ales) pentru că se termină jurnalul. Tare-aș vrea să citesc și o autobiografie! Dar să fie luuungă, să-mi ajungă….

-L A – Ha, ha, ha! Cam tot ce scriu e (și) autobiografic…

-Felicitări! Este bine că nu v-ați lăsat descurajat de ceea ce vi s-a întâmplat prin „scoaterea” de la revistă și ați rămas pe „baricade” cum s-ar spune, scriind și fiind optimist pentru cele două manuscrise (volume de poezii) trimise la edituri.

-L A – E, sînt o structură reactivă, întîmplările de felul acesta, chiar dacă mă blochează pe moment, după aceea mă mobilizează.

-Da, limba-n care te-ai format ți-e destin poetic. Fără ea, n-ai soartă poetică. A o părăsi, e a te resemna cu o existență mic-burgheza. În libertate, desigur, dar și-n captivitate – a frustrării din pierderea marii iubiri. Așa vezi că libertatea cetățenească e doar ruda săracă a adevăratei libertăți – de a fi ceea ți-a fost dat a fi. Altminteri, ce naivă e vîrsta de 30 de ani, după 30-40 de ani, privită! Ce superstiție că e piatra de hotar, cumpănă a vieții, semn al viitorului – de bun ori rău augur! Ce păcăleală!

-L A – De-acord cu distincția dintre cele două libertăți.

-Poate că istoria demnității românești este o carte care, deși subțire, ar trebui scrisă. Poate chiar de către autorul acestui „Jurnal”, care devoalează rezistența împotriva dezangajării morale.

-L A – Deocamdată, vreau să fac o carte cu jurnalul acesta adnotat și cu documente Secu din epocă…

-Despre Al. Cistelecan am auzit prima dată la radio Europa liberă, într-o cronică a lui Virgil Ierunca. Îi salut inițiativa din revista orădeană Familia, actualizând volume de altădată ale unor poete… „Ce va face Hurezeanu, de pildă? ” Va ajunge ambasador, nu v-ați imaginat nici o clipă. Cred ca știți și alți poeți care s-au risipit in diaspora in cariere mai mult sau mai puțin politice.

-L A – Mai știu…

-Vremuri grele, tulburi. Vremuri in care Dușmanul era cunoscut, mai mult sau mai puțin ne știam feri. Mai mult sau mai puțin, așa după cum ni s-a relevat după 90. Îl puteam detesta pe el și susținătorii. Astăzi Dușmanul e complexificat. A învățat strategii, formule noi. E mult mai dibaci și știe sa imite…Prietenul… Confruntarea cu critica… Gloria orală și cumva obligatorie intr-un demers singular, silențios… Așa după cum este actul creator este, cred, pentru o majoritate de autori ceva nefiresc. Pentru că nu cu marketingul se ocupă scriitorul. Ideea aceasta foarte americană, sa înveți să te vinzi, nu e pentru toată lumea, nu ar trebui sa încurce și sa complice activitatea scriitorului. Este un moment de maximă duioșie între vârstele foste, prezente, viitoare, de ce nu…Și este un moment in care poți iubi neconstrâns ceea ce ai fost. Autocritica este pentru prima dată surclasată de descoperirea tinereții pe care ai purtat-o abrupt, de care nu ți-a fost milă și nu ai făcut economie. O tinerețe care nu se mai întoarce, dar care a lăsat groase rădăcini. Și îndrăgești ceea ce ai fost, cu bune, uneori nu, nu numai din nostalgie după timpul trecut. Mai cu seamă pentru că de câte ori te întorci, te simți bine, energizat. Și de schimbat nu ai schimba decât mărunte virgule. Felicitări pentru jurnal! Mulțumiri pentru că a fost împărtășit!

-L A – Mulțumesc și eu…

-O mezalianță între curaj ș oarecari firești, candori ale vârstei… Ar fi interesant un serial cu eseurile de istoria culturii. Captivante, mărturisirile!

-L A – Nu cred că mezalianță e bine spus…

-Da, jurnalul dezvăluie o Conștiință, un Caracter! Regimului de-atunci nu-i priau astfel de oameni. Tulburător!

-L A – Mulțumesc frumos!

-Liviule dragă, cunosc bine perioada aceea, cunosc și securistul din 89…

-L A – Cunoști unul dintre ei, că erau legiune!

-Da, unul îl cunosc, îl chema Costică B, fost coleg cu mine de armată… Iarna stăteau în Păcurari, vis a vis de bloc, îi chemai la un ceai… Îmi spuneau să-ți zic să te liniștești… Ultimii erau băieți cuminți, un pic mai dezghețați… Îți amintești noaptea revoluției, când, cu Luca Pițu, eram în Piața Unirii și am spus să mergem la Unirea, să bem ceva… Vă era teamă să nu fiți împușcați… Probabil, indiferent cum și când, fiecare va scrie cât îi e dat să scrie.
Devreme sau târziu, cu succes imediat sau fără… Bine sau rău…

–L A – Nu încape îndoială în această privință…

-Păi, nu e greu să arunci o privire și să afli firul informal, adică acela care contează, nu e așa? Acela poate să tacă, să scrie, să vorbească sau nu, e suficient să existe… Aici ne-am lămurit… Iar jurnalul… nu știu cât conta ce este scris, putea fi despre păsări sau despre timbre… Conta schema de gândire, perspectiva, aia era pericuolasă.

-L A – Da, probabil așa este. De altfel, exact în aceeași perioadă, am ținut și un altfel de caiet, se chema „Cartea Nopții” și, desigur, era despre noapte! Fragmente nelegate între ele…

-Când citim și „Cartea nopții”?

-L A – Ha, ha, ha! Ar trebui s-o chinui pe soră-mea cu culesul, dar mai întîi trebuie s-o chinui cu documentele Secu necesare completării jurnalului poreclit intim…

-Sora ne iubește și pe noi. O îmbrățișăm cu drag și îi suntem recunoscători.

-L A – Îi voi spune!

-Anul acela a fost dubios, greu și s-a spart ca un buboi… Fiecare a scris despre el cu durere și mai ales fără speranță. Așa este și această pagină… Probabil au simțit de la informatori, dar și prin alte metode, că aveau specialiști în psihologie pe acolo… Așa au început raziile de intimidare, bătăile studenților, fără nicio vină, nu trebuia să ai vreo vină. Trebuia să ai, de exemplu, multe absențe, cum avusese prietena mea, care tocmai născuse… Apoi vizitele pe la cenacluri, vizite anunțate, tot pentru intimidare… Vedeți că vine x, e securist.
Apoi excluderea liderilor de la reviste, mai ales literare, studențești, fel de fel… Și în urma acestui comportament, răbufnirile au rămas suspendate, nici măcar nu mai puteai fi pesimist, iar din jurnal reiese și asta. Pesimismul era și el o reacție,

-L A – Păi, în afară de celebrul doctor deja amintit, a fost un coleg de institut, absolvent de psihologie – sociologie, ca și mine, cu un an mai mare. Le spunea că sînt iritabil și reactiv și să mă ia cu mănuși, că sînt capabil de reacții imprevizibile. Observațiile lui erau doar parțial corecte, oricît de imprevizibil eram, știam și puteam să mă controlez cînd credeam că e cazul.

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…